RSS Feed

Dragoste de mama PRIMA PARTE

Posted on

 Notificare: această poveste este reală. O dedic cu inima şi sufletul unei mame pentru care am tot respectul şi admiraţia.

Intotdeauna, imperiul inimii, cucereşte totul. Războaiele se poartă altfel, căci ele nu pot pune stavilă forţei sufleteşti. Şi nici dragostei de părinte. Dumnezeu a vrut ca noi, oamenii, să ne iubim şi să învăţăm iubirea. Faţă de semeni, faţă de adevăr. Iar când El te pune la grea încercare, prin dragostea ta, îţi împreunezi mâinile şi le ridici către cerul speranţelor, implorând salvarea unei noi vieţi, care este gata să răsară, aici, pe pământ. Îţi ştergi lacrimile deznădejdii şi le înlocuieşti cu un surâs invincibil, peste care moartea nu va putea trece niciodată.

Ne aflăm în urmă cu câţiva ani, când nu una, ci două vieţi au fost în mâinile Celui de Sus. Mamă şi copilul din pântec. Halatele albe aduc linişte, deseori, dar verdictele doctorilor o tulbură. Eşti femeie, mai vrei un frate sau o surioară pentru celălalt copil şi te afli în momentul când analizele decid clar: eşti însărcinată. Aşa a fost şi atunci. Mămica despre care vorbim a avut probleme şi la prima naştere. Care prin voinţă şi nemărginită dragoste au învins timpul şi au făcut să triumfe lacrimi ale fericirii, până în ziua de astăzi.

 Acum însă riscul era major. Urma să se nască un băieţel. Doctorii au rămas reci, fermi: pericolul e maxim. Tensiunea mamei undeva la 21. Nimeni nu îşi asumă riscuri. Din păcate, deseori, nici responsabilităţi. Se solicită semnături pe propria răspundere şi pacienţii fac acest lucru sau nu. Ea a semnat. În pântecul ei, mai bătea o inimă. Cum ar fi putut să nu încerce? Iubirea naşte patimi. Şi curaj. Iar îngerii văd toate acestea. Şi se adună toţi, ţinându-se de mâini, ca într-un dans al viitorului zâmbet de copil. E linişte şi multă încordare. Doar ea continuă să sufere dar şi să spere în tăcere.

 Deodată, miracolul se produce. Nu trebuie să ne mirăm, miracolele acestea vin tot de la Dumnezeu. Băieţelul s-a născut şi mămica eroină a scăpat cu viaţă. Greul însă abia începe. Trăim în România şi acest fapt, ne pune uneori în dificultate. Apar din nou lacrimile, eforturile, sacrificiile. Ea a păşit uşor, mai departe, ţinându-şi copilul la piept, crezând mereu că va creşte ca toţi ceilalţi, va alerga ca toţi ceilalţi, se va juca precum ceilalţi, va face năzbâtii ca ceilalţi şi va aduce bucurie celor care l-au înconjurat cu iubirea lor.

Dar mai întâi, în casa fericirii a fost nemărginită suferinţă. Pe obrajii mamei s-au prelins râuri de lacrimi. Uneori, chipul i-a rămas împietrit. Nu a mai putut să îşi afişeze suferinţa şi a ascuns-o înlăuntrul inimii ei. A aşezat acel colţ de inimă la loc de cinste în ceea ce urma să facă şi nu s-a lăsat. Poate că bucuria acestei mame a  fost mult mai mare decât a celorlalte mămici, când şi-a văzut băieţelul, la peste un an şi trei luni, făcând primii paşi. Aşteptarea unei izbânzi şi împlinirea ei aduce o clipă unică în viaţa acestor părinţi care privesc cu încredere şi nu îşi pierd cumpătul în faţa evidenţei spusă şi decisă de alţii. Şi revin din nou la Dumnezeu. El este singurul care aprobă sau nu această evidenţă. Prima evidenţă a fost dreptatea medicilor, care au ştiut cumva că va fi foarte greu. Copilul nu îşi putea ridica capul, încă, o bună perioadă. Ceea ce nu a ştiut însă nimeni, a fost ceea ce s-a aflat în sufletul acestei mame admirabile.

La naşterea acestui băieţel a murit MOARTEA. Ce a urmat, nu se poate reproduce în cuvinte. Doar mă strădui. Mă strădui să văd o mamă lăcrimând şi zâmbind totodată. De peste 6 ani, a râs şi a plâns deopotrivă. A înţeles adevărul şi a înfruntat destinul. Nu s-a jucat cu soarta nimănui, doar a ales drumul vieţii. Iar aceasta este deja o victorie fără seamăn. Privesc pe fereastra şi văd un pui de porumbel, prăvălit între copaci. Nu ştie încă să zboare. Pare să îşi fi dat ultima suflare.  Mă întristează imaginea. Dar, când să mă retrag din acea privelişte sfâşietoare, văd deodată o porumbiţă aşezându-se lângă el. Nu am văzut prea bine ce s-a întâmplat. Tot ce ştiu este că peste ceva vreme, puiul ei zbura din nou, către înalt.

Cu toţii avem aripi. Inclusiv, noi oamenii, adică. Atâta doar că ele nu se văd. Zburăm cu inima şi sufletul, iar pe drumul nostru, apar clipe când ne dăm seama că suntem mai sus şi mai PRESUS de orice.

VA URMA

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

One response

  1. Uneori cuvintele sunt prea mici pentru a puterea reda in totalitate multitudinea de emotii si sentimente care ne invaluie , le putem asterne simplu si curat , le putem impartasi din trairile noastre si celor din jur insa ceea ce simte acel om in fata durerii este peste puterea noastra de intelegere, pentru ca durerea nu se masoara in cuvinte oricat de convingatoare ar fie le , doar cei care au fost la randul lor aruncati in bratele mistuitoare ale durerii, vor intelege drama acelei mame …am plans citind aceasta covarsitoare poveste asa cum am facut in fiecare zi a acelui an in care nu am primit decat ochi plecati si nici o speranta ..dragilor traim intr-o lume in care prea putin indraznesc sa se agate de speranta , chiar si acest lucru a devenit o chestiune pe cale de disparitie ..eu ca mama care mi-am vazut copilul luptandu-se din prima luna a vietii cu neputinta de a face cele mai firesti lucruri va spun din tot sufletul , luptati ! Nu conteaza cate pronosticuri nefavorabile veti auzi , nu conteaza cate sanse si cate calcule pun in balanta verdictul medicilor , credinta in Dumnezeu si speranta va va lumina calea si va va darui zambetul pe chipuri .In acest moment as vrea sa te imbratisez Ady , sa-ti spun ca ai facut pentru mine mai mult decat au facut multi dintre cei care au incercat sa ma ajute , pentru ca de cele mai multe ori , un cuvant bun spus din suflet face cat toate lucrurile lumeste la un loc , fie ca toata viata ta sa fie stralucitoare si curata precum e sufletul tau , multumesc om minunat !

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: