RSS Feed

Monthly Archives: August 2010

Forta gandului

Posted on

Unii care sunt innebuniti dupa expresia ” telepatie” folosesc termenul de cate ori au ocazia si nu se abtin sa evite confuzia. Oricum, cuvantul ” telepatie” este in afara exprimarilor poetice, in general. Suna, pentru mine cel putin cam…paranormal.

De fapt, forta gandului eu spun ca actioneaza asupra cuiva atunci cand corespondentul este constient ca cineva are nevoie de el, intr-o anumita privinta, ca este cautat si ca se asteapta ceva din partea lui. Cu cat te gandesti mai mult la ceva sau la cineva cu atat ai sanse ca gandul tau sa ajunga in mintea celuilalt. Conditia este sa te si cunoasca.

Si ajungem la o rivalitate artificiala de idei, care oscileaza intre psihologie- clarviziune. Si aici e de discutat: clarviziunea merge cu psihologia mana in mana, deseori, dar psihologia merge si ea oare? De ce studiaza unii psihologia? Este un domeniu fascinant, normal. Stiinta mintii care poate ajuta diferite categorii de oameni ajunsi intr-o anumita situatie general valabila pentru orice varsta. La fel de adevarat este si faptul ca foarte multi pasionati de psihologie ar dori sa se ajute si pe ei si mai ales sa inteleaga cum ar putea sa faca acest lucru mai bine.

Oricum am da-o, forta gandului este una puternica, deloc o arta a demistificarii, vorba lui Misu Alexandrescu, mai degraba as spune ca pleaca din ce e in sinele nostru, in suflet si in inima. Cele mai puternice arme pentru eficacitatea acestei forte spun ca sunt sentimentele. Materne, paterne, afectiune, dragoste, iubire. Sa vorbim putin despre ce cautam toti, ca oameni, sa vorbim despre dragoste. Frumos cuvant, nu-i asa?  Ei bine, forta gandului are efectul scontat doar pe jumatate daca persoana pe care o doresti nu simte la fel ca tine, dar ea ” vede” prin ochii intuitiei asta. Din ceea ce-i spui, din cuvintele pe care i le adresezi, din anumite gesturi, ea stie si atat. Cand nu este interesata de mai mult, persoana respectiva isi vede de ale ei mai departe fara sa-i mai pese. Sau îi pasa doar din curiozitate, priveste peste umar…simplu, nu?

Cand insa acea persoana simte ca tine, atunci forta gandului ramane in subconstientul ei si o insoteste pretutindeni. Apare efectul dorit de ambele parti si din acel moment, ” pericolele colaterale” dispar de tot si definitiv din viata lor. Duplicitatea este insa evidenta atunci cand ne izbim de alta situatie neasteptata si noi nu vrem sa fim duplicitari, nu-i asa? Ei bine, sa zicem ca eu sunt asa, prin absurd, interesat despre cineva care ma doreste si se gandeste la mine insa nu sunt interesat sa aflu si sa traiesc mai multe cu acel cineva. Am langa mine deja o evidenta considerata de mine asa, nu de un destin si… atat. Totusi, de cate ori revin la persoana cu care nu ma intereseaza sa traiesc alte momente, in afara de cele ale comunicarii si asta doar cand am chef si nu sunt plecat la intalniri nocturne cu „evidenta”, forta gandului revine si ea. Ma intorc din periplul cu jumatatea mea si astept curios sa vad ce mai gandeste si ce mai face partea care eu zic sus si tare ca nu are sanse sa fie jumatatea mea.  Putem vorbi despre duplicitate? E prea dur. Alo…astept un psiholog sa ma edifice…

Cand vorbim despre forta gandului, e ciudat ca intelegem cumva cam despre ce e vorba. Dar…nu stim sa asternem cuvinte despre el. Dictionarul perceptiei niciodata nu va fi complet. Doar incercam la infinit sa traducem anumite lucruri pe care nu reusim sa ni le explicam deseori in timp real. O sa enumar acum doua tipuri de jocuri: jocul cu viata si jocurile de noroc. Astea de noroc sunt tardive, to be or not to be. Jocul cu viata nu e tardiv dar culmea, si aici putem spune to be or not to be. Cert este ca mecanismul de functionare al fortei gandului este mult mai complicat in jocul cu viata. De aia spun ca cine se joaca aparent nevinovat cu ea, risca sa pice in capcana fortei gandului. Dar…pana si riscul este cumva un fruct oprit, nu-i asa?  Altfel nu ni l-am asuma, multi dintre noi.

Wow, m-am facut filosof, dati-mi macar o nota de trecere sa scap teafar din FORTA GANDULUI, he he…

Viaţa, iubita mea fidela

Posted on

Eram sigur că astăzi va ploua. Întotdeauna când se dau în mine bătălii sufleteşti şi nu iese cum aş vrea eu, se întâmplă asta. Sau aşa se nimereşte. Dar dacă se confirmă în mai toate cazurile treaba cu ploaia, cu vremea urâtă, uneori cu tunete şi fulgere, nu ştiu dacă pot să-i mai zic întâmplare. Nu am obiceiul să mă uit la starea vremii şi nici nu mă uită vreodată Dumnezeu în faţa televizorului.

A…mai întâi să vă povestesc despre televizorul meu, că îl ador. E un Philips, negru, cu diagonala destul de mare pentru garsoniera mea confort 2. Care la început am crezut că e confort 3, da’ mă rog, nu sunt specialist în imobiliare. Ei bine televizorul ăsta, e luat la mâna a doua. Dar e deştept. Întâi de toate când îl porneşti nu te lasă până nu îţi arată forţat cum să umbli la el. Ce vreţi, are personalitate. Dacă îi întorci spatele, băi, pe bune, se opreşte. Că nu înţelegeam eu de ce tot îl pornesc şi se opreşte brusc. Cert este că după ce apeşi pe telecomandă de vreo 4 sau 5 ori, nu mai face figuri. L-am pus direct peste frigiderul meu micuţ, Platinium şi de atunci ştie să funcţioneze cât să nu mă scoată din sărite. Ei bine, nimic nu mă încântă mai mult uneori, decât să stau cu cafeaua în faţă, cu ţigara în gură şi cu ochii în tv în timp ce afară plouă. Dar nu sunt atent, doar mă uit. Mă gândesc. Dacă mă gândesc atunci pornesc şi calculatorul, alt aşa zis agregat nărăvaş, ăsta mi-a făcut peri albi în patru ani dar să fiu al naibii dacă pot să renunţ la el.

Cică are valoare sentimentală. Păi, pe acest Pentium am scris sute de mii de articole, poezii, cărţile mele. Cu el am ascultat cele peste 10 mii de melodii din playlistul meu cu muzici din toate timpurile. Cum să renunţ eu la Vasilică? Da mey, aşa îl cheamă, ce vă miră, adică şoferii nu îşi botează maşinile şi câte şi mai câte? În fine, cu tv şi cu ” Vasilică” fac rondul învârtindu-mă cu scaunul ăsta. Uite mă, cum am descoperit eu că o locuinţă micuţă are ea dezavantaje, dar şi avantaje. Ajung repede la toate, cu ajutorul scaunului, care merge cam greuţ, ce-i drept, că rotilele alea nu-s pentru covoare. Şi chiar la fereastră ajung repede, acum e deschisă ca să aud picăturile de ploaie cum cad.

Am zis că ploile astea care mereu apar în momentele mele de lupte grele interioare ar putea fi lacrimi. De suferinţă, de bucurie, nush sigur, încă nu-s edificat. Cert este că cerul plânge odată cu mine şi zâmbeşte întotdeauna după aia odată cu primul răsărit de soare. Azi noapte am adormit cu greu, cu un chip în gând şi m-am trezit culmea, cu altul, tot în gând. Ăsta din urmă se numeşte „chipul vieţii” şi VIAŢA este de departe una din iubitele fidele ale existenţei mele. Nu mă înşală, nu mă minte, nu se joacă să mă necăjească, nu mă întristează şi nici nu mă amăgeşte. Ideea e că le-a făcut şi ea pe toate grozăviile astea în timp dar când am înţeles-o, am ştiut să vorbesc cu ea şi m-a înţeles şi ea, la rândul ei, pe mine. Îmi place că nu e nici geloasă. De câte ori rămân cu ochii şi inima într-o direcţie, îmi face semn ca şi cum mi-ar spune ” lasă, că te întorci tu la mine”.

Treaba este că în ultimele 10 luni, s-a emancipat până şi VIAŢA fraţilor. Şi-a diversificat semnele. Am făcut şi eu apel la un dicţionar ” suflet- viaţă- semne” şi hai să vedem împreună ce a ieşit. Pe latura anumitor împliniri a ieşit halucinant de ok. Păi, să ridice mâna sus cine a publicat în răstimpul ăsta, în România, cel puţin, două cărţi, nush câte postări, poezii şi alte materiale, unele jurnalistice, e gata să scoată până la un an deja şi a treia carte- roman şi mai face şi un film de lung metraj, treaba mea cu ce şi despre ce…Cam acesta este bilanţul pe o parte în doar 10 luni….Danielle Steel poa’ să se culce liniştită, e bătută la capitolul ăsta. Brown poa’ să mai plagieze lejer puritatea, e bătut şi el. I-am dat în cap cu Ecouri din Sodoma şi Gomora şi l-am plimbat simplu şi comercial prin Noaptea Destinelor. Acum fac naveta rapid cu ultima cursă spre Noaptea Speranţelor şi toate acestea le voi înşira trecător, pe un ecran mare, pe care îl voi plasa în CETATEA MISTERELOR. Şi Dumnezeule, toate acestea în numai 10 luni. Cărtărăscu se întreabă şi astăzi DE CE IUBIM FEMEILE iar Dan Puric îşi numără volumele vândute în aceleaşi 10 luni. Totuşi, uite că niciunul nu poa’ să ridice mâna sus înaintea mea.

VIAŢA, amanta, iubita, prietena şi cum o mai fi ea, mi-a făcut printre alte semne unul tare de tot. Mi-a arătat degetul arătător cu mai insistenţă şi asta de la bun început. M-a făcut să înţeleg că relativele succese sau mă rog, realizările, sunt una şi împlinirea sufletească, e cu totul altceva. Ei bine, aici am rămas corigent. Nush când se va da următorul examen, dar repetent sigur nu rămân. Şi totuşi, uite mă că mai am un motiv de laudă: ia, să mai ridice mâna sus, cine a scris cât am scris şi a făcut ce am făcut eu în 10 luni şi în aceleaşi 10 luni a rămas fidel şi deloc indiferent faţă de un singur suflet? Aaaaa? Mă întreabă, vezi, el, sufletul muritor de care vorbesc, pe un forum: da’ tu când mai mănânci, când mai scrii, când mai dormi şi – atenţie- când mai iubeşti? Foarte tare faza. Păi, când iubeşti, aspiri şi visezi la iubirea aia, în 10 luni o faci permanent, nu contează unde eşti, cu cine şi ce mai faci în rest. Cum adicătelea, ” când mai iubesc”? De 10 luni fac asta, că fără iubirea asta nu mai reuşeam nimic pe partea ailaltă.

Am trecut la un alt paragraf că iar îmi face Viaţa semne, băi asta e cu mine tot timpul. Zice că merit măcar două trei aplauze, pentru că sunt printre puţinii pe care iubirea adevărată nu i-a lenevit. Ştiţi cum e, când te împiedici în melancolie şi nostalgie şi tot tacâmul sufletesc de tipul ” eşti în limbă şi de aia nu mai poţi nimic” e aproape imposibil să îţi mai vezi de tine, profesional, spiritual şi aşa mai departe.

Wow, e ziuă de-a binelea şi afară tot mai întuneric. Lacrimile cereşti cad necontenit, ca un răspuns la mica mea furie de moment. Îmi zice Viaţa, făcându-mi cu ochiul: „eşti în tranşă. Ia verifică mobilul şi messul să vezi câţi fac naveta între extreme”. Mă uit la ea nedumerit şi zău dacă înţeleg. Ok, hai să fac un mic tur, pe unde a zis ea, că n-o fi foc. Revin în vreo 15 minute, cu următorul paragraf…………………………………………..

Wow! Moamăăăăă! Pfuai! Aoleu! Măi să fie! Ce chestie! Pfuiiiii! Să fiu al naibii! Foarte tare! Ţineţi-vă bine că e de competenţa şi aprecierea Guiness Book! Ia, atenţie, uite o fraza primită pe mess în urmă cu aproximativ 2 săptămâni: ” numărul meu este…………….dar te rog, e ca şi cum nu ar exista numărul ăsta, please…”. Ok. Zis şi făcut. Acelaşi expeditor, trimite peste două săptămâni exact de pe numărul ” inexistent, please” un sms pe mobilul meu: ” Ştii k aştept un răspuns şi mă pedepseşti pentru mai devreme, ce nu ştii e k te-ai pedepsit singur ptr că ăsta e şi ultimul meu mesaj pentru tine…ce simt, ce simţi, cui îi pasă…”. Deci, no coment. Îmbinare de extremă ” geamănă” cu implicaţii de tip ” iartă-mă, nu te merit” ca să fie diplomaţia perfectă într-o filă la fel de perfectă şi cu concluzia nescrisă şi legea tacită a sufletului care pare să zică aşa: ” mai bine mă plimb cu ce am decât să înţeleg cine sunt şi cât însemn. Oricum mi-e rău, nu am aer, ies afară să mă dezocup puţin”. Şi asta la doar 7 ore după negarea negaţiei: ” nu ies nicăieri deseară, aşteptam o reacţie…” Cool, nu-i aşa?

Vedeţi voi, de aia iubesc foarte mult VIAŢA şi am încredere în ea. E cu mine pretutindeni şi îmi dă aripi să zbor fericit prin toate stările posibile: frustrare, dor, dragoste, dorinţă, amăgire, împlinire, succes, clipe, chiar şi apropierea de idealul uman: FERICIREA. Pe asta nici dracu’ nu o cucereşte pe deplin. Şi dacă ţi se pare că ai cucerit-o, e leapşă totală, ascultaţi-mă ce vă spun. Cât de uşor este să alegi calea cea mai simplă. Cât de uşor este să fugi de o evidenţă. O noapte romantică se inventează la orice oră dacă vrei pentru că ” abstinenţa”, nu poate fi neglijată ci anulată. Eu înţeleg asta. Nimeni nu e de fier. Erare humanum est şi basic instinct sunt aproape de aceeaşi vârstă cu facerea lumii din momentul păcatului Evei. Când s-a inventat păcatul s-a inventat tot ce-a urmat. De aia zic, la schimbul 1 ne tatonăm psihologic şi chiar le facem aşa pe toate via telepatia- jocuri- conversaţie- comunicare şi seara ne oprim la schimbul 2 când hardul de memorie cade odată cu poftele lumeşti, într-o lume nocturnă, mereu nemuritoare şi rece cu iluzia patimei fierbinţi . Se schimbă doar cel puţin unul dintre actori şi poate că de aia diferenţa nu e înţeleasă.

Adevărat vă spun că măcar temporar, ploaia s-a oprit în momentul ăsta. Se preling picături de pe frunzele copacilor şi aerul e ademenitor. Ooops! Nu mai am cafea. Aş mai bea una. Trebuie să cobor cele 4 etaje şi să traversez drumul degrabă. Exact atât cât să văd soarele pe care VIAŢA tot mi-l arată cum încearcă, vesel şi răbdător, să iasă dintre norii care s-au scuturat ore bune şi acum aleargă aievea ca-ntr-un dans al unei noi zile. E duminică, e sfârşit de august şi sunt pregătit să îmi invit VIAŢA, eterna mea iubită, la un alt dans. Cine ştie, poate că voi reuşi să mai smulg în paşi de ritm ademenitor câteva secrete ale existenţei.

POST SCRIPTUM:ACEASTA POSTARE NU REPREZINTA VREUN RASPUNS LA O ANUMITA ATITUDINE. DIN 1000 DE CITITORI, MAI MULT DE JUMATATE SE POT REGASI IN STARILE DESCRISE.
Uite aici un secret micuţ al existenţei. Un cântec şi doar atât.

 

Daca vrei…

Posted on

Dacă vrei să rămâi
în sufletul meu
mă voi face lumină
mereu…şi mereu…
Dacă vrei să mă ştii
cum te simt de acum,
Aruncă-ţi privirea
să-ţi pot şopti,
cât de mult
te-aş putea iubi…

Eu sunt aici.
Şi totuşi…nu-s…
Mă cobori şi ridici
De tine răpus,
Ca de un timp
Cândva ce-a apus.

Atingerea ta,
E viaţă şi suflet,
Mă vei lăsa să te vreau,
Să te port,
Cu paşii dorinţei,
Prin viaţa mea?

Dacă vrei un destin neştiut,
Eu sunt doar poarta
spre lumea din tine,
Tărâm de iubire,
Şi amintire,
Şi revenire
Către un dor,
De-acum renăscut.

Dacă vrei să-ţi şoptesc,
O nouă poveste,
Voi scrie pe prima filă:
Învaţă-mă iar,
Să visez şi iubesc.

Dă-mi mâinile tale,
Şi răsuflarea,
Dă-mi clipa din tine,
Necuprinsul ca marea,
Dacă vreodată vei şti,
Că aşa ţi-e chemarea.

copyright 2010, 26 august
autor Adrian Melicovici

Şi o melodie superbă.Kiss…Daca vrei… Preluare Youtube.

In cautarea iubirii absolute

Posted on

 Vorbim despre forţa uneori dezarmantă a gândului. Ne trăim viaţa de zi cu zi. Ştim că lângă noi, de-a gata, iubim şi suntem iubiţi. Dorim şi suntem doriţi. Dar sufletele profunde ştiu că se pot minţi frumos. Ele vor mai mult. Se amăgesc atunci când cel/ cea de alături rostesc cuvinte de multă vreme aşteptate şi creează impresia regăsirii cu ceea ce cauţi dintotdeauna. Însă e doar o iluzie. La prima problemă de comunicare cu partenerul există riscul să îţi dai seama că din nou timpul te-a înşelat. Trăieşti o poveste frumoasă de dragoste dar e doar o poveste. Şi atunci, ca refugiu, alegi jocurile. Ştii însă că dincolo de ele se află zidul peste care vreme îndelungată, nu poţi trece.

Dintr-o dată, apare neprevăzut ceva care îţi captează atenţia. Un alt suflet, aflat în spaţiul pe care doar l-ai bănuit. Să ocoleşti acel suflet, este ca şi cum ai ocoli adevărul. Se oglindeşte în el tot ce e în tine şi ceea ce partenerul din cotidian nu poate oferi. Eu am întâlnit un asemenea suflet. Şi el a pătruns în gândurile mele încet, fără să forţeze nici pe departe poarta fiinţei mele. Nici eu nu am forţat ceva. Doar s-a întâmplat ca timpul să ofere altă dimensiune şi să ne ducă spre a doua lume. Lumea absolutului. E adevărat, vorbim din acest moment despre două suflete dar adevărul e unul singur.

Vin momente când vrei să ştii cum gândeşte celălalt. Curios, forţa cumva telepatică anulează orice distanţă. Faci orice ca să te decorporezi cumva şi să vorbeşti cu celălalt suflet. Să-i spui despre tine, despre mulţumirile şi nemulţumirile tale, să fii mulţumit că poţi face asta doar gândind. În iubirea absolută totul este necondiţionat. Cele două suflete se eliberează cumva de anumite constrângeri de care s-au săturat, comunicând tot mai des între ele. Nu mai există întrebări superficiale de genul ” ce ai făcut azi…de ce ai făcut aşa…de ce eşti aşa…eşti nu ştiu cum…”. Nici vorbă. Acum poţi fi liber/ liberă să rosteşti cu sufletul ceea ce doreşti şi să spui ceea ce inima te îndeamnă.

Iubirea absolută este înainte de toate iubirea inopinantă a unui alt suflet  şi fără rezerve sau obligaţii care pot strica tabloul pe care îl pictezi toată viaţa şi despre care nimeni nu ştie. În asemenea sentiment, pe care foarte puţini îl trăiesc, nu trebuie să mai vezi, să atingi, nu trebuie să îţi poţi îndeplini dorinţele lumeşti. Tot ce trebuie să faci este să îl iei cu tine în gând şi să îl porţi pretutindeni. Şi nici măcar nu trebuie, faci asta pentru că aşa simţi.

Poţi căuta averi toată viaţa şi chiar le dobândeşti, cu ceva noroc. Poţi visa că vei avea o carieră de succes şi asta se poate de asemenea, întâmpla. Dar iubirea absolută nu poate fi întâlnită atât de simplu. Ea este în afara ” rândului lumii”. Că altfel nu ar mai fi absolută. Cel mai frumos dar în acest tip de iubire, ar fi chiar sufletul. Când îţi dăruieşti sufletul, există din nou un risc: celălalt suflet, aflat fizic în altă parte, să nu recunoască aşa ceva. Dar dacă este unul care caută să evadeze din ultimele iluzii, aflate în carne şi oase lângă el, atunci nu va recunoaşte această evadare, dar o va aproba. Şi eu mă pot înşela. Poate că între două suflete care se caută, discret, nu poate fi o iubire absolută. Dar în schimb, ambele părţi aprobă această căutare. Şi de aici, paşii către perfecţiunea iubirii par mulţi…dar tot mai mari…iar la orice capăt de drum, întotdeauna străluceşte o nouă poveste, aflată mereu la început…

Acum câteva zile, cu gândul la absolutul trăirilor, am compus o poezie, Erotica, pe care o puteţi citi mai în urmă puţin. O foarte bună amică, mi-a făcut surpriza să conceapă un scurt clip pe versurile mele. Îi mulţumesc cu această ocazie. Invit deci sufletele care se află în căutarea iubirii absolute să îl vizualizeze. Unul dintre ele ştie foarte bine ce vreau să spun. Şi să nu uite să repete, aşa cum a făcut-o pe 1 august, că întotdeauna, ” O MARE DE ACORDURI…PLUTEŞTE UŞOR…” Vizualizare plăcută.

Dragoste de mama PARTEA A DOUA

Posted on

Copiii sunt lumina sufletelor noastre. Aşa a fost şi pentru ea. Cum ar fi putut altfel? Cert este că după 3 luni de zile, băieţelul nu putea ţine capul sus. ” Am avut un an cumplit, povesteşte tânăra mămică. Am mers zi de zi la un centru de copii cu dizabilităţi întrucât copilul meu nu putea ţine capul la 3 luni. Am făcut gimnastică, 3 ore pe zi, una gratis şi două plătite, pentru că eram disperată. L-am cărat în acel ham un an de zile. Zi de zi visul meu era să îl văd tot mai bine…”

Visele…ce întorsătură ia percepţia acestui cuvânt uneori, când problemele vieţii apar pe neaşteptate şi ne aduc în suflet amărăciune şi disperare. Unii visează cu totul altceva. Cu toţii avem dreptul să visăm. Dar cu toţii avem obligaţia să facem asta uneori, când Dumnezeu ne trimite câte o încercare. Dacă noi credem în El şi în visele noastre, atunci trecem peste anumite obstacole. Visăm să iubim şi să fim iubiţi. Visăm să avem o viaţă fericită, visăm să avem de toate. Dar niciodată nu visăm altceva înainte să se şi întâmple. Mama băieţelului visa altfel de apusuri de soare, altfel de dimineţi. Visa să se trezească într-o bună zi şi copilul ei să poată rosti în sfârşit, cuvântul magic, acea vrajă care nu se va mai rupe niciodată. Cuvântul MAMĂ. Visa ca sănătatea băieţelului să dea semne de revigorare, visa să primească veşti bune şi copilul să surâdă fericit. Un copil nevinovat, dar atât de iubit…

” I-am făcut tot ce se putea face. Tomograf, rmn, toate examenele din lume…nu avea nimic neurologic. I-a fost afectată motrocitatea fină. I-au făcu toate injecţiile din afară, cumpărate numai eu ştiu cum. Am reuşit să am un copil sănătos după mulţi ani de muncă şi efort. Încă îmi mai stăruie în minte amintirea acelui an în care toţi îmi spuneau că nu o sa îşi mai revină. Nu ştie nimeni ce simţi ca mamă când treci prin toate acestea, mai spune mama băieţelului. ”

