Cum o fi sa tina cineva pe bune la tine?

 Vorbeam zilele astea, sâmbătă mai precis, cu un amic, despre femei. Da fraţilor, despre femei, ca să vezi ce postare scriu eu acum, una aşa mai neobişnuită pentru profilul acestui blog. ( nush exact care-i profilu’ dar îmi place cum sună când spun asta). În plus, să nu credeţi că vorbeam vorbe cu prostii. Eu divorţat, tipu divorţat. Eu cu chirie, el cu chirie, pe aici, prin Târgovişte. Eu cu singurătatea mea celebră ( unii cică sunt boem, ce o mai fi şi aia).  Îmi zicea printre altele că trebuie să fiu atent dacă mă decid să îmi refac viaţa într-un mare fel. Oricum eram şi sunt dar aşa e amicul ăsta, îi place să dea sfaturi, uitându-se pe sine aşa cum şi eu mă uit pe mine.

În fine, m-am trezit că am cam ” driblat” nişte chestii într-o inconştienţă nedorită sau cine ştie, poate aşa mi-e destinul sau karma sau cum pisici îi spun ăştia cu aere de mister esoteric pe creier, ei înşişi nişte singuratici prin convingerile lor. Am scris cărţi, am trăit poveşti de dragoste ( ee…una acolo, nu prea multe, în Noaptea Destinelor), mai nou am „înnebunit” definitiv şi am produs filme ( unul, dar deja prea mult). În ultimele zile, ce zile, luni, de dimineaţa până spre lăsatul întunericului am alergat să fac şi să dreg ca să iasă totul ok în proiectele vieţii mele ( ce-mi place). Nu a fost chiar aşa dar cică totul e bine când se termină cu bine.

Şi cum ziceam, vorbeam de femei cu amicul. El zicea să fiu atent acum, că am o vârstă critică şi multe feminităţi sunt puse pe căpătuială. Observaţie gratuită, deja cunoscută pe criza asta. Şi la fel ca şi în Noaptea Destinelor, m-am simţit pentru prima oară după multă vreme singur. Mi-am adus aminte că seara, când mă întorc acasă, nimeni nu mă aşteaptă cu lumina aprinsă. Vorbesc la telefon ziua cu persoane „importante” domne’, mă ocup de pasiunile mele şi în tumultul cotidian mă trezesc în acest ceas că am cam uitat de mine. Internetul şi un radio îmi mai ţin de urât, seri şi nopţi, nimic mai mult.

Citesc prin câte un ziar sau pe câte altceva despre mine sau despre alţii, îmi fac cafelele singur şi le sorb cu nesaţ la prima oră a dimineţii deşi mă bag la somn des târziu în noapte. Apoi privesc în jur: pfuai, ce dezordine…fac ce pot şi mai aranjez puţin pe aici…duc gunoiul la ghenă apoi revin în faţa pc-ului ca să îmi aduc aminte că viaţa ar putea fi totuşi mai frumoasă dacă mi-aş aduce aminte de ea mai des. Clar nu am nevoie de cineva care să vrea să se „căpătuiască”. Clar e timpul să ştiu din nou cam cum o fi să fim DOI şi poate pentru totdeauna. Clar trebuie să termin cu zăpăcelile…aiurelile…clar…

La fereastră nu mai e nici măcar porumbelul care ciugulea firimituri de adevăratelea cândva, pe pervaz şi pe care l-am „onorat” cu chestia asta şi într-una din cărţile mele…Prin voinţa mea şi pretenţiile mele, deloc exagerate totuşi, am făcut prea multă linişte… Şi ce, liniştea poate fi şi în doi, zice amicul meu. Are dreptate. M-am obişnuit să fiu prietenul tuturor caracterelor adevărate dar…

Dar prea puţine chipuri sau deloc mă întreabă lucruri lumeşti…Am uitat cum e să nu renunţe cineva la altcineva şi să ” ţină aproape”. Poate că destinul vrea să pregătească ceva mai frumos şi de aia mă amână. Oricum ar fi, vinovatul nu sunt decât EU. Alerg tur retur prin cele două oraşe natale ale mele ( paradox, nu-i aşa) şi întors în locuinţa mea, descopăr prea multă libertate autentică. Nu sunt sub ” dictatura” niciunui suflet, a niciunei inimi, again şi mi-e dor de asta… Aşa că astăzi, luni, cu noaptea în cap, scriu aceste gânduri şi mă întreb, cum o fi să ţii cu adevărat la cineva şi acel cineva să ţină pe bune la tine? Nu pot afla asta stând retras, ca până acum. De aceea, cred că o să fac un pas ultim şi voi încerca măcar să descopăr, poate căutând, poate aşteptând prin căutare, poate nu ştiu nici eu cum şi cealaltă parte a existenţei…