RSS Feed

Viaţa, iubita mea fidela

Posted on

Eram sigur că astăzi va ploua. Întotdeauna când se dau în mine bătălii sufleteşti şi nu iese cum aş vrea eu, se întâmplă asta. Sau aşa se nimereşte. Dar dacă se confirmă în mai toate cazurile treaba cu ploaia, cu vremea urâtă, uneori cu tunete şi fulgere, nu ştiu dacă pot să-i mai zic întâmplare. Nu am obiceiul să mă uit la starea vremii şi nici nu mă uită vreodată Dumnezeu în faţa televizorului.

A…mai întâi să vă povestesc despre televizorul meu, că îl ador. E un Philips, negru, cu diagonala destul de mare pentru garsoniera mea confort 2. Care la început am crezut că e confort 3, da’ mă rog, nu sunt specialist în imobiliare. Ei bine televizorul ăsta, e luat la mâna a doua. Dar e deştept. Întâi de toate când îl porneşti nu te lasă până nu îţi arată forţat cum să umbli la el. Ce vreţi, are personalitate. Dacă îi întorci spatele, băi, pe bune, se opreşte. Că nu înţelegeam eu de ce tot îl pornesc şi se opreşte brusc. Cert este că după ce apeşi pe telecomandă de vreo 4 sau 5 ori, nu mai face figuri. L-am pus direct peste frigiderul meu micuţ, Platinium şi de atunci ştie să funcţioneze cât să nu mă scoată din sărite. Ei bine, nimic nu mă încântă mai mult uneori, decât să stau cu cafeaua în faţă, cu ţigara în gură şi cu ochii în tv în timp ce afară plouă. Dar nu sunt atent, doar mă uit. Mă gândesc. Dacă mă gândesc atunci pornesc şi calculatorul, alt aşa zis agregat nărăvaş, ăsta mi-a făcut peri albi în patru ani dar să fiu al naibii dacă pot să renunţ la el.

Cică are valoare sentimentală. Păi, pe acest Pentium am scris sute de mii de articole, poezii, cărţile mele. Cu el am ascultat cele peste 10 mii de melodii din playlistul meu cu muzici din toate timpurile. Cum să renunţ eu la Vasilică? Da mey, aşa îl cheamă, ce vă miră, adică şoferii nu îşi botează maşinile şi câte şi mai câte? În fine, cu tv şi cu ” Vasilică” fac rondul învârtindu-mă cu scaunul ăsta. Uite mă, cum am descoperit eu că o locuinţă micuţă are ea dezavantaje, dar şi avantaje. Ajung repede la toate, cu ajutorul scaunului, care merge cam greuţ, ce-i drept, că rotilele alea nu-s pentru covoare. Şi chiar la fereastră ajung repede, acum e deschisă ca să aud picăturile de ploaie cum cad.

Am zis că ploile astea care mereu apar în momentele mele de lupte grele interioare ar putea fi lacrimi. De suferinţă, de bucurie, nush sigur, încă nu-s edificat. Cert este că cerul plânge odată cu mine şi zâmbeşte întotdeauna după aia odată cu primul răsărit de soare. Azi noapte am adormit cu greu, cu un chip în gând şi m-am trezit culmea, cu altul, tot în gând. Ăsta din urmă se numeşte „chipul vieţii” şi VIAŢA este de departe una din iubitele fidele ale existenţei mele. Nu mă înşală, nu mă minte, nu se joacă să mă necăjească, nu mă întristează şi nici nu mă amăgeşte. Ideea e că le-a făcut şi ea pe toate grozăviile astea în timp dar când am înţeles-o, am ştiut să vorbesc cu ea şi m-a înţeles şi ea, la rândul ei, pe mine. Îmi place că nu e nici geloasă. De câte ori rămân cu ochii şi inima într-o direcţie, îmi face semn ca şi cum mi-ar spune ” lasă, că te întorci tu la mine”.

Treaba este că în ultimele 10 luni, s-a emancipat până şi VIAŢA fraţilor. Şi-a diversificat semnele. Am făcut şi eu apel la un dicţionar ” suflet- viaţă- semne” şi hai să vedem împreună ce a ieşit. Pe latura anumitor împliniri a ieşit halucinant de ok. Păi, să ridice mâna sus cine a publicat în răstimpul ăsta, în România, cel puţin, două cărţi, nush câte postări, poezii şi alte materiale, unele jurnalistice, e gata să scoată până la un an deja şi a treia carte- roman şi mai face şi un film de lung metraj, treaba mea cu ce şi despre ce…Cam acesta este bilanţul pe o parte în doar 10 luni….Danielle Steel poa’ să se culce liniştită, e bătută la capitolul ăsta. Brown poa’ să mai plagieze lejer puritatea, e bătut şi el. I-am dat în cap cu Ecouri din Sodoma şi Gomora şi l-am plimbat simplu şi comercial prin Noaptea Destinelor. Acum fac naveta rapid cu ultima cursă spre Noaptea Speranţelor şi toate acestea le voi înşira trecător, pe un ecran mare, pe care îl voi plasa în CETATEA MISTERELOR. Şi Dumnezeule, toate acestea în numai 10 luni. Cărtărăscu se întreabă şi astăzi DE CE IUBIM FEMEILE iar Dan Puric îşi numără volumele vândute în aceleaşi 10 luni. Totuşi, uite că niciunul nu poa’ să ridice mâna sus înaintea mea.

VIAŢA, amanta, iubita, prietena şi cum o mai fi ea, mi-a făcut printre alte semne unul tare de tot. Mi-a arătat degetul arătător cu mai insistenţă şi asta de la bun început. M-a făcut să înţeleg că relativele succese sau mă rog, realizările, sunt una şi împlinirea sufletească, e cu totul altceva. Ei bine, aici am rămas corigent. Nush când se va da următorul examen, dar repetent sigur nu rămân. Şi totuşi, uite mă că mai am un motiv de laudă: ia, să mai ridice mâna sus, cine a scris cât am scris şi a făcut ce am făcut eu în 10 luni şi în aceleaşi 10 luni a rămas fidel şi deloc indiferent faţă de un singur suflet? Aaaaa? Mă întreabă, vezi, el, sufletul muritor de care vorbesc, pe un forum: da’ tu când mai mănânci, când mai scrii, când mai dormi şi – atenţie- când mai iubeşti? Foarte tare faza. Păi, când iubeşti, aspiri şi visezi la iubirea aia, în 10 luni o faci permanent, nu contează unde eşti, cu cine şi ce mai faci în rest. Cum adicătelea, ” când mai iubesc”? De 10 luni fac asta, că fără iubirea asta nu mai reuşeam nimic pe partea ailaltă.

Am trecut la un alt paragraf că iar îmi face Viaţa semne, băi asta e cu mine tot timpul. Zice că merit măcar două trei aplauze, pentru că sunt printre puţinii pe care iubirea adevărată nu i-a lenevit. Ştiţi cum e, când te împiedici în melancolie şi nostalgie şi tot tacâmul sufletesc de tipul ” eşti în limbă şi de aia nu mai poţi nimic” e aproape imposibil să îţi mai vezi de tine, profesional, spiritual şi aşa mai departe.

Wow, e ziuă de-a binelea şi afară tot mai întuneric. Lacrimile cereşti cad necontenit, ca un răspuns la mica mea furie de moment. Îmi zice Viaţa, făcându-mi cu ochiul: „eşti în tranşă. Ia verifică mobilul şi messul să vezi câţi fac naveta între extreme”. Mă uit la ea nedumerit şi zău dacă înţeleg. Ok, hai să fac un mic tur, pe unde a zis ea, că n-o fi foc. Revin în vreo 15 minute, cu următorul paragraf…………………………………………..

Wow! Moamăăăăă! Pfuai! Aoleu! Măi să fie! Ce chestie! Pfuiiiii! Să fiu al naibii! Foarte tare! Ţineţi-vă bine că e de competenţa şi aprecierea Guiness Book! Ia, atenţie, uite o fraza primită pe mess în urmă cu aproximativ 2 săptămâni: ” numărul meu este…………….dar te rog, e ca şi cum nu ar exista numărul ăsta, please…”. Ok. Zis şi făcut. Acelaşi expeditor, trimite peste două săptămâni exact de pe numărul ” inexistent, please” un sms pe mobilul meu: ” Ştii k aştept un răspuns şi mă pedepseşti pentru mai devreme, ce nu ştii e k te-ai pedepsit singur ptr că ăsta e şi ultimul meu mesaj pentru tine…ce simt, ce simţi, cui îi pasă…”. Deci, no coment. Îmbinare de extremă ” geamănă” cu implicaţii de tip ” iartă-mă, nu te merit” ca să fie diplomaţia perfectă într-o filă la fel de perfectă şi cu concluzia nescrisă şi legea tacită a sufletului care pare să zică aşa: ” mai bine mă plimb cu ce am decât să înţeleg cine sunt şi cât însemn. Oricum mi-e rău, nu am aer, ies afară să mă dezocup puţin”. Şi asta la doar 7 ore după negarea negaţiei: ” nu ies nicăieri deseară, aşteptam o reacţie…” Cool, nu-i aşa?

Vedeţi voi, de aia iubesc foarte mult VIAŢA şi am încredere în ea. E cu mine pretutindeni şi îmi dă aripi să zbor fericit prin toate stările posibile: frustrare, dor, dragoste, dorinţă, amăgire, împlinire, succes, clipe, chiar şi apropierea de idealul uman: FERICIREA. Pe asta nici dracu’ nu o cucereşte pe deplin. Şi dacă ţi se pare că ai cucerit-o, e leapşă totală, ascultaţi-mă ce vă spun. Cât de uşor este să alegi calea cea mai simplă. Cât de uşor este să fugi de o evidenţă. O noapte romantică se inventează la orice oră dacă vrei pentru că ” abstinenţa”, nu poate fi neglijată ci anulată. Eu înţeleg asta. Nimeni nu e de fier. Erare humanum est şi basic instinct sunt aproape de aceeaşi vârstă cu facerea lumii din momentul păcatului Evei. Când s-a inventat păcatul s-a inventat tot ce-a urmat. De aia zic, la schimbul 1 ne tatonăm psihologic şi chiar le facem aşa pe toate via telepatia- jocuri- conversaţie- comunicare şi seara ne oprim la schimbul 2 când hardul de memorie cade odată cu poftele lumeşti, într-o lume nocturnă, mereu nemuritoare şi rece cu iluzia patimei fierbinţi . Se schimbă doar cel puţin unul dintre actori şi poate că de aia diferenţa nu e înţeleasă.

Adevărat vă spun că măcar temporar, ploaia s-a oprit în momentul ăsta. Se preling picături de pe frunzele copacilor şi aerul e ademenitor. Ooops! Nu mai am cafea. Aş mai bea una. Trebuie să cobor cele 4 etaje şi să traversez drumul degrabă. Exact atât cât să văd soarele pe care VIAŢA tot mi-l arată cum încearcă, vesel şi răbdător, să iasă dintre norii care s-au scuturat ore bune şi acum aleargă aievea ca-ntr-un dans al unei noi zile. E duminică, e sfârşit de august şi sunt pregătit să îmi invit VIAŢA, eterna mea iubită, la un alt dans. Cine ştie, poate că voi reuşi să mai smulg în paşi de ritm ademenitor câteva secrete ale existenţei.

POST SCRIPTUM:ACEASTA POSTARE NU REPREZINTA VREUN RASPUNS LA O ANUMITA ATITUDINE. DIN 1000 DE CITITORI, MAI MULT DE JUMATATE SE POT REGASI IN STARILE DESCRISE.
Uite aici un secret micuţ al existenţei. Un cântec şi doar atât.

 

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.
%d blogeri au apreciat asta: