Ultima mea lectie de viata

În patru luni, am învăţat ce înseamnă să fii prost şi să faci băşcălie de ideeile cuiva, ce înseamnă ipocrizia şi mai ales sechelele de tip neocomunist, am învăţat că un conflict între generaţii poate avea ca efect multe tristeţi.

Eu am iniţiat proiectul unui film documentar. Mulţi au râs, la început, alţii nu au crezut o iotă dar exact cei care sunt titraţii lui peşte au descoperit că aoleu, ce de idei ar fi avut şi ei la viaţa lor. Sincer, nu prea le-am văzut creaţiile şi mai mult, mă amuză că ideile lui Melicovici, adicătelea ale mele, deodată au devenit interesante. De ce? Banul fraţilor, banul şi perspectiva atribuirii unui merit pe care nu îl au decât parţial, sau deloc, dintr-o dată i-a făcut să se scarmene după ureche şi mă apucă râsul, dar nu e râsul meu, când văd că la sfaturi şi sugestii ne pricepem toţi mai nou. Deja unii au uitat de unde a plecat ideea proiectului meu şi nu o să las loc nimănui să îşi bată joc de el.

Mă simt ca un părinte care îşi creşte un copil şi mai apoi apar tot felul de idioţi care să îl cumpere. Ambiţia şi încăpăţânarea mea şi a echipei mele se află în faţa unui risc: acela de a deveni o marfă fără valoare creativă ci numai pecuniară pentru tot soiul de persoane care au descoperit ce oportunitate le poate oferi filmul nostru. Proastă atitudine, zău aşa.

Sunt uimit de solidaritatea echipei din jurul meu, oameni simpli şi inimoşi dar sunt extrem de trist. Pe 30 noiembrie, nu va avea loc numai premiera unui film ci şi o demonstraţie de prostie, tacită, care se va citi în chip just pe feţele unor dobitoci care ori se cred buricul pământului ori au descoperit că prea înălţimile lor ar putea roade un os. Voi spune mai multe după eveniment.

Cert este următorul lucru: acest film este un proiect iniţiat de MINE şi drepturile aparţin ONG Asociaţia Katharsis, ADICĂ PRODUCĂTORUL EXECUTIV. Preţul de vânzare al filmului EXCLUSIV PENTRU DIFUZARE, doar pentru acel post sau sursă şi nu pentru a-l da mai departe, este de 60 000 euro. Cred că am fost destul de clar.

NIMENI nu va mişca în front în afara cuvântului meu, oricine ar fi.

Sunt aşa vehement pentru că mi-e silă. Acest film, nu mai este pentru mine neapărat o bucurie a împlinirii unui vis, ci o ULTIMĂ LECŢIE DE VIAŢĂ.

Chemarea ingerilor

ESEU

Te-am purtat în visurile mele tot mai mult. Tu ai venit, până în străfundurile sufletului meu şi ai încercat să mă întrebi: eşti fericit? Mi-ai mângâiat cu blândeţea ta fiecare colţ de inimă şi mai apoi, rănile au început să se închidă una câte una.

Acum destinul îmi zâmbeşte, deşi nimic nu s-a întâmplat. Dar tu m-ai învăţat să descopăr că nu privesc îndeajuns clipele pe care le-am alungat fără să le mai aştept iar acum, când ar putea reveni, mă întreb şi eu, la rându-mi: de ce sunt fericit?

Undeva, un chip zâmbeşte aievea şi se rătăceşte cu ochii lui până în străfundurile fiinţei mele. Nu ştiu cine este acest chip. Nu l-am văzut niciodată. Dar ceea ce ştiu, este că atunci când crezi în steaua dinlăuntrul tău, fără să atingi, fără să vorbeşti, sentimentul dorinţei şi al împlinirii poate reveni cu o forţă pe care ţi-a fost teamă cândva să ţi-o imaginezi.

Am întins inima şi sufletul către NIMENI şi acum, e tot mai cald şi mai bine, deşi nu-i vorbesc, deşi nu ating, deşi nu văd… Poate că fără să ştiu, am strigat cu tristeţea şi bucuriile mele deopotrivă, provocând împlinirea. Am strigat după CHEMAREA ÎNGERILOR, care în sfârşit sunt aici, acum şi mereu.

Eu cand vreau sa fluier urlu

 Trebuie să recunosc că trăiesc zile cu adevărat istorice ale vieţii mele, atât eu cât şi superbii oameni de care m-am înconjurat, ca să facem un documentar bun. Dramatismul eforturilor ia proporţii nebănuite. Şi nu neapărat din cauza noastră ci a pretenţiilor total tâmpite ale unora care au luat în glumă pelicula şi acum s-au trezit că se află în faţa şansei vieţii lor. Nu o să dau nume, nu-i frumos. Tot ce pot să spun  este că simt  vânt rece din spate, atât eu cât şi colegii mei, care bate exact din direcţii pline de invidie, ranchiună, după ce eu însumi i-am scos cumva din anonimat pe cei care din umbră bârfesc mizerabil.

Lupta noastră a devenit şi una împotriva răutăţilor, a oamenilor de nimic care nu au realizat nimic în viaţă, viabil, iar acum, s-au trezit să îmi dea mie, practic iniţiatorul unor proiecte diferite, lecţii de prost gust, după ce le-am întins mâna împăcării sau a prieteniei.

Astă seară am refăcut sunetul filmului. Filmul este al NOSTRU, al lui Guzi, al lui Nick, al lui Madi şi nu în ultimul rând al meu. NIMENI nu are dreptul să îşi depăşească limitele, dincolo de noi. Ambiţia noastră a fost provocată de aspecte despre care voi vorbi atunci când va fi cazul, undeva în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.

Astăzi, de dimineaţa până seara ne-am unit forţele, cu o ultimă răbufnire, pentru a remonta şi repara anumite erori ale proiectului. În studioul nostru s-a făcut o linişte deplină şi Nick a luat-o de la capăt cu muzica, Guzi deja este erou în răbdare şi toleranţa la care nu îl obligă nimeni şi nimic ca regizor, eu normal că a trebuit să îmi revin dintr-un mic şoc, temporar, spre nefericirea dobitocilor care abia aşteaptă să îmi rup gâtul, nu pentru că le-am făcut vreun rău ci pentru că nu sunt capabili ei înşişi de nimic. A mai fost şi Madi, pfuai, efectiv nu am cuvinte să vă spun cât suflet şi efort a depus fără pretenţii şi din toată inima această fiinţă excepţională şi eu îmi scot pălăria cu tot dragul şi respectul în faţa ei: Ionuţ, fii mândru, ai o soţie de 24 de karate. ( oricum este omul, dar mă mai bag şi eu în seamă).

Am stat toţi până la lăsarea întunericului strânşi cu o ambiţie formidabilă ca să finalizăm proiectul filmului cu bine şi să luăm măcar o notă de trecere la premieră.

V-am spus, dramatismul este formidabil. Poate fără să îmi dau seama, i-am ambiţionat pe aceşti oameni frumoşi, să îmi fie alături şi sunt pur şi simplu uluit de munca pe care o depun, decişi ca totul să iasă bine.

Nu ştiu ce va fi, dar ştiu că oamenii fără caracter îi întâlnim la tot pasul, ba unii, după ce le întinzi o mână, se mai dau şi rotunzi şi îşi dau singuri merite pe care nu le-au avut niciodată. Alţii se consideră buricul pământului şi apleacă urechea la bârfa comună pentru ca mai apoi, probabil din incompetenţă, să îţi spună că nu te mai pot ajuta, căutând motive de prost gust.

Dar Dumnezeu mă iubeşte pentru că şi eu îl iubesc. Întotdeauna am crezut în EL, chiar dacă nu m-am priceput să-i arăt asta mai bine. Şi uite-aşa m-am trezit cu o solidaritate inimaginabilă, din care se ridică de acum o echipă imbatabilă. Am vrut să fluier a pagubă în ultimele ore şi m-am trezit urlând pentru că mi-am adus aminte că eu mereu am speranţa în mine. Speranţa şi ambiţia s-a dus şi către ceilalţi iar astăzi sunt cel mai fericit om din lume pentru că de acum, pot spune cu mâna pe inimă că eu când vreau să fluier URLU!.

Indiferent care va fi deznodamantul pana la urma, noi deja AM INVINS SI AM REUSIT!

Cum o fi sa tina cineva pe bune la tine 2

M-a impresionat cel putin unul din comentariile de la postarea recenta, unde ma intrebam, poate pe buna dreptate, cum o fi sa tina cineva pe bune la tine. Poate ca este ceva obisnuit pentru unii, face parte din viata, sa adresezi asemenea intrebari si sa ti se para normal. Si totusi, a tine pe bune la cineva implica foarte mult. Redau mai jos acel comentariu care mi-a placut foarte mult, pentru ca Alessa, asta asa ca spirit de gluma, mai mult ” posteaza” in comentarii.

” Pentru noi ca oameni afectiunea este esentiala ..oricat ar fi un om de ocupat ..oricat de trepidanta ar fi viata lui atunci cand se retrage seara in intimitatea caminului are nevoie de o vorba buna , de un sfat , de o imbratisare calda izvorata din adancul inimii ..de un zambet schitat in gluma sau de o privire patrunzatoare ..ai nevoie sa impartasesti gandul tau si altei persoane , sa te asculte cu drag , sa-ti indeparteze o suvita de par rebela , sa stii ca ai un umar pe care sa plangi cand esti trist si un suflet pe care sa-l mangai cand esti fericit ..ai nevoie de cineva care sa te tina de mana , care sa te stranga-n brate in noptile friguroase , ai nevoie de cineva care sa te aprobe cand faci ceva bun si care sa te cicaleasca cand gresesti ..ai nevoie de cineva care sa te iubeasca sincer si curat total dezinteresat , fara inhibitii fara false pudori ..ai nevoie sa stii ca undeva exista cineva care te asteapta cu drag acasa fie ca este vorba si de o casa cu chirie .Dragul meu Ady tu esti o persoana complexa , capabila sa ofere aceste lucruri ..cauta in tine acel ceva ce-ti prisoseste cel mai mult ..cauta chemarea ..strigatul unui suflet la fel de minunat ca al tau ..viata ne arunca sufletele pe carari neintelese ..iti ofera satisfactii profesionale ..iti ofera implinirea mentala ..iti ofera totul ..daca ai ochii mintii deschisi , incearca sa deschizi si sufletul insa ai mare grija in alegerea facuta ..asteapta “acel ceva” pe care nu l-ai gasit in nimeni ..cand vei fi capabil sa-l recunosti atunci sa nu-l lasi sa plece fara sa-i spui ca il astepti de-o viata ..poate sa fie ultima ta sansa la intalnirea cu soarele vietii .Te imbratisez cu drag suflet de om !!!”

Cum o fi sa tina cineva pe bune la tine?

 Vorbeam zilele astea, sâmbătă mai precis, cu un amic, despre femei. Da fraţilor, despre femei, ca să vezi ce postare scriu eu acum, una aşa mai neobişnuită pentru profilul acestui blog. ( nush exact care-i profilu’ dar îmi place cum sună când spun asta). În plus, să nu credeţi că vorbeam vorbe cu prostii. Eu divorţat, tipu divorţat. Eu cu chirie, el cu chirie, pe aici, prin Târgovişte. Eu cu singurătatea mea celebră ( unii cică sunt boem, ce o mai fi şi aia).  Îmi zicea printre altele că trebuie să fiu atent dacă mă decid să îmi refac viaţa într-un mare fel. Oricum eram şi sunt dar aşa e amicul ăsta, îi place să dea sfaturi, uitându-se pe sine aşa cum şi eu mă uit pe mine.

În fine, m-am trezit că am cam ” driblat” nişte chestii într-o inconştienţă nedorită sau cine ştie, poate aşa mi-e destinul sau karma sau cum pisici îi spun ăştia cu aere de mister esoteric pe creier, ei înşişi nişte singuratici prin convingerile lor. Am scris cărţi, am trăit poveşti de dragoste ( ee…una acolo, nu prea multe, în Noaptea Destinelor), mai nou am „înnebunit” definitiv şi am produs filme ( unul, dar deja prea mult). În ultimele zile, ce zile, luni, de dimineaţa până spre lăsatul întunericului am alergat să fac şi să dreg ca să iasă totul ok în proiectele vieţii mele ( ce-mi place). Nu a fost chiar aşa dar cică totul e bine când se termină cu bine.

Şi cum ziceam, vorbeam de femei cu amicul. El zicea să fiu atent acum, că am o vârstă critică şi multe feminităţi sunt puse pe căpătuială. Observaţie gratuită, deja cunoscută pe criza asta. Şi la fel ca şi în Noaptea Destinelor, m-am simţit pentru prima oară după multă vreme singur. Mi-am adus aminte că seara, când mă întorc acasă, nimeni nu mă aşteaptă cu lumina aprinsă. Vorbesc la telefon ziua cu persoane „importante” domne’, mă ocup de pasiunile mele şi în tumultul cotidian mă trezesc în acest ceas că am cam uitat de mine. Internetul şi un radio îmi mai ţin de urât, seri şi nopţi, nimic mai mult.

Citesc prin câte un ziar sau pe câte altceva despre mine sau despre alţii, îmi fac cafelele singur şi le sorb cu nesaţ la prima oră a dimineţii deşi mă bag la somn des târziu în noapte. Apoi privesc în jur: pfuai, ce dezordine…fac ce pot şi mai aranjez puţin pe aici…duc gunoiul la ghenă apoi revin în faţa pc-ului ca să îmi aduc aminte că viaţa ar putea fi totuşi mai frumoasă dacă mi-aş aduce aminte de ea mai des. Clar nu am nevoie de cineva care să vrea să se „căpătuiască”. Clar e timpul să ştiu din nou cam cum o fi să fim DOI şi poate pentru totdeauna. Clar trebuie să termin cu zăpăcelile…aiurelile…clar…

La fereastră nu mai e nici măcar porumbelul care ciugulea firimituri de adevăratelea cândva, pe pervaz şi pe care l-am „onorat” cu chestia asta şi într-una din cărţile mele…Prin voinţa mea şi pretenţiile mele, deloc exagerate totuşi, am făcut prea multă linişte… Şi ce, liniştea poate fi şi în doi, zice amicul meu. Are dreptate. M-am obişnuit să fiu prietenul tuturor caracterelor adevărate dar…

Dar prea puţine chipuri sau deloc mă întreabă lucruri lumeşti…Am uitat cum e să nu renunţe cineva la altcineva şi să ” ţină aproape”. Poate că destinul vrea să pregătească ceva mai frumos şi de aia mă amână. Oricum ar fi, vinovatul nu sunt decât EU. Alerg tur retur prin cele două oraşe natale ale mele ( paradox, nu-i aşa) şi întors în locuinţa mea, descopăr prea multă libertate autentică. Nu sunt sub ” dictatura” niciunui suflet, a niciunei inimi, again şi mi-e dor de asta… Aşa că astăzi, luni, cu noaptea în cap, scriu aceste gânduri şi mă întreb, cum o fi să ţii cu adevărat la cineva şi acel cineva să ţină pe bune la tine? Nu pot afla asta stând retras, ca până acum. De aceea, cred că o să fac un pas ultim şi voi încerca măcar să descopăr, poate căutând, poate aşteptând prin căutare, poate nu ştiu nici eu cum şi cealaltă parte a existenţei…

Premiera film documentar artistic in Romania pe 30 noiembrie 2010 la Targoviste

În data de 30 noiembrie, 2010, la Casa Tineretului din municipiul Targoviste, de la ora 17.30 va avea loc premiera filmului documentar artistic intitulat TARGOVISTE-CETATEA MISTERELOR, mulţumită şi deschiderii şi colaborării excelente cu Fundaţia Judeţeană pentru Tineret Dâmboviţa alături de Centrul Cultural Dâmboviţean şi Complexul Naţional Muzeal CURTEA DOMNEASCĂ. Mulţumim de asemenea şi sprijinului logistic ( materiale, acces filmare) acordat de Complexul Muzeal, Cons. Judeţean şi Primăriei Târgovişte.

Filmul are o durata de o ora si reuneste atat opiniile unor specialisti in cultura geocivilizaţiilor cât şi istorici cunoscuţi în plan naţional şi internaţional. Printre aceştia se numără istoric şi jurnalist George Coandă, cercetător ştiinţific Gabriela Niţulescu, prof. şi scriitor Vasile Lupaşc, autor al romanului Răstignit între cruci precum şi istoricul Neagu Djuvara.

Filmul conţine şi prezintă câteva elemente de noutate, prin adevăruri care au fost rar spuse sau deloc, controverse şi dezvăluiri despre vechimea cetăţii Târgovişte, elemente de prezentare artistică şi sub formă de documentar a obiectivelor de interes turistic, spiritual, din vechea cetate a Chindiei. Este o premieră pentru oraş şi constituie un eveniment unic în istoria localităţii.

Accesul în sala unde va avea loc premiera se va face numai pe baza invitaţiilor adresate prin metodele specifice atât partenerilor media cât şi unui public atent selectat, inclusiv de specialitate, studenţi, autorităţi locale şi judeţene şi nu numai. Realizatorii încearcă să aducă la eveniment şi câţiva invitaţi de notorietate, de la centru, din rândul oficialilor sau istoricilor.

Regia filmului a fost realizată de prof. Marian Guzi Irimia, scenariul Adrian Melicovici iar muzica de prof. Nicolae Cârstea. Mulţumim pentru participarea d-nei Mădălina Zamfir, ca şi actorului Ştefan Ştefănescu din cadrul Teatrului Municipal Târgovişte.

Echipa de realizatori a filmului intenţionează să realizeze un adevărat eveniment din această premieră de care fiecare târgoviştean şi nu numai să fie mândru şi de asemenea să prezinte filmul în viitorul apropiat la festivalele de profil europene.

Informaţia şi munca de documentare a necesitat studiul a peste 2400 de pagini despre Târgovişte, în domeniul istoriei şi culturii ca şi preluarea a câtorva mii de imagini de material brut.

Filmul TARGOVISTE-CETATEA MISTERELOR este produs de Katharsis Film studio, prin ONG Asociaţia Katharsis.