Astăzi, băieţelul căruia o să-i spunem Andrei, deja vorbeşte şi îşi strânge mama în braţe. Începe să cunoască literele, încetul cu încetul, la vârsta de 6 ani. Îşi lipeşte obrăjorii de cei ai mamei şi emană din el către ceilalţi multă dragoste, izvorâtă din sacrificiu, voinţă, crezul că lucrurile vor fi normale într-o bună zi. Dar povestea nu se încheie aşa. Mămica a înţeles repede care este menirea ei pe această lume. Odată cu grija faţă de sănătatea băieţelului, a studiat şi Psihologia. De curând, a luat şi licenţa.

” Pentru el am ales psihologia, spune ea. Am înţeles că aşa îmi pot ajuta copilul mai mult. ” Şi în acest moment, ea visează să creeze poate un centru pentru copii cu dizabilităţi. De fapt, s-ar putea spune că poate fi un centru al împlinirii viselor. Mama băieţelului a făcut un efort supraomenesc, ani de-a rându-l: serviciu, tratamentul copilului, educaţia celuilalt copil, o fată şi o facultate în paralel. Sume enorme de bani cheltuite doar pentru un crez şi un vis pe care numai o DRAGOSTE DE MAMĂ le poate împlini. Un timp în afara dimensiunii reale, e greu de înţeles cum poţi îngriji un copil, cum poţi merge la job, cum poţi învăţa şi cheltui şi cu o facultate. Dar ea nu s-a lăsat. Le-a făcut pe toate şi a ştiut să ţină timpul în loc.

Frumuseţea acestei fiinţe, al cărui nume ar trebui scris cu majuscule, este fără de margini, căci ea pleacă din interior. Sufletul ei este de fapt oglinda unei mame adevărate care a sfidat suferinţa, a ştiut să îşi păstreze tinereţea, reală dealtfel, a transformat lacrimile deznădejdii în cele ale fericirii. Când îţi vorbeşte, aproape că plângi şi zâmbeşti odată cu ea, într-atât de puternic este impactul cu viaţa reală, aceea pe care mulţi nu o văd, din cauze mai mult sau mai puţin cunoscute. Tânăra mămică este „prizoniera” propriilor ambiţii. Ambiţii de admirat, pentru că astăzi, din când în când, ea oferă clipe de neuitat unor ascultători, dar şi celor din jur care o iubesc, înţelegând că lumea ei, este de fapt lumea speranţelor, de acum împlinite. Sunt convins că Andrei va ajunge departe, într-o bună zi. Sunt convins că sensibilitatea acestei femei minunate se va răsfrânge asupra multor suflete, ca un imbold al trăirilor izvorâte din realitatea grea pe care a trăit-o. Dar a învins.

Ea a învins timpul, neîncrederea, boala, a învins doar prin nemărginita-i dragoste. Iubirea este leacul cel mai de preţ pentru împlinirea unor vise. Iubirea nu poate fi învinsă de nimeni şi de nimic. Vorbim despre iubirea de mamă. Această poveste reală poate fi un exemplu pentru toţi cei care nu reuşesc să înţeleagă faptul că în viaţă, fără încredere şi o luptă dârză, nu poţi învinge obstacolele nedorite.

Andrei a transformat prin glasul lui de copil, prin paşii tot mai siguri pe care-i face, prin zâmbet şi nu numai, acea casă, dintr-una a suferinţei, într-o casă a fericirii. Căci aceasta este fericirea. Să plângi cu sufletul împăcat că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca părinte şi că ai reuşit. Nu contează ziua cand vei reuşi. Cel mai mult contează să crezi şi să acţionezi, convins că va fi mai bine.

Să nu plângeţi citind aceste rânduri care sunteţi mai sensibili. Mai bine zâmbiţi cu încredere în voi, căci din fericire, pentru noi, oamenii, Dumnezeu a creat şi acel sentiment sublim, care se numeşte, ca şi povestea noastră, DRAGOSTE DE MAMĂ.

SFARSIT

%d blogeri au apreciat asta: