RSS Feed

Monthly Archives: Decembrie 2010

NOAPTEA DESTINELOR 7 Femeia frumoasa ca o constiinta

NOTIFICARE: Acest roman de actualitate a fost tiparit si publicat la Targoviste in editie limitata, autorul fiind eu. Ca atare, orice preluare a textelor de aici fara acordul meu, intra sub incidenta legii DDA. Va multumesc pentru intelegere. Nu uitati sa cititi si primele capitole ale cartii in arhiva, recent.

Capitolul 10

Femeia frumoasă ca o conştiinţă

 De fapt, Andy începuse să o iubească pe Liliana. Ceea ce cu adâncă emoţie citise în acel jurnal rătăcit prin frumosul parc târgoviştean îl marcase puternic. Parcă ar fi fost cuvinte şi scrise de el. Trăia fiecare frază şi visele sale renăşteau ca un orizont luminos al vieţii. Da. După ani întregi de suferinţă, decepţii şi rătăcire prin iluzii eterne, iubea. Un gând exprimat de autorul jurnalului sau cine ştie, poate autoarea, îl urmărea de acum permanent pentru că aspira la acel ideal greu de atins într-o lume în care sentimentul suprem, de iubire, risca să îşi piardă identitatea: „ nu mai avem răbdare să fim fericiţi”. Aşa scria în preţiosul caieţel. În bucăţica de hârtie adusă în chip miraculos de o pasăre nevinovată, iar zborul ei către fereastra locuinţei era o adevărată minune. Andy era pur şi simplu uluit de ceea ce îi aducea de ceva vreme neprevăzutul. Prin această întâmplare, cu pagina lipsă adusă de o vrabie, ajungea să fie pe deplin convins că păsările, într-adevăr aparţineau cerului. Se simţea fericit şi nu realiza nici el prea bine de ce. Însă în inima lui, ştia că rămăsese un om capabil să ofere ce are mai bun în el celei care merită. Liliana! Numele prietenei sale devenise un refren al simţămintelor, deodată revărsate peste existenţa lui atât de pustie. Nu mai avea stare. Era enervat peste măsură de faptul că trebuie să treacă o noapte ca să fie zi şi ar fi vrut ca timpul să stea în loc doar atunci când vorbea cu ea, când o vedea pe ecranul micuţ, devenit deodată insuficient pentru noile sale dorinţe. O dorea din tot sufletul deşi nu se întâlnise cu ea în viaţa reală niciodată. Vroia să ţină în braţele sale strâns o prietenă dragă, să-i şoptească necontenit că în sângele său, de acum, doar ea este stăpână. O chema în fiecare secundă să vină mai repede în viaţa lui. Îi striga telepatic „ vino” şi apoi adăuga „ şi chiar de ai să vii te voi aştepta, căci fără aşteptare, nu ar mai fi dragoste”. Singurătatea! Îl doborâse singurătatea! Nu mai suporta să fie doar el în acea locuinţă. Avea atâtea lucruri să-i spună şi ea poate că nici nu bănuia. Se săturase să vină seara acasă şi să găsească lumina stinsă. Îşi găsise un refugiu în lumea virtuală şi acum iată, tocmai acesta îi dăruise o nouă speranţă, anume aceea că un suflet drag va răscoli iubirea din el, încă nesfârşită, ca un balsam divin, adus ca să aline durerile unei inimi prea des lovită şi încercată. Acum ştia că dragostea este cel mai frumos sentiment uman şi aştepta cu nerăbdare să trăiască din nou clipa şi aceasta să dureze până la sfârşitul vieţii lui. Liliana era un vis încă şi el dorea să fie real, să o atingă cu adevărat cu sărutările lui, cu vorbele, alinturile şi îmbrăţişările care-i lipseau atât de mult. Într-o seară, îi prinsese pe amândoi dimineaţa în faţa calculatoarelor. Nu oboseau să îşi scrie continuu şi astfel, o relaţie adevărată de iubire avea să aducă mai aproape de ei un viitor fericit. Când nu vorbeau pe messenger, telefoanele mobile le erau cei mai buni prieteni. Şi Liliana avea la rândul ei dorinţa permanentă să îi audă vocea, nu numai să îl vadă pe web. Într-un timp relativ scurt, ajunseseră să ştie atâtea lucruri unul despre celălalt, cum nu îşi imaginaseră vreodată. Odată, s-au amuzat teribil, în timp ce vorbeau cu micuţele aparate lipite de ureche:

– Tu mai ai minute? întrebase el.

– Mai am puţine, cam o sută.

– Păi câte au fost la tine gratuite?

– O mie, că am prins oferta de la prima reîncărcare.

– O mie???? Păi abia este o săptămână de când ai activat extraopţiunea.

– ???

– Ăştia de la telefonia mobilă ar trebui să ne premieze. Cum adică, am vorbit atâtea ore şi pe messenger şi la telefon? Cine ne-ar crede că suntem capabili de aşa ceva?

– Ai dreptate, fu ea de acord. Suntem nebuni.

– Poate că suntem doi nebuni frumoşi, cugetă el.

– Am zăpăcit releele, mai spunea ea.

– Am speriat reţelele, râdea Andy.

– Clar, suntem PRAF.

– „ Praf”?Cum adică „praf”?

– Adică varză.

În acel moment, se întâmplă un lucru ciudat. Rostiră amândoi odată exact aceleaşi cuvinte:

– Trebuie să ne vedem.

– Clar trebuie să ne vedem, întări Liliana.

– Şi de ce trebuie să ne vedem? se interesă el.

– Nu ştiu. Poate pentru că ne lipseşte zborul.

– Zborul?

– Da, iubitule, zborul. Ne este amândorura dor să zburăm.

– Şi cine oare ne-a împiedicat până acuma să facem asta? Mai întrebă Andy.

– Cei care de-a lungul timpului doar au vrut să ne frângă aripile.

– Cei care astăzi nu ne mai merită.

– Cei în care ani şi ani am avut încredere şi până la urmă, s-au dovedit a fi duşmanii de sub acelaşi acoperiş.

– E naşpa să nu poţi regăsi nu numai dragostea, dar şi prietenia în persoana cu care ai trăit alături, filozofă el.

– E aiurea să ţi se trateze cu indiferenţă supărările, tristeţile, problemele de către propriul soţ sau soţie.

– Şi să te întrebe „ eu te iubesc, dar ce îmi dai?”

Andy şi Liliana doreau amandoi deopotrivă un suflet adevărat. În care să se oglindească la infinit. Şi acum fiecare deveniseră unul pentru celălalt acea oază de fericire ivită într-un cerc al suferinţelor. Se completau unul pe celălalt din schimburile de cuvinte şi dezvăluirile pe care şi le făceau din trecutul lor. Trăiau împreună cele mai banale lucruri. El se plimba pe bulevardele Cetăţii cu telefonul şi ea asculta ce îi spune, unde este, în ce loc, prin ce magazin intră şi ce vede oarecum interesant pe acolo. Chiar erau împreună deşi încă nu se întâlniseră cu adevărat.

– Parcă suntem doi adolescenţi, glumea ea şi spunea de fapt un adevăr.

– Da, aşa este, parcă suntem doi copii.

Liliana se săturase până peste poate de viaţa pe care o ducea. Un banal cotidian fără nimic demn de consemnat. Încă nu era o femeie împlinită spiritual şi asta o durea enorm. Nici Andy nu era. Căutau acea jumătate de care să se bucure. Semănau mult în gândire, pentru că suferiseră din aceleaşi motive. Sufereau în continuare. Dacă el era un visător, ea se dovedea a fi o femeie cerebrală şi îl studia cu mare atenţie. Ochiul feminin nu se înşală niciodată. Intuiţia nici atât. Ea citise tristeţea lui din primele secunde. Şi mai apoi, descoperea un bărbat simplu, de multe ori nearanjat. Se vedea clar ca lumina zilei că lângă el nu se află nicio femeie care să îl îngrijească. Care să-i spună cum îi stă mai bine îmbrăcat sau ce ar avea nevoie ca să arate bine înainte să iasă pe uşă. Bărbatul pe care îl vedea prin camera web trăda clar cât este de singur. Dar mai trăda şi sufletul din el, frumuseţea gândurilor sale. Era un om sincer, uşor naiv, credul, mereu înşelat de soarta pe care şi-o dorise altfel. Şi ea citea toate acestea. Ar fi vrut să fie mai aproape de el ca să îi ordoneze cumva viaţa. Înţelegea pas cu pas că are în faţa lui, posibilitatea de a iubi o femeie frumoasă ca o conştiinţă.

Capitolul 11

Jurnalul din vis

 Andy avu din nou acel vis cu bătrânul aşezat în jilţ, sprijinindu-se de toiagul său. Întoarcerea în timp se petrecu de această dată brusc. Nici nu închise bine ochii şi dintr-o dată i se arătă acea sală mare, cu zeci de oşteni stând de o parte şi de alta, fiecare ţinând în mână câte o torţă. Flăcările luminau încăperea în timp ce acel voievod citea cu multă luare aminte pe un pergament. Bătu din palme şi ca din pământ se ivi un tânăr care îl ajută să se ridice. Apoi se îndreptă uşor către o masă pe care se afla o pană mare şi începu să scrie, încet, gânditor, introducând-o din când în când în cerneală ca să poată aşterne gândurile sale sau cine ştie…Un fel de caiet mare, îngălbenit, ascundea cugetări pe care le ţinea sub cheie, ca pe o comoară de mare preţ a sa. Curios, pe una din foi era pomenit un nume mult mai vechi. Timpul nu are limite. Cum putea să fie posibil aşa ceva? Să fie oare adevărat? Dacă primele atestări documentare despre existenţa Târgoviştei indicau date din urmă cu sute de ani, acum acel nume venea dintr-o epocă cu mult mai îndepărtată, de dinainte de Hristos. Un „ B” mare ocupa aproape jumătate de filă şi bătrânul puse un semn cu mare grijă, ca şi cum centrul întregii lumi s-ar fi adunat acolo.

 Imaginea omului din urmă cu sute de ani, care scrie sau stă aşezat în acel jilţ, îl urmări pe Andy şi mai departe, peste zi, mai cu seamă când trecu pe lângă străvechea Curte Domnească. Era copleşit de un sentiment bizar. Urmărea curios cum se desfăşoară lucrările de restaurare ale Complexului muzeal. Vizitase de mai multe ori aceste locuri istorice, dovezi încă vii ale trecutului măreţ. Dar dovezile păreau să ascundă nenumărate mistere ale unor timpuri spre care se întorcea fără de voia lui. Nu putea să treacă aşa, simplu, cu vederea, faptul că el călca pe urmele paşilor făcuţi de înaintaşii despre care citise în cărţile de istorie. Parcă se afla într-o viaţă anterioară. Până la urmă, în mintea lui era o învălmăşeală totală, provocată şi de opiniile istoricilor care spuneau cumva că Cetatea este de fapt mai veche decât se ştie. În parte avea dreptate să fie nelămurit. Chiar Nicolae Iorga spusese că aşezarea istorică de pe malul Ialomiţei ar fi existat încă de prin 1369. La acea vreme, fortificaţiile ridicate de valahi ar fi fost luate cu asalt de voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi în lupta sa cu pârcălabul Dragomir al Cetăţii Dâmboviţei, pe când Vladislav I, alias Vlaicu- Vodă, care stăpânea Cetatea. Un cronicar turc, pe nume Ioan Küküllö, scrisese că voievodul Nicolae fusese „nevoit să se retragă în lupta cu românii care se apăraseră cu îndârjire.”

– Ce bleg sunt, râse Andy de el însuşi. Visez moşnegi şi jurnale când am atâta treabă în viaţa de acum.

Se gândea însă la acel „ B” mare din vis pe care îl văzuse în foile bătrânului. Basarab era cu litera B. Dar nu avea cum să fie Basarab. Nici măcar Neagoe. Acesta începuse domnia la 1512 şi construise Mănăstirea Curtea de Argeş. De atunci se perpetuase şi legenda Meşterului Manole. Nici de la Brancovici nu avea cum să fie acel nume, acesta find numele familiei sârbe din care se trăgea soţia sa, Despina. Nici Brâncoveanu nu avea cum să fie, acela domnise un sfert de secol aproape între anii 1688 şi 1714, Târgovişte fiind reşedinţa de vară a marelui domnitor. Andy se duse în parcul Chindia unde ştia că sunt trecute peste douăzeci de busturi de o parte şi de cealaltă. Îşi puse mâinile la spate şi citi pe fiecare cu maximă concentrare, în nădejdea că va găsi un răspuns pentru ciudatul său vis. Citea pe plăcuţele fixate în ele numele celor care au făcut din Târgovişte un oraş istoric de excepţie şi regreta că nu vin mai mulţi turişti în zonă ca să îşi cunoască trecutul mai bine. Privea la coloşii din metal şi încerca să înţeleagă, să descopere. Citi pe rând: Vladislav al II-lea, 1447- 1456; Vlad Călugărul, 1482- 1495; Radu cel Mare, 1495- 1508. Radu cel Mare nu avea bust. Îi păru rău pentru asta. Trecu mai departe: Vlad cel Tânăr, 1510- 1512; Neagoe Basarab, 1512- 1521. Ei, acum Andy încruntă puţin din sprâncene. Nici acesta din urmă nu avea încă bust. Continuă să se plimbe atent printre marile nume ale istoriei, uşor emoţionat, de parcă aceştia i-ar fi putut vorbi dintr-o dată: Vlad Înecatul, 1530- 1532; Petru Cercel, 1583- 1595; Mihai Viteazul, şi acesta fără bust încă; Simion Movilă: 1600- 1602; Matei Basarab, 1632- 1654; Constantin Brâncoveanu, 1688- 1714. Niciunul din aceste nume nu-i desluşea enigma legată de acel nume din cronicile scrise de bătrânul din vis. Sau poate că nu erau cronici. Poate că era un simplu jurnal.

– Ce naşpa, se chinuiau săracii cu pana de scris pe hârţoagele alea, râse Andy. Şi adăugă vorbind singur: nici bloguri nu aveau. Dar ce râd eu, poate că evoluţia noastră înseamnă involuţie. Până la coadă, Biblia nu a fost scrisă pe internet. Cuţule, vino încoa…
În acel moment atenţia îi fu atrasă de un câine comunitar care se plimba mândru nevoie mare pe aleile parcului. Vroia să-i dea un biscuit pe care îl ţinea de mai mult timp în mână însă animalul se duse în mijlocul ierbii şi începu să sape cu labele, preocupat foarte. Poate că avea vreun os ascuns pe acolo.
– Cuţule, cuţu…
Dar câinele doar dădea din coadă însă nici gând să vină către Andy. Săpa continuu aruncând pământul în spate, uşor.
– Vezi, dacă-ţi piteşti mâncarea? Râse Andy. Acuma scormoneşte ca blegul dacă eşti…
Nu mai apucă să îţi continue fraza. Câinele nu săpase nici după vreo bucată de pâine ascunsă şi nici după vreun os. Ţinea în gură ceva nedefinit.
– Cuţu…vino aici…uite…
În cele din urmă, câinele se supuse, probabil atras de biscutul tare ademenitor pe care Andy îl tot arăta. Când se apropie, lăsă obiectul din gură şi se repezi către biscuit, înşfăcându-l cu lăcomie. Andy rămase uluit: animalul dezgropase pur şi simplu o bucată de hârtie, îngălbenită. Îl săgetă un gând. „ Nu se poate, nu se poate, e prea de tot”. Nu se înşela. Era încă o filă din jurnalul de acasă, care lipsea şi ea la rândul ei. Dar acum, se întâmplă ceva: întorcând-o pe o parte şi pe alta, Andy văzu două texte, în două limbi diferite: una în română şi cealaltă avea caractere ciudate, un scris aproape imposibil, nedefinit. Caracterele însă trădau originea: erau din alfabetul kirilic. Pe una dintre cele două pagini ale filei erau trecute câteva gânduri, aşa cum se obişnuise deja însă acum descoperi ceva inedit: multe dintre acele cugetări erau împrumutate din ceea ce scria pe dos cu celelalte caractere. Se vedea clar că acelea sunt copiate de undeva, în forma lor originală şi de neînţeles. Şi chiar aşa era, căci citi deasupra în româna de astăzi un titlu mic„ Traducere parţială”. Nu se îndoia că este o nouă foaie lipsă din caietul găsit, cunoştea de acum stilul autorului. Dar se mira că citeşte pe verso ceva neaşteptat. Parcă ar fi fost un alt jurnal, străvechi, care îl completa pe cel de acum. Andy căzu pe gânduri şi rămase aşa, nemişcat, multă vreme cu bucata de hârtie în mână. Apoi o împături cu grijă ascunzând-o în buzunarul interior al pardesiului. Când se întoarse, fu gata să cadă dar nu se întâmplă asta. O mână delicată îl ţinu strâns şi atunci se auzi o voce feminină:
– Vă e rău, domnule?
Privi chipul din faţa lui şi nu-i venea să creadă. Era Oana. Sau cel puţin, aşa i se păru lui.

Nu reuşi să răspundă. Fata îl ţinea încă atât cât putea strâns, să nu se prăbuşească. O mai privi odată, înlemnit. Trăsăturile, ochii, părul, chipul, toate aduceau cu prietena lui care murise în acel accident stupid.
– Haideţi cu mine până la bancă, trebuie să vă odihniţi puţin, spuse ea zâmbind cu blândeţe. Dar Andy mai descoperi acum încă ceva la ea: strasul, strasul pe care Oana i-l arătase pe camera web. Deci era ea. Chiar ea.
– Tu? Chiar tu?
Tânăra femeie îl privi şi ea la rândul ei încercând să tolereze zăpăceala lui Andy.
– Cred că mă confundaţi, domnule. Mi se mai întâmplă. Dacă înainte mă amuza, acum sunt tristă de câte ori cineva face confuzia asta idioată.
Fata scoase o sticlă micuţă de apă plată din geantă şi i-o întinse:
– Poftiţi, domnule. Beţi o gură, vă va face bine, credeţi-mă.
– Tu eşti?
– Nu, domnule, mă confundaţi cu cineva, cu siguranţă. Aveţi o impresie, pentru că vă simţiţi rău.
– Ba nu, nu mă înşel. Eşti Oana.
Femeia făcu ochii mari şi de astă dată ea fu cea care era gata să cadă. Îl privi pe cel din faţa ei cu mare atenţie.

– Domnule, o cunoşteaţi pe sora mea? Spuneţi-mi, dacă e aşa, chiar dacă nu m-aţi văzut pe mine niciodată până acum.  Ştiţi, ea a murit într-un accident. Un accident groaznic. Un prost, care era chiar prietenul ei, a dat peste ea.  Eram gemene. Oana a fost sora mea geamănă.
– Tu, tu eşti sora Oanei?
– Se pare că da, din câte observaţi.
– Să facem cunoştinţă. Nu mai îmi vorbi aşa, cu „ dumneavoastră”. Nu suport asta.
– Ok, eu sunt Larisa.
– Mă bucur să te cunosc.
– De unde o cunoşteai pe sora mea? Poţi să îmi spui?
– De pe internet. Ne împrietenisem tot vorbind pe messenger. Era era catolică.
– Văd că ştii deja destule despre ea, spuse Larisa uşor surprinsă.
– Nu chiar, să nu exagerăm. Mi-a povestit câteva lucruri care m-au impresionat.
– Serios? Şi ce anume ţi-a povestit ţie sora mea? Îmi poţi spune?
– Păi, cum se ducea cu Andrei în parcul de lângă leagăn să ofere copiilor orfani mici cadouri înainte de Crăciun. Mi-a povestit despre crini, despre multe.
– Da, aprobă Larisa. Chiar dacă era o nebună, dar în sens pozitiv, Oana avea un suflet de aur. Îmi este tare dor de surioara mea, adăugă ea acoperindu-şi faţa cu ambele palme. Începu să plângă uşor şi apoi reluă simplu:
– Asta e viaţa, trebuie să mergem mai departe. Nu-i aşa, Andy?
– Poate că ai dreptate. Spune-mi, tu ce faci aici, în Târgovişte?
– Eu…eu am venit la o prietenă în vizită.
– Şi atunci de ce te plimbi singură prin parcul ăsta, acuma, iarna?
– Eşti curios. Care e zodia ta? îl întrebă ea.
– Dar e aşa importantă zodia? Chiar crezi în zodii?
– Şi de ce nu aş crede? În societatea în care trăim, vezi ceva mai bun de crezut decât horoscopul?
– Fie, sunt născut în zodia Gemenilor.
– Aha, spuse ea. Tipic.
– Adică ce e tipic?
– Păi mai toţi gemenii sunteţi aşa, curioşi. Precis vorbăreţi, deseori plini de voi, alteori ajungeţi la ananghie ca fraierii în schimb aveţi sufletul curat. Cine ştie, poate că şi tu eşti vreun suflet curat.
Andy tresări. Mai auzise expresia asta.
– Larisa, până la coadă poţi să îmi spui ce cauţi tu aici?
– Ce caut eu, nu îmi poţi oferi tu. Şi nu te gândi la prostii, îl atenţionă ea surâzând. Caut ceva anume, dar nu contează. O să mă descurc până la urmă.
– M-ai surprins. Chiar credeam că eşti Oana.
– Ştiu, nu te condamn, mai ales că sunt sora ei geamănă. Deci era normal să crezi că e ea. Dar acum te las, mă grăbesc. La revedere, Andy.
– La revedere, Larisa.

Sora Oanei dispăru dintr-o dată de lângă el şi nici măcar nu ştia pe viitor cum ar mai putea lua legătura cu ea.

– La urma urmei, vorba ei, ce mai contează.

Lacrimi de mama si surasul de lemn al domnului Flo

NOTIFICARE: Orice asemănare de nume din acest material este absolut întâmplătoare.

Prieteni, poate că unii dintre voi, măcar unul sau doi, vă mai amintiţi de fostul şi ” defunctul” ca să zic aşa BLOG AL SUFLETELOR al meu. Acolo mai scriam asemenea poveşti, reale, descrise chiar de persoanele care mă contactau. De această dată, o să vorbim despre, hai să-i zicem, domnul Flo. Şi nu numai. Cine este acest domn? Din câte ştiu eu, un personaj insensibil şi total rupt de realitatea unui suflet adevărat, vis-a-vis de cea care îi este soţie şi mamă a doi copii superbi. Cărora EA le-a dat viaţă şi nu el.

Domnul Flo are doi copii, cum spuneam, împreună cu o fiinţă minunată, care astăzi este nedreptăţită în mod injust de un destin normal că nedorit. Domnul Flo nu prea s-a priceput să merite iubirea acestei femei. Nici măcar nu s-a străduit. Mai mult decât atât, s-a detaşat de orice dorinţă şi clipă simplă de fericire, uitând că în sufletul celei de lângă el, se află multe lucruri minunate. Nici vorbă să ia seamă, un anumit număr de ani, despre aleasa inimii lui, din urmă cu mai bine de 12 ani. Domnul Flo îşi imaginează în secolul 21 că încă mai predomină patriarhatul. Îşi doreşte o mamă la doi copii, o nevastă la cratiţă şi dacă se poate, să fie prizoniera unei familii clar aflate în declin. Nu militez aici pentru destrămarea unei căsnicii. Dar…când domnul Flo, doar pentru că nevasta nu vrea şi nu poate să îl mai iubească, din motive care cel puţin pentru mine sunt justificate, recurge la metode mizerabile, repet, mizerabile de a forţa o dragoste nemeritată şi oricum pierdută, să îmi fie cu iertare, nu mai pot fi de acord. Pentru că domnul Flo este un mare imbecil şi caracterul mai mult ca sigur nu este punctul său forte. Pe scurt, ce face acest om?

Ei bine, soţia lui are un job şi încă unul bunicel. E plecată foarte des la job. Altădată iese să se mai aerisească şi oricum, le face cam pe toate acasă, cu toate că domnul Flo nu prea mai merită. Aşa că omul nostru, cu mămica aproape de apartamentul propriu, fuge mintenaş la ea şi turuie cât e ziua de lungă despre propria soţie, câte în lună şi în stele. Ceea ce este şi mai grav, e faptul că turuie şi în faţa copiilor, profitând deseori dar chiar şi pe faţă de situaţia aşa zisului tată care vezi Doamne, e cu familia. Să ai o soţie şi să o prezinţi aproape obsesiv numai prin vorbe grele în faţa copiilor, a rudelor ei, a rudelor lui, a prietenilor, să strigi în magazin în ajun de Crăciun şi să o mai laşi şi cu bagajele, singurică, în ditamai magazinul, mi se pare că discutăm aici despre un dobitoc cu D mare.
Domnul Flo nu ştie ce înseamnă o vorbă frumoasă, o atenţie cât de mică, o plimbare la un spectacol sau sub clar de lună, măcar de ochii lumii, cu soţia sa. Şi când mai încearcă, se vede din avion că e o ipocrizie pe faţă. Domnul Flo nu e sensibilizat de jurnalele nevestii, de visele ei, de ceea ce şi-a dorit şi poate că îşi mai doreşte de la viaţă. Domnul Flo nu mai ştie să ofere o noapte romantică, ca altădată. Nu. Dumnealui vrea doar ca nevasta să stea cu şorţul prin casă, cu papucii în picioare, probabil că şi cu fusta până la genunchi, că de, e mamă. Ea trebuie să facă totul, să spele, să calce, să gătească, ba chiar să plătească facturi sau să facă cumpărăturile. El doar la o bere în faţa tv şi în rest, pizda măsii, ce atâtea fumuri pe capul sotiei? Plimbare? O rochie nouă? Un dans? O melodie? O poezie? Un teatru? O vizită undeva? Ferească sfântu, păi e criză domnule, ce, asta mai e nevastă şi mamă? Cam aceasta este concepţia de lume, viaţă şi familie a domnului de care facem aici vorbire. Mai bine să trăncăne el continuu, să o facă de doi lei pe la rudele ei, pe la amici, pe la mămicuţa lui unde eu bănui că încă mai suge cu biberonul…nevasta doar în casă şi cu copiii, ATÂT. Ea nu mai are voie să fie femeie, nici măcar în pat. Până şi acolo trebuie să fie ” aptă” puţinele minute în care domnul Flo doar simulează iubirea, deja termen străin pentru el.

Soţia lui? Păi să vedem, cine este ea? Ei bine, o mamă care îşi ţine jobul, îşi iubeşte copiii, care a stat prin spitale cu ei şi şi-a blestemat zilele în clipe de mare chin părintesc, în vreme ce domnul Flo probabil că ciocnea pasiv o sticlă de bere şi surâzând a tembel cu băieţii. Mai mult, soţia lui nu stă nici ea bine cu sănătatea. Spitale, zile pe patul de spital, dorul de copii, grija, o lupta interioară aproape dusă la extrem…Ea nu a putut fi mereu lângă ei, prin urmare. Pentru că domnul Flo s-a priceput ca nimeni altul să o determine să caute refugiu în altă parte. Băi fraţilor, dacă vă spun pe cine e gelos şi furios acest domn, vă faceţi cruce: PE INTERNET! da, dacă tot e prizoniera permanentă, afară de cazul când e la job, măcar pe net să îşi mai clătească şi ea ochii. Pfuai, nici asta nu mai are voie. Probabil că domnul Flo deja a bătut toba la mămiţica, la soacră, la cumnat sau cumnate, el ştie ce are, la amici şi normal că şi la copii. Soţia lui e o mare „belea” pentru că stă pe net din când în cînd…

Astăzi, această fiinţă chinuită este sub un adevărat „asediu” interior dar şi exterior. Copiii sunt cu ochii pe ea, că aşa le-a zis domnul Flo. Părinţii, rudele, de o parte şi de alta, au aflat de la domnul Flo că nevasta nu execută ordinele. Nu stă în cap. Nu e cu casa. Dar…nu prea a ştiut să vorbească despre iubire acest personaj…nu prea a încercat să o înţeleagă…Iar soţia lui astăzi plânge. Lacrimile ei se răsfrâng şi asupra celor care ştiu cât de mult minte domnul Flo, în toate direcţiile. Mi-aş dori ca fetita acestei fiinţe, să înţeleagă cine i-a dat viaţă, cine şi-a sacrificat-o nu de mult, cine era altădată viaţă şi acum doar un chip trist, cuprins doar de o amărăciune cum numai aşa nu ar fi avut nevoie de sărbători. Ai zice că oamenii ăştia, care nu pricep că o femeie mai are nevoie şi de altceva decât de prizonierat sunt musulmani. E grav ca propriul soţ să îţi întoarcă împotrivă proprii părinţi, doar pentru că domnul Flo a ştiut să mintă sau să caute cu tot dinadinsul motive oarecum credibile, pentru a o desconsidera în faţa tuturor. Atenţie, mai vrea şi copiii…ei bine, aici, intervin EU. I-as spune mamei ei aşa: doamnă, dacă Flo e atât de bun tată şi soţ, de ce soţia lui e mereu tristă şi are lacrimi şiroaie pe obraji? I-as spune soacrei lui aşa: băi cucoană, când o naşte şi fi-tu la opt luni şi s-o chinui ca nora-ta luni întregi prin spitale, ani de-a rândul, atunci să mănânci atâta borş. Le-aş spune amicilor lui de pahar sau de şuetă: băi fraierilor, voi l-aţi întrebat pe ăsta cât îl ţine? Vă spun eu: cât strănuţi. Pentru ăsta vreţi să mai existe sentimente?

De curând,domnul Flo a făcut-o lată. Deşi bunurile, conform legii, obţinute după căsătorie, sunt comune, a binevoit să ia şi să ducă hăt, numai el ştie unde şi ce bruma era prin casă, ba chiar şi actele de tot felul…acesta este domnul Flo. Dar el zâmbeşte când e întrebat. Un zâmbet de lemn. Domnul Flo vrea dragoste cu sila şi o slugă, nu o soţie. Mai mult ca sigur la el florile sunt doar simple buruieni, cuvintele sensibile, doar o pierdere de vreme, iar mângâierile sincere doar metode ca să îşi refacă doar când el are chef hormonii. Domnul Flo râde când aude o poezie frumoasă. Domnul Flo e vesel că are deseori ocazia să rămână singur cu copiii acasă ( deseori ea e la job)  şi să o ” îmbârlige” pe soţie la greu, ca să fie el cel văzut ok de toată lumea.

Cel puţin pentru mine e o seară tristă. Extrem de tristă. Am uitat de belelele mele cât ai clipi. Cineva are nevoie de mine. Pentru că în niciun caz nu voi tolera să mai văd lacrimile acestei mame în faţa zâmbetului prostesc şi de lemn al domnului Flo.

I-aş mai spune domnului Flo ceva: omule, roata se învârte şi Dumnezeu nu doarme. Soţia ta nu va mai fi mult timp nedreptăţită şi ştii de ce? Pentru că ai un zâmbet fals, de lemn…şi Dumnezeu ţi-l vede şi pe ăsta. Nu meriţi soţia pe care o ai.

O postare fara egal, cel putin ca dimensiuni:FRAGMENTE DIN „ECOURI”


Faceţi un cadou special de sărbători celor dragi!

 

ROMANUL ECOURI DIN SODOMA SI GOMORA, autor ADRIAN MELICOVICI

 Subiectul pe scurt: doi tineri adolescenti se cunosc in timpul mineriadei din 13-15 iunie, el, un tanar sarac roman batut de mineri, ea, fiica unui magnat bogat din SUA care tocmai venise sa investeasca in ROMANIA. Tony si Rosa, caci acestea sunt numele lor, se despart si fiecare isi vede de drumul sau in viata, in tara lui. Se reintalnesc peste 11 ani la New York, exact intr-unul din birourile World Trade Center, chiar in minutele cand au loc atacurile teroriste. Mesajul cartii spune ca tot ce se intampla rau in lume se datoreaza neglijentei oamenilor in a tine cont de avertismentele divine, de cand Sodoma si Gomora au fost rase de pe fata pamantului. Cartea este distribuita in toata tara, inclusiv librariile din Bucuresti si Targoviste. In Targoviste a fost distribuita la librariile “ Casa Cartii” si la cea denumita “ Libraria Pandora”, din micro 9 si in centru,vis-à-vis de Mega Image ( Muntenia).

 

 

Fragmente carte

 

     IUBIRE SI COMUNISM      

 

NEDESPĂRŢIŢI PÂNĂ LA MOARTE-1

 

 

    În acel moment, cei doi făcură cunoştinţă pentru prima oară cu adevărat cu Regăsirea, vocea lăuntrică din conştiinţa lor, tumult maximal al dorinţei şi simţurilor pe care ştiau în sinea lor că au avut-o dintotdeauna. Acolo, în plin întuneric, aproape de zgomotul ploii interminabile şi obraznice, se mângâiară la nesfârşit contopindu-se într-o singură fiinţă, reîntregită după îndelungi căutări, de-a lungul unor ani de vise deşarte şi în fapt, dureroase neîmpliniri. Se priveau prin noapte direct în ochi şi începură să-şi mărturisească astfel şi reciproc cât de dor îi fusese unuia de celălalt până să se cunoască. Cu bătăi ale inimii, cu speranţe renăscute, încolăcindu-i cu vraja unei clipe cât o viaţă, îi acoperi necruţător de frumos o iubire fără margini. Nu mai erau în stare să-şi amintească nimic din existenţa lor de până atunci. Poate doar începuturile palide ale altor timpuri când, însetaţi de naivitatea tinereţii, încercaseră spre lauda lor totuşi să-şi găsească partenerul ideal. Dar ce înseamnă aşa ceva? Ce trebuie să vedem la bărbatul sau femeia pe care ni-i dorim? Frumuseţe? Ce fel de frumuseţe? Fizică, interioară, amândouă? Înlănţuindu-se excitaţi şi fericiţi, cei doi ADULŢI reuşiră prin extazul acelei clipe să răspundă că totul pleacă din nobilul suflet, acela pe care îl considerăm ca fiind pereche. Ce s-a întâmplat mai departe aparţine scenariului conform căruia doi oameni nu fac sex ci nemărginită dragoste. Căci aşa poţi trece dincolo de bariera unor principii şi prejudecăţi, deseori păgubitoare. Pentru că în faţa curăţeniei sufleteşti, sentimentele se deschid ca un evantai ameţitor şi se transpun mai apoi în gesturi necontrolate şi totuşi dirijate de Dumnezeu şi mulţumirea Lui că un bărbat şi o femeie se împreună ireversibil şi nevinovat de sincer pentru totdeauna.

   Alunecând cu blândeţe dar şi nerăbdător să o atingă, mâinile lui se lăsară peste coapsele calde ale tinerei femei, moi şi înnebunitor de catifelate. El o simţi cum tremură de dorinţă şi îi repetă fără oprire:

-Te iubesc, dragostea mea…

-Şi eu te iubesc, şopti ea încălzită de trupul care de acum o acoperea, încercând să meargă departe, tot mai departe…Mâinile ei se vânturau răsfirate peste ceea ce mai apoi simţi înăuntru, în corpul şi în viaţa ei. Se întâmpla ceva imposibil cu foarte puţin timp în urmă. Dar inimii nu îi poţi da ordine. Mai mult, încerci fără succes să o înlănţui într-un cerc de gheaţă, inutil şi fără motiv.

Limba lui se plimbă lin peste sânii ei uşor întăriţi în timp ce buzele amândorura se atingeau înfiorător de plăcut. Dezveliţi, dezbrăcaţi, atingând culmea plăcerii, se mişcau unul peste celălalt uitând de tot restul lumii.

–         Nu te opri, o auzi el ameţit de secundele abia trecute. Şi se petrecu un lucru magic. Orgasmul lor se întâmpla în acelaşi timp, ca o răsplată a iubirii pe care şi-o purtau. Cel mai frumos moment de la păcatul Evei încoace, amintea pentru a infinita oară de continua căutare a sufletului potrivit. Oricât ar fi de târzie, o iubire adevărată tot se întâmplă. Poate cineva să contrazică faptul că nimeni nu-i rezistă? Slăbiciunile oamenilor trebuiesc speculate de ei înşişi şi în folosul lor. Însă până să se ajungă aici, calea e lungă, presărată cu obstacole, cu dezamăgiri, cu greşeli din care lumea

–         învaţă încontinuu. Prin aşa ceva trecuseră inevitabil Tony şi Rosa. Au trăit fiecare în parte propria dramă .Şi-au uşurat cât au putut nefericirile, dar adevărata revelaţie s-a petrecut acum, când s-au întâlnit. Imprevizibilul şi-a făcut încă o dată datoria, aducând cu el ceva nou, frumos şi totuşi dorit de cei doi încă de la vârsta adolescenţei. Încărcaţi de nemeritată suferinţă, deseori zadarnică aşteptare, se strânseră unul în braţele celuilalt, ca într-un legământ sacru, jurându-şi sincer şi în tăcere să trăiască în dragoste adevărată, nedespărţiţi şi până la moarte.

–         Adormiră aşa, contopiţi de clipele magice care îi mai înconjurau încă în plină trăire a iubirii şi a nopţii ce îi învelea cu discreţia ei superbă ca o pătură invizibilă, ca un înveliş al secretelor ştiute şi neştiute, ajutându-i să viseze în sfârşit liberi la ce va fi de acum înainte .Somnul nu le mai fu tulburat cu nimic după ce ani şi ani în care fiecare în parte îşi făurise propria istorie, a bucuriilor şi dezamăgirilor,

–         lacrimilor şi zâmbetelor, mulţumirilor şi nemulţumirilor de ceea ce au avut sau măcar au încercat să aibă.

–         De la marea Tragedie trecuse un timp totuşi scurt. Ţipetele sfâşietoare, strigătele de ajutor, flăcările necruţătoare, nu erau departe nici ca timp şi nici măcar ca spaţiu .Doi oameni care se iubeau porneau la un altfel de drum ,către un altfel de orizont. Limitele suferinţelor îndurate dispăruseră în noianul unor amintiri pe care abia acum şi-ar fi dorit să le şteargă din jurnalul vieţii. Dar nu era uşor. Nu le era uşor să treacă peste lucruri care îi marcase atât de profund încât să spună cu naivitate că în urmă nu a mai rămas nimic. Rănile li se cicatrizaseră dar crescuseră odată cu ei.

–         Zorii zilei următoare nu întârziară să apară şi astrul zilei le lumină odaia odată cu trupurile încă goale şi dezvelite. Părul Rosei rămăsese la fel de frumos şi câteva şuviţe picară tandru peste umărul tânărului întors cu faţa în jos ca un somnoros notoriu. Chipul lui Tony fu scăldat de căldura primelor raze de soare. El se schimonosi puţin şi nu întârzie să întredeschidă ochii. Se trezi ameţit ţi întinse o mână către radioul de pe noptieră, răsucind butonul. Dintr-o dată se lumină la faţă când auzi un refren drag. Fata se trezi şi ea la auzul acelei melodii superbe. Era bluesul lor preferat, „Wonderful life”.

–         -Ce faci iubire? întrebă ea cu voce lină.

–         -Mă gândesc la tine şi la tot ce însemni tu pentru mine.

–         -Şi ce însemn? se interesă ea curioasă.

–         -Însemni tot ce poate fi mai frumos pe lume.

–         -Şi ce e mai frumos pe lume?

–         -Dragostea, încrederea, siguranţa.

–         -Adică?

–         -Adică TU, Rosa. Tu însemni totul pentru mine.

–         -Dumnezeu  îmi spune că nu, inima aşişderea.

–         -Tony, aş vrea să te întreb ceva şi să fii sincer cu mine.

–    Spune, iubito.

–         -Ai mai iubit pe cineva ca pe mine?

–         -Nu Rosa, nu am mai iubit pe nimeni cum te iubesc pe tine.

–         -De ce mă iubeşti? îl mai întrebă ea mângâindu-l pe păr drăgăstos.

–         -Pentru că ai suflet. Pentru că eşti frumoasă. Pentru că nu m-ai minţit. Pentru că nu m-ai uitat. Pentru că m-ai primit în viaţa ta fără nici o reţinere. Pentru că tu nu eşti genul de femeie care să provoace suferinţă. Pentru că ştiu ce şi cine eşti. Pentru că gândeşti ca mine. În tine mă regăsesc şi mă simt fericit. Pentru că eşti oglinda mea.

–         -Pentru, pentru…de ce repeţi mereu aşa? fu el iscodit

–         -Din cauza motivaţiei. E mai convenabil decât „datorită” sau „deoarece”. ”Pentru” este în favoarea a ceva, a cuiva.

–         Rosa îl privea uimită pe bărbatul de lângă ea. Acest român o provoca mereu, fără încetare, mai mult decât toţi americanii pe care îi întâlnise. Nu se putu abţine să nu-şi amintească chiar acolo, de faţă cu el, primele aventuri de care avusese parte. Cunoscuse tot soiul de indivizi care nu tânjiseră decât după trupul ei superb. Unii se dovediseră a fi degeaba simpatici şi pe deasupra  oameni cu afaceri prospere. Alţii frecventau prosteşte cluburile de noapte unde plăcerile se oferă ca la market. Dacă altcineva înaintea lui Tony îi spusese că o iubeşte, o făcuse din poftă animalică, privind-o ca pe un apetisant obiect sexual. Alţii o consideraseră o „marfă” nefiind în stare să facă diferenţa între ea şi numele ei, asociindu-l cu averea tatălui, celebrul miliardar Walker. Căci acesta era blestemul multor femei. Să fie tratate superficial, ca nişte obiecte ori de o utilitate exclusiv practică sau chiar decor artizanal. Existau bărbaţi proşti şi din păcate încă mai există, care consideră că statutul social le conferă drepturi tembele, de autoritate masculină la cel mai de jos nivel. Excepţiile erau rare, şi dintre ele făcea parte şi Tony. Aşa gândea Rosa şi nu se abţinu să nu îl sărute pe iubitul ei, în loc de banalul „ Bună dimineaţa”. Oricum era deja târziu să-l mai salute, după ce îl ţinuse de vorbă.

–         -Eu mă duc la duş, spuse ea, iar când ajunse în dreptul băii se uită la el chemător şi-i făcu fără nici un cuvânt semn cu arătătorul, ca şi cum i-ar fi spus „ vino- ncoace. Tony înţelese, apoi se ridică din pat şi se repezi spre Rosa luând-o în braţe şi intrând aşa cu ea către cada ispititoare.

–         -Obraznic ce eşti, îl alintă ea, pălmuindu-l în glumă. În minutele imediat următoare, apa cădea cu presiune peste ei, excitându-i şi mai mult. Ea îl mângâie pe tot corpul şi când ajunse într-un anumit loc se lipi de el obligându-l să reacţioneze sub stropii fierbinţi. Se aflau într-o imensă cadă care aproape se umpluse şi curând se scufundară împreună într-o baie de spume sărutându-se şi atingându-se la nesfârşit. Ai fi zis că se tem să nu le fure cineva prilejul de a se simţi atât de bine.

–         -Tot mă mai iubeşti? îl întrebă ea uşor ironic.

–         -Tot te mai iubesc, răspunse el împăciuitor.

–         -Dintre toate naţiile lumii, de ce a trebuit să mă pricopsesc eu tocmai cu un român? De ce nu un francez, un italian, un german, un spaniol, un chinez chiar? glumi Rosa

–         -Un arab chiar…

Ascultând această ultimă remarcă, Rosa se schimbă dintr-o dată. Ieşi din baie aruncându-şi un prosop peste ea şi dispăru în cameră. Tony făcuse o greşeală fără să vrea şi îşi dădu seama de asta. Amintirile dureroase parcă sunt un ecou al suferinţei. Cei doi se regăsiseră tocmai în urma acelor amintiri care, culmea, îi unise pentru totdeauna. Tony şi Rosa retrăiră încă o dată în plus anii când erau adolescenţi, împrejurările în care s-au cunoscut, dramele comune. Stăteau aşa, ca hipnotizaţi. Vedeau fiecare în parte imagini peste imagini. Vedeau adolescenţa lor zbuciumată. Vedeau vremurile din urmă cu 13 ani când nu ştiau încă nimic despre zbuciumul lumii în care trăiau. Minute în şir tăcură aproape solemn, uitând clipele de mai înainte. Apoi căzură în trecutul care iată, câteodată îi mai prindea din urmă. 

 

                                                VISUL LUI ANTONIO – 2

  Supărat că trebuie să plece la şcoală pentru a bate ca un prost din palme, tânărul bombăni pentru a suta oară în acea dimineaţă că este obligat să facă lucruri contrar voinţei lui. Cu numai o seară în urmă, vizionase în mare secret, chiar şi fără ştirea părinţilor un film pe video. Pentru asta plătise „intrarea” suma de 10 lei, practică obişnuită la români datorită cenzurii care îi împiedica să vadă ceva mai bun la televizor. Deşi ochii îi trădau uneori o inteligenţă sclipitoare, totuşi nu înţelegea de ce trebuie să se uite la televizorul altuia, străin fiind, şi nu la cinematograf. Nu înţelegea de ce trebuie să primească doar o anumită cantitate de zahăr de la alimentara din colţ ori de ce nu putea să cumpere dacă avea posibilitatea câtă pâine ar fi vrut; de ce trebuie să vină câte o zi când mama lui îl forţează să piardă timpul la cozi imense, ca să cumpere de-ale gurii; de ce nu avea voie să-şi manifeste nemulţumirea faţă de toate acestea în public; de ce trebuie să-l considere pe şeful statului un „ părinte ocrotitor”; de ce trebuie să cumpere ziarul „Sportul” doar laolaltă cu „ Scânteia”? În ăsta din urmă nu găsea chiar nimic interesant în afara rubricii „Faptul divers” că-n rest nu făcea  altceva decât să descopere cu scârbă tot soiul de telegrame de felicitare pentru „ cel mai iubit fiu al poporului”. Se minuna când citea despre producţii record la hectar şi despre marile realizări ale socialismului. Astfel, nu înţelegea de ce rafturile magazinelor erau mai mereu goale, dacă totul mergea aşa de bine; şi acum, colac peste pupăză, era chemat cu de-a sila să vizioneze ore în şir lucrările celui de al XIV- lea Congres al Partidului Comunist Român căruia trebuia să-i mulţumească veşnic în spectacolele organizate de sărbători şi nu numai. Mai mult ca niciodată, intră pe poarta liceului cu un gust amar. Îşi amintea totodată că noaptea trecută, imediat după miezul nopţii, fusese întrerupt curentul electric. Din motive de „economie” ar fi fost răspunsul. În orice caz, odată ajuns în clasă, laolaltă cu ceilalţi colegi, nici nu apucă să-şi ocupe locul în bancă bine că fu nevoit să se ridice cu palmele bătând şi se trezi strigând „ Ceauşescu- P.C.R.” ca şi cum dictatorul i-ar fi auzit din televizor. Îl auzi pe senilul moşneag, în mod repetat:

„-În cincinalul care va urma, va trebui să facem totul…”Dar Antonio,  căruia familia şi cunoscuţii îi spuneau scurt „ Tony”, încercă plictisit să trişeze şi scoase din ghiozdan singura revistă care îi plăcea: „ Ştiinţă şi Tehnică”. Începu să o răsfoiasca…

 

 

 MINUNEA-3

 

    Se spune că orice minune ţine trei zile. Indiferent cât durează, aceasta descreţeşte frunţi, dă impuls unui curent care în democraţiile autentice se numeşte Libertate. Gustul ei îi răvăşeşte până la extrem pe oameni. Românii au trăit şi acest moment în care nu mai sperau, într-atât era de neagră şi de autoritară dictatura soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu. Fiind o adevărată catastrofă feminină, monument covârşitor al ipocriziei şi snobismului, Elenei îi plăcea înainte de toate bârfa interminabilă, pe scurt, intriga.  Batjocura. Defectele acestei femei satanice s-au răsfrânt cu repeziciune asupra ţării pe care o cârmea alături de un cizmar necioplit, crescut sub utopia comunismului. Prieten al rădăcinilor teroriste, în speţă Yasser Arafat ori Mohhamed al Ghaddafi, dictatorul român reuşea în numai câţiva ani de la preluarea puterii să păcălească un Occident naiv şi să subjuge un popor întreg. România făcea parte din ţările aflate sub influenţa nefastă a Uniunii Sovietice, un conglomerat de popoare unde ruşii făceau legea. Sistemul totalitar excludea din start principiile statului de drept. Exista un singur partid, cel comunist, un aparat birocratic supus cabinetelor 1 şi 2 ( aparţinând soţilor Ceauşescu) denumit simplu dar şi înfricoşător Nomenclatura. Aici intrau Guvernul, activiştii de partid, rudele acestora. Lor nu le lipsea niciodată nimic. Aveau autoritate oriunde se deplasau în teritoriu. Copiii lor învăţau la cele mai bune şcoli şi licee. Oamenii simpli trebuiau să preaslăvească pe conducătorii „ iubiţi”. Nu avea nimeni voie să critice acest regim iar dacă totuşi îndrăznea cineva să o facă, intra sub controlul amănunţit al unui aparat represiv, ce rivaliza chiar cu K.G.B.-ul sovietic. Era securitatea, plină de spioni şi de informatori. Sub Ceauşescu nu existau mijloace corecte de informare. Televiziunea naţională emitea în ultimii ani doar două ore pe seară, fiind singurul canal permis şi existent. Ziarele centrale ori judeţene existau doar cu numele, căci presa independentă lipsea cu desăvârşire. Cenzura era la ea acasă. Proprietăţile confiscate. Toate aparţineau Partidului Comunist, tot mai muribund în toamna anului 1989. Un post de radio atrăgea atenţia în special seara. Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţi profesionişti plecaţi „ afară” erau crainicii pe care îi ascultai cu nesaţ cum spun despre dictator tocmai ce acestuia nu-i convenea: Adevărul. De aici şi bruiajul. În ţară, mai multe personalităţi erau arestate la domiciliu. Oamenii aceştia erau urmăriţi pas cu pas, în tot ceea ce făceau şi spuneau. Li se spunea Dizidenţi pentru că aveau „ neobrăzarea” să critice politica lui Ceauşescu. Pentru că spuneau lucrurilor pe nume, revendicând mai multă hrană, mai multă căldură iarna, libertatea de exprimare, pluralism politic, libertatea justiţiei şi multe altele care însemnau în condiţiile date Revoluţie.

    După ce Gorbaciov, liderul sovietic s-a întâlnit cu George Bush, preşedintele S.U.A., la Malta, în Răsăritul Europei a început să se întrevadă strălucirea unui alt soare. În Germania, Eric Honecker demisiona. În Bulgaria, liderul comuniştilor, Todor Jivkov, asemenea. În Cehoslovacia se producea „ Revoluţia de catifea”. În România, protestele anticeauşiste şi anticomuniste au început la jumătatea lunii decembrie, 1989,în Banat, la Timişoara. Aparatul represiv nu s-a lăsat mult aşteptat. Trupele Ministerului de Interne au invadat localitatea trăgând fără jenă în manifestanţi. Cu toate acestea, Timişoara a devenit primul oraş liber din ţară. Europa Liberă dar şi celelalte posturi de radio pro occidentale transmiteau continuu derularea evenimentelor, aşa cum puteau. Adusă şi ea la faţa locului, Armata română începea să fraternizeze cu manifestanţii. O voce din Caransebeş le spunea prin intermediul Europei Libere tinerilor soldaţi: „ nu trageţi în noi, căci noi suntem voi şi voi sunteţi noi”. Plecat în afara, Ceauşescu şi soţia lui Elena s-au întors degrabă în ţară, având pe postul public o apariţie televizată prin care condamna rebeliunea bănăţeană. Pe 21 decembrie, dictatorul a organizat un miting în Capitala Bucureşti. Era prea târziu. În timpul acelui miting s-a strigat „ Jos Ceauşescu”. Au început luptele cu aparatul represiv. Noaptea, s-a format o baricadă la Intercontinental. A început să se tragă şi să apară victimele. A doua zi, pe 22 decembrie, ministrul Mapn. Vasile Milea, s-a sinucis. Sau aşa a sunat informaţia. Din toate colţurile Bucureştiului, mulţimea se îndrepta în şuvoaie nesfârşite către centru. Sute de mii de oameni au început să scandeze „ Jos Ceauşescu”, „ Jos comunismul”, „ Libertate, libertate”. Oamenii, adunaţi laolaltă, plângeau şi râdeau în acelaşi timp în vreme ce de pe acoperişul Comitetului Central, un elicopter decola cu soţii Ceauşescu într-o direcţie necunoscută şi pentru ultima oară. În acea zi, posturile de radio şi Televiziunea Română, au emis pentru prima oară sub semnul libertăţii. În jurul orei prânzului, un personaj de cultură cunoscut pentru dizidenţa sa spunea românilor pe micul ecran vestea care avea să facă rapid înconjurul planetei:

„- Fraţilor, Dumnezeu şi-a întors faţa către noi. Dictatorul a fugit”. Era poetul Mircea Dinescu.

  Luptele cu forţele represive dar şi necunoscute au continuat cu şi mai mare intensitate. Rând pe rând, la televizor apăreau generalii Ştefan Guşă, Iulian Vlad, Nicolae Militaru şi alţii care făceau apel către Armată şi Securitate să vină în sprijinul manifestanţilor. Soldaţi şi revoluţionari, mai ales tineri, se plimbau pe tab-uri înfrăţiţi, în timp ce din toate părţile se auzeau tot felul de lozinci scandate fără oprire:” Armata e cu noi, armata e cu noi…” Victimele cădeau secerate de gloanţele duşmanilor democraţiei. Mijloacele de informare furnizau o mulţime de veşti contradictorii, multe exagerate. Şi totuşi, nimeni nu vedea clar duşmanul. Nu se vedea nici un securist trăgând în mulţime. Armata riposta cu tot arsenalul în direcţiile din care se considera că se trage. Scenariul acestor evenimente, dacă a existat vreunul, era atât de bine ticluit încât cei vinovaţi de moartea sutelor de manifestanţi nu apăreau deloc. Criminalii revoluţionarilor dispăreau în chip misterios, nu înainte însă de a mai curma şi alte vieţi. Şi pentru că ei trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Terorişti.

  În Comitetul Central se făceau şi se desfăceau guverne. Zadarnic însă. Parcă special pregătit pentru asemenea moment istoric, avea să apară un personaj zâmbitor, modest, diplomat, bun orator. Astfel, conducerea ţării a fost identificată din acea zi cu un nume marginalizat în ultimii ani de Ceauşescu: Ion Iliescu. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, noua putere de la Bucureşti, anume Consiliul Frontului Salvării Naţionale, decreta într-un text fără precedent abrogarea legilor comuniste criminale, desfiinţarea vechilor structuri de conducere, cu un text introductiv format din numai două cuvinte: „ Revoluţia a învins”. Miliţia devenea Poliţie, Republica Socialistă devenea simplu România. Alegerile deveneau libere şi independente. Apărea pluralismul politic. Multe lucruri urmau să se schimbe în viaţa românilor. Toată lumea se bucura de sfârşitul unei dictaturi de fier. Dar cu ce preţ, nume acela al sacrificiului suprem al multora, din păcate tineri. În România, schimbarea regimului nu a putut avea loc fără vărsare de sânge. Iar cuplul criminal al soţilor Ceauşescu urma să fie prins, judecat, silit să-şi ispăşească pedeapsa. Ciudat, dar minunea care a constat în răsturnarea lui Ceauşescu dădea senzaţia că se va încheia odată cu procesul dictatorului şi al nevestei sale caraghioase. Intentat la 25 decembrie 1989, procesul dictatorilor a fost considerat de foarte multe voci ca fiind o farsă din motive care deseori, în mod paradoxal, par chiar întemeiate. S-a spus că acel complet de judecată nu ar fi fost legal constituit. Inculpatul Nicolae Ceauşescu răspundea în doi peri: „ – Nu recunosc nici un tribunal în afară de Marea Adunare Naţională…lovitura de stat nu poate fi recunoscută…În faţa loviturii de stat nu răspund celor care au chemat armatele străine în ţară…” Iar judecătorul îi replica tăios: „- Prin voinţa nestrămutată a poporului, avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvării Naţionale, legal constituit şi recunoscut pe plan internaţional”.

  Fiind conştient că va fi condamnat la pedeapsa capitală, Ceauşescu a spus o frază care peste puţin timp avea să dea foarte mult de gândit: „ – Putem fi împuşcaţi şi fără mascarada asta. Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine…”

   Câţiva ani mai târziu, 56 de organizaţii revoluţionare desemnau câţiva juraţi într-o curte „ morală” a Revoluţiei, care încerca să limpezească câteva lucruri legate de înfăptuirea justiţiei, printr-o rejudecare simbolică a procesului soţilor Ceauşescu. Nostalgicii au crezut că este vorba de reabilitare. De fapt, era vorba de procesul comunismului. La judecata Ceauşeştilor, Curtea Morală a Revoluţiei a decis că au fost încălcate câteva norme procedurale privind faza de urmărire penală. Aceasta nu a fost efectuată, a existat rechizitoriu fără dosar de urmărire penală, fiind pusă în mişcare acţiunea penală fără un material „ concludent”. Principiul dreptului la apărare a fost încălcat. Punerea în executare a sentinţei a avut loc fără ca aceasta să rămână definitivă. Prezidat de magistratul Corneliu Turianu, marginalizat şi el la momentul anului 1996, acest „ proces al procesului” de la Târgovişte a încercat să pună punctul pe „ i” în multe privinţe. Şi totuşi, care este şi unde se află adevărul Revoluţiei? Oricum, anul 1990 a adus multe schimbări în viaţa românilor. Tulburările caracteristice tranziţiei nu au lipsit. Descătuşaţi după zeci şi zeci de ani din ghearele dictaturilor comuniste, românii interpretau libertatea în fel şi chip, dând continuu bătăi de cap guvernanţilor vremii. Astfel, începutul anului 1990 a fost marcat de ample mişcări de stradă. Reapăreau vechile partide istorice, anume Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, condus de Corneliu Coposu, Partidul Naţional Liberal, condus de Radu Câmpeanu, Partidul Social- Democrat, condus de Sergiu Cunescu. Din Occident se întorcea un personaj devenit celebru pentru portul la gât al papionului său, Ion Raţiu. Aceste nume şi multe altele, maltratate odinioară de comunişti, aveau să intre sub multe controverse în istoria vremurilor. Opoziţia politică, proaspăt reapărută, avea să conteste cu vehemenţă Frontul Salvării Naţionale. Aşa s-a născut către finele lui februarie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, un miniparlament din care făceau parte reprezentanţi ai tuturor partidelor. Preşedinte C.P.U.N. a fost desemnat tot  Ion Iliescu. Prim- ministru a rămas Petre Roman. Cursa pentru câştigarea alegerilor de către Frontul Salvării Naţionale, devenit partid, pe scurt F.S.N., era declanşată. Dar înainte de scrutinul din 20 mai, două evenimente aveau să ducă România pe panta unei noi izolări internaţionale. Căci pluralismul politic declanşează şi multe patimi. În martie 1990, izbucnesc la TG. Mureş lupte interetnice între români şi maghiari. Două formaţiuni considerate pe drept sau nu „ extremiste”, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, condusă de Domokos Geza şi Partidul România Mare, condus de poetul Corneliu Vadim Tudor, speculează şi interpretează momentul fiecare în felul său. Nici nu se termină bine această convulsie şi apare fenomenul „ Piaţa Universităţii”. În centrul Capitalei au loc zi de zi, seară de seară, manifestaţii anticomunism, anti- F.S.N., intervenţii în favoarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Între timp, au loc alegeri libere, parlamentare şi prezidenţiale, în cursa prezidenţială înfruntându-se Radu Câmpeanu ( P.N.L.), Ion Raţiu ( P.N.Ţ.C.D.), Ion Iliescu ( F. S. N.).Cel din urmă are un câştig de cauză covârşitor, Ion Iliescu ajungând astfel primul preşedinte de stat, după Revoluţie. F.S.N. câştigă şi el detaşat. După data de 20 mai, apare un mic vid politic, întreţinut de amploarea mitingurilor din Piaţa Universităţii. Primul- ministru Petre Roman încearcă să evacueze zona cu ajutorul forţelor de ordine. Aşa au izbucnit noi lupte de stradă pe străzile Bucureştilor în ziua de 13 iunie. Trupele Ministerului de Interne devin neputincioase. Maşini şi clădiri iau foc din explozii ale sticlelor incendiare confecţionate de manifestanţi. Vălătuci de fum se înalţă macabru către cerul de deasupra Capitalei asemănându-l tot mai mult cu Beirutul libanez. Disperată, puterea cheamă după spusele unora pe minerii din Valea Jiului în ajutor. În fapt, o greşeală politică cu urmări devastatoare

 

FRAGMENTE DIN CAPITOLUL “PRESIMTIRI” SI “UN VEAC INSANGERAT”

 

 

Rosa o privi pe doctoriţa tânără care era gata să se ridice când, chiar în clipa aceea simţi o durere puternică de cap şi rămase cu privirea fixă, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori presimţea ceva. Jane Smith fusese pusă la curent cu simptomele fetei şi se repezi către ea, spunându-i:

–         Stai calmă. Nu se întâmplă nimic. O să-ţi treacă.

–         Mă doare îngrozitor, se tângui Rosa.

–         Spune-mi, poţi să te uiţi atentă la mine? o întrebă Jane. Te rog, fă un efort.

–         O să încerc, spuse Rosa, devenind tot mai palidă.

–         E mult dacă îţi cer să te laşi tratată prin hipnoză?

Tânăra aprobă cu un gest şi zise:
–    Iarăşi văd Moartea.

–         Ce face această Moarte?

–         Nu ştiu, nu ştiu…

În minutele care urmară, procedura de hipnotizare avu loc cu repeziciune şi fata lui Walker părea pregătită să răspundă întrebărilor care urmau. În cameră intrară ca la  

un semn  Scott şi Walker. De fapt, Jane Smith îi chemase în grabă, dându-le de veste că totul este pregătit.  Cei doi se grăbiră să se aşeze comod alături de tânăra doctoriţă care de acum pornise un reportofon minuscul pentru a înregistra cele ce se auziră ulterior.

–         Rosa, întrebă ea, mă auzi?

–         Da, răspunse fata, ţinând ochii închişi.

–         Te afli undeva în viitor. Un viitor pe care tu îl simţi perfect. Citeşti în el ca într-o carte. Poţi preciza anul în care te afli?

–         Da, răspunse Rosa, după ce şovăi puţin.

–         Ei bine?

–         Anul 2001. Vara abia a trecut.

–         În ce an te afli ACUM ?

–         1993…

–         Ai spus 2001.

–         Şi acela…dar acum văd doar ce se întâmplă în 1993.

–         Ce se întâmplă, Rosa?

Fata începu să se agite teribil şi câteva lacrimi i se scurseră pe obraz.

–         Ce se întâmplă, Rosa? insistă doctoriţa

–         Nu se poate, nu este posibil. Moartea se află chiar lângă noi. O văd. Se va întâmpla din nou.

–         Întreab-o ora, locul şi ziua femeie. Întreab-o odată, izbucni Scott care nu mai avea răbdare.

–         Scott are dreptate, şopti şi Walker.

D -ra Smith le făcu semn să înceteze, punând un deget în dreptul buzelor. Apoi, continuă.

–         Rosa, încearcă să te concentrezi. În jurul tău este linişte. Nimeni nu va face nici un rău dacă tu mă ajuţi. Poţi spune când se va întâmpla ceea ce crezi tu?

–         Astăzi.

Fostul agent şi Walker încremeniră, fără să mai poată spune ceva. Dar Morocănosul îşi reveni repede şi ascultă încordat dar cu maximă atenţie dezvăluirile Rosei.

–         Unde, Rosa? Unde vezi Moartea? îşi reluă Jane Smith tirul întrebărilor care începuse să semene izbitor mai mult cu un interogatoriu decât cu o şedinţă firească de hipnoză.

Răspunsul veni însă rapid:

–         Sub pământ! Sub pământ văd flăcări şi trei oameni care pleacă „ dincolo”.

Deodată, tânăra începu din nou să se agite dând din mâini haotic. Walker nu mai ţinu cont de nimic şi se grăbi să-şi ţină fata care strigă:

–         World Trade Center!

Suficient cât Scott să iasă în grabă din cameră şi să alerteze toate echipajele pregătite anume să intervină de urgenţă la locul indicat. Dar rămase cu staţia aiurea, fără să mai poată dea alarma. În secunda aceea, dinspre turnurile gemene se auzi o explozie fantastică. Ţipetele oamenilor îngroziţi se auzeau ca şi cum s-ar fi aflat lângă el şi nimic nu mai putu să împiedice dezastrul. Chiar atunci explodase un camion capcană în subsolul unuia dintre cele două turnuri. Era ora 12 şi 17 minute!

 

 

 

                                     UN  VEAC ÎNSÂNGERAT- 21

 

 

Pe măsură ce omenirea a progresat, războaiele s-au înmulţit între popoarele lumii. Dar divergenţele apărute între state, rezolvate deseori pe calea armelor tot mai avansate, nu au fost suficiente ca să demonstreze cât rău poate fi făcut pe acest pământ. Încă de la începutul secolului XX, interesele politice, diferenţele religioase, dedesubturi neelucidate nici până astăzi au făcut din om propriul său duşman. America, cea mai puternică şi respectată democraţie de pe glob, avea să fie după nici două secole victima unor duşmani nevăzuţi, care motivau actele lor criminale prin invocarea unor principii cu care S.U.A. nu putea fi de acord. Deţinând cea mai bună armă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, Constituţia, America, pământul Făgăduinţei, plătea cu sângele propriilor lideri supremaţia pe care începea să o câştige la nivel planetar. Astfel, la data de 6 septembrie 1901, Lean Czolgosz îl răneşte mortal pe cel de-al 25-lea preşedinte american, William McKinley. Era începutul unui şir de crime care aveau să se extindă în timp şi spaţiu cu o ferocitate ieşită din comun. Prefaţa acestui atentat fusese declanşată de uciderea la 29 iulie, anul 1900, a regelui Italiei, Umberto I de către asasinul Monza de Gaetano Bresci. Uşor dar sigur, organizaţiile teroriste se manifestau prin acte criminale în urma cărora piereau nu numai lideri de prestigiu, dar şi fiinţe nevinovate. Începutul secolului XX aducea organizaţia teroristă „ Mâna Neagră” la originea asasinării la data de 10 iunie 1903 a regelui Serbiei, Alexandru Obrenovici. Iar aceste crime odioase nu reprezentau decât o fărâmă din prefaţa celor două conflagraţii mondiale care au urmat, dacă este să trecem peste „ Războiul de şapte ani”, din urmă cu câteva sute de ani, considerat de foarte mulţi a fi fost de fapt primul război mondial. Căci pretextele pentru a declanşa o nouă ordine mondială erau uşor de găsit şi scânteia morţii se aprindea tot printr-o crimă.

 

UN FRAGMENT DIN REALITATILE ROMANESTI

 

 

TRAGICUL SFÂRŞIT- 25

 

Pe măsură ce se apropia de casă, Ramona simţea bătăile inimii tot mai dese şi se gândea cu groază la primirea pe care i-o va face Ştirbei. Nu avea unde să se ducă pentru că nu putea să îşi permită luxul de a-şi cumpăra o locuinţă sau măcar să-şi închirieze o cameră numai  pentru ea. Încercase şi acest lucru dar renunţase repede datorită costurilor foarte mari şi fusese nevoită să se întoarcă lângă părintele ei care era un adevărat tiran. Primise atunci o bătaie zdravănă, „ ca să se înveţe minte să nu mai umble razna” şi se sperie când îşi dădu seama că nici acum situaţia nu era cu mult diferită. Ştirbei o aştepta de ore întregi fără să aibă însă curajul de a se înfiinţa la uşa lui Tony. Conştientiza şi el în mod cu totul surprinzător cum ar fi fost întâmpinat, mai ales în halul în care arăta, beat criţă şi duhnind a votcă ieftină, din aceea denumită de românii săraci „ săniuţă”. Ramona era tristă şi avea sumbre presimţiri. Cât de surprinzătoare se dovedea a fi viaţa în anumite momente. Cu numai o zi în urmă începuse ceva nou şi îndelung sperat pentru ea. Dar în numai 24 de ore totul se schimbase la 180 de grade şi era copleşită de gânduri negre când acestea ar fi trebuit să fie cu totul altele, mai ales după noaptea petrecută împreună cu Tony. Însă nu se putea opune neprevăzutului. Numele americancei, trecut cu litere de o şchioapă primul în scrisoarea de premiere primită de băiat, o bulversase total, tocmai pe ea, care nu crezuse niciodată că tânărul o va mai putea revedea pe Rosa Walker. Se dovedea încă o dată vorba românului, devenită celebră peste mări şi ţări, anume aceea că „ întâlneşte munte cu munte dar om cu om”. America nu mai părea atât de îndepărtată şi Tony nu mai era amărâtul care se milogea în schimbul unor servicii umilitoare prin intersecţiile Capitalei. Faţă de ceea ce fusese cu trei ani înainte, devenise exact cum gândea şi maică-sa ceea ce se numea „ un om mare”. Dar Ramona ajunse în faţa blocului unde locuia. Nu mai avea timp de amintiri ori de regrete. Îşi făcu cruce şi se rugă la Dumnezeu să fie totul bine. Însă se înşela amarnic. Nu, nu era deloc bine, şi asta se văzu pe chipul tatălui ei ticălos şi în cuvintele lui grele, aruncate către fată încă din pragul uşii. Ea se întrebă pentru a mia oară ce anume o legase alături de acest om teribil şi pentru ce îi era milă de el, atâta timp cât nu făcea nimic altceva decât să o batjocorească încontinuu. Cu părul răvăşit, cu ochii sticlind de mânie, cu sticla ţinută permanent în palmele mari şi grosolane, Ştirbei arăta în acea dimineaţă exact ca un criminal. Ramona nici măcar nu apucă să îl mai salute. Oricum era un gest care lipsea cu totalitate din comportamentul lui de bădăran.

–         Treci încoace, împuţit-o, o repezi el trăgând-o de păr fără milă. I-a zi, pe unde mi-ai umblat? Aşa ai tu grijă te tatăl tău care ţi-a dat viaţă?

–         Lasă-mă, se rugă fata, mă doare…

–         Te doare? Da când m-ai lăsat singur în casă nu te-a durut? Ştii că a trebuit să mă duc singur la colţ să cumpăr sticla asta? Tu, mă rog, unde erai?

–         Dar ce, sunt obligată să-ţi cumpăr ţie în fiecare zi de băut? îl înfruntă deodată Ramona revoltată şi în mod cu totul şi cu totul surprinzător. Ştirbei amuţi dintr-o dată uimit de această replică pe care nu o auzise niciodată. Pentru prima dată în viaţa ei, fata chiar îl înfrunta. Cuprinsă de o frică nemaiîntâlnită, Ramona reacţionă aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori atunci când eşti cuprins de panică. Adică printr-un gest de curaj nebun, instinct al autoapărării. Bărbatul se trezi parcă din beţie auzind replica fetei şi se repezi la ea lovind-o cu capul de perete. Ramona însă avu noroc de astă dată şi nu-şi pierdu cunoştinţa. Avu abilitatea să apuce o vază plină cu flori aflată chiar lângă ea la îndemână şi fără să mai şovăie, îl lovi cu sete pe tatăl ei care căzu luat prin surprindere. Dar nu se sfârşi. Ştirbei era rezistent la astfel de lovituri şi scrâşni printre dinţi:

–         Dai în mine, fă? Dai în tac-tu care te-a făcut?

–         Dau într-un animal nenorocit. Într-o bestie. Nu te apropia, îl avertiză ea pe bărbatul care se opri locului preţ de câteva secunde. Apoi se prefăcu a fi mai liniştit şi Ramona căpătă puţină încredere. Într-un moment de minimă atenţie, Ştirbei se repezi către ea şi o înşfăcă cu braţele dezlănţuite.

–         Dă-mi drumul, nenorocitule, striga Ramona zbătându-se în zadar să scape din strânsoarea bărbatului.

–         Unde ai fost fă? Iar te-ai dus la acela? Mai întrebă el făcând aluzie la Tony.

–         Acela mi-a oferit o noapte de vis, porcule. Tu nu mi-ai oferit nimic de când m-ai făcut.

–         Aşa îmi vorbeşti tu mie? Aşa vorbeşti cu tatăl tău? Ramona nu mai putu să se ferească. Ştirbei o lovi cu sete cu ambele picioare în timp ce cu o mână o ţineas strâns de părul care de acum începea să fie murdar de sânge.

–         Na, nenorocit-o, repeta el, na, să te saturi. Să mai îndrăzneşti să te pui cu mine, cel care am avut grijă de tine de când a murit măta.

–         Eşti un mincinos împuţit, răspunse printre lacrimi Ramona. Niciodată nu ai avut grijă de mine. Niciodată nu mi-ai spus o vorbă bună. Niciodată nu m-ai mângâiat şi nu m-ai tratat ca pe copilul tău. Poate că nici nu sunt copilul tău, repetă ea cu un curaj ieşit din comun.

–         Ce-ai spus fă? o întrebă Ştirbei oprindu-şi loviturile pentru câteva secunde. Că nu eşti copilul meu? Că nu te-am făcut eu? Adică o faci pe măta curvă? Atunci stai că îţi arăt eu mângâieri, dacă tot zici că nu eşti copilul meu, adăugă el scoţându-şi cureaua de la pantaloni. Ramona observă acest lucru şi avu o bănuială care chiar avea să se adeverească. Dar crezu totuşi în şansa ei şi profită de neatenţia lui Ştirbei repezindu-se spre uşă. Nu reuşi să ajungă însă. Braţele bărbatului dezlănţuit se întinseră ca nişte tentacule apucând-o cu putere. Apoi, ca şi cum în faţa lui s-ar fi aflat cine ştie ce forţă nebănuită, o lovi pe Ramona cu putere direct cu pumnul în faţă. Fata se clătină şi apoi se prăbuşi pe podea.

–         Credeai că poţi să te pui tu cu mine, fă? rânji Ştirbei şi începu să o dezbrace pe fată sfâşiindu-i hainele. Pe urmă se dezbrăcă şi el la rândul lui şi o ţinu strâns, împiedicând-o astfel să se opună. Ramona nu mai avea pic de putere. Din acel moment, fu lipsită de vlagă şi doar atât mai reuşi să spună:

–         Tată, te rog, nu, nu îmi face asta…

–         Tată? Ai spus „ tată”? păi nu spuneai tu nenorocito că eu nu sunt taică-tău?

Dar fata nu îl mai auzea. Conştientiza ce se întâmplă cu ea dar nu mai avea putere nici să vorbească şi nici să se opună. Nici vorbă să strige după un eventual ajutor care şi aşa nu e sigur că ar fi venit din partea unor vecini deseori pasivi la ceea ce se întâmpla chiar acolo, lângă ei.

Tatăl ei începu să om mângâie pe sâni şi îi băgă mâna între picioare desfăcându-le. O pătrunse cu sălbăticie, repetându-i la nesfârşit:

–         Na, uite fă mângâieri, uite fă sărutări.

Limba lui aspră se plimbă pe gâtul fetei care plângea neputincioasă. Ştirbei o mai penetră de câteva ori şi se opri satisfăcut că după foarte mulţi ani, mai simţise şi el ce înseamnă o femeie. Dar acum făcuse o faptă pe care în mod uimitor, nici măcar nu o regreta.

–         Vrei să ai pace cu mine? Să nu te mai lovesc? Ei bine, de acum înainte facem asta în fiecare seară. La urma urmei, chiar eşti bună de aşa ceva. Ai fost o proastă că nu te-ai dus şi tu la turci.

Ramona nu putea să spună nimic. Dar Dumnezeu îi dădu puterea să mai poată rosti câteva cuvinte, înainte de a leşina definitiv:

–         Asta să o crezi tu, beţivule, spuse ea cu ultimele puteri.

–         Asta o să cred eu? se miră Ştirbei de acel răspuns neaşteptat. Atunci du-te şi tu lângă maică-ta, poate acolo o să-ţi fie mai bine.

Bărbatul se repezi la Ramona lovind-o din nou, lăsând-o fără cunoştinţă. Sângele curgea pe faţa fetei şi criminalul întrebă cu o voce ciudată:

–         Încă mai trăieşti? Încă nu te-ai întâlnit cu mă-ta?

O lovi din nou cu sete. Apucă vaza de flori cu care fusese lovit şi aplică fetei lovituri după lovituri direct în cap. Tânăra nu mai mişca. Pentru îndrăzneala de a se opune tatălui ei, pentru naivitatea de a crede că se va îndrepta vreodată, plătise cu viaţa.. Ştirbei devenise un criminal. Îşi violase propria fată şi când fu descoperită oribila crimă, mulţi români regretară că în lege nu mai figura pedeapsa cu moartea. Tony fu martorul unei alte drame a vieţii lui, de astă dată sufleteşti, şi vărsă lacrimi amare după prietena lui de o singură zi. Îşi reproşă că el este adevăratul vinovat şi moartea Ramonei avea să îl marcheze multă vreme, poate toată viaţa..

  FRAGMENTE DE FINAL

 

De deasupra lor picau bucăţi de tencuială şi un fum negru trecu prin dreptul geamurilor.

–         Staţi liniştiţi, zise şi Scott. E o clădire solidă. Apoi îşi privi ceasul şi data. Era marţi, 11 septembrie, 2001, ora 8.45 a.m. Se întâmplase ceva „ deasupra” şi nu se înşelau. Chiar atunci, un aparat de zbor Boeing 767, al companiei American Airlines intra brusc în turnul nordic al World Trade Center, acolo unde se aflau eroii noştri, undeva în apropierea etajului 80.

–         E un atac, strigă Rosa speriată.

–         Un atac? Spuse Scott. Cu un avion? Să încercăm să coborâm.

Dar nu puteau deschide uşa cu nici un chip. Parcă cineva o blocase acolo dinadins. Se auzeau strigăte disperate şi auziră alarma de incendiu. Chiar în acel moment, sirenele pompierilor şi maşinile poliţiei făceau un zgomot infernal. Operaţiunile de salvare începuseră deja dar acum, era pentru prima moară când aveau să fie zadarnice. Peste mai bine de un sfert de oră, mai exact 18 minute, Tony privi afară îngrozit şi arătă cu mâna spunând:

–         Dumnezeule!

Un al doilea avion intra de astă dată în turnul geamăn sudic în dreptul etajului 60.

Cu toţii îşi dădură seama că este vorba de un atac de natură necunoscută, altfel nu se explica exactitatea cu care cele două avioane intraseră în Gemeni ca într-o bucată de carton. Vreme de aproape o oră, Tony şi Rosa aproape că se resemnaseră cu o moarte pe care nu şi-o doreau.

–         E Sfârşitul… murmură fata magnatului în timp ce puternicul John Samuel Walker devenise un simplu om neputincios în faţa unei asemenea fatalităţi.

–         Nu se poate prăbuşi! Strigă Scott deşi nu mai era aşa de sigur de acest lucru.

–         Trebuie să stăm aproape unul de celălalt, copii, spuse Walker întorcându-se disperat către fereastra unde văzu un tablou groaznic. Strigăte sfâşietoare tulburau liniştea locului şi deodată, văzură un corp în turnul vecin cum se prăvăleşte în gol. Oamenii se aruncau fără să-i oblige nimeni pe ferestrele turnului în timp ce incendii fără număr izbucniră în mai multe locuri deodată.

–         Acum este MOMENTUL, Rosa, spuse Tony.

–         Ce vrei să spui? îl întrebă tânăra

  Românul scoase din buzunarul sacoului o cutiuţă. În ea se afla un inel superb şi el i-l puse femeii pe deget, spunând:

–         Vreau să ne jurăm AICI şi ACUM credinţă până la moarte. Rosa Walker, vrei să fii soţia mea?

O lacrimă se prelinse pe obrazul Rosei şi totuşi, reuşi să murmure:

–         Da, Tony, vreau.

–         Dumnezeu să vă binecuvânteze copii, şopti şi Walker cu inima frântă.

Scott nu mai putea să facă nimic. Fostul agent ştia că ceva groaznic avea să se întâmple şi pentru prima oară după foarte mulţi ani, îşi pierdu curajul.

–         Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, spuse şi el. Era ora 10 dimineaţa. Deodată, se auzi o trosnitură foarte puternică. Zgomotul crescu în intensitate în timp ce deasupra metropolei, aviaţia militară americană survola fără încetare orice nouă tentativă criminală. Preşedintele SUA, George W. Bush, fusese evacuat de la Casa Albă şi dus într-un loc de maximă securitate. Forţele de ordine împânziseră întreaga zonă şi în tot acest vacarm, părea că timpul s-a oprit în loc. Dar nu era aşa. Fenomenala clădire a Turnului sudic World Trade Center se prăbuşea într-un mod ciudat şi în câteva secunde, Manhhatanul fu cuprins de un nor imens de praf. Trecătorii fugeau în toate direcţiile, cât mai departe de locul dezastrului, urmăriţi parcă de praful ucigător împotriva căruia nimeni nu mai putea să facă nimic. Mii de oameni muriră surprinşi de ruinele clădirii şi devenise cert faptul că şi celălalt turn va avea aceeaşi soartă. Structurile oţeloase ale Gemenilor deveniseră inutile. Supraîncălzite la maximum de explozie şi de incendii, ele se încovoiară încetul cu încetul, îngrozind o planetă întreagă. La ora 10. 30 pm., turnul nordic de 110 etaje se prăbuşeşte la rându-i, în timp ce Rosa şi Tony repetau împreună cu ultimele lor puteri: „ Tatăl nostru care  eşti în Ceruri! Sfinţească-se numele Tău! Vie Împărăţia Ta…facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ…pâinea noastră cea de toate zilele, dă- ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce în ispită şi ne izbăveşte de cel rău… Acum şi-n vecii vecilor…

  Un al doilea nor de praf acoperi metropola şi soarele fu acoperit în totalitate de bezna în care acest colţ de lume căzuse fără de voie. Ţipetele oamenilor se opriră şi ele câteva clipe, ca şi cum întregul pământ ar fi murit dintr-o dată. Imaginile copleşitor de dureroase fură preluate în direct de majoritatea posturilor de televiziune de pe mapamond, iar reporterii care transmiteau cumva de la faţa locului nu puteau să-şi facă datoria decât cu lacrimi în ochi. Gemenii deveniseră în mai puţin de două ore o simplă amintire şi două mormane imense de ruine, sub care se mai zbăteau încă între viaţă şi moarte ultimii supravieţuitori. 

  Urmările erau extrem de tragice. Muriseră aproape 4000 de oameni nevinovaţi, între care 343 de pompieri şi 23 de poliţişti, aflaţi la datorie. Alţi 10 000 de oameni suferiseră răni grave şi totul deveni un coşmar din care omenirea nu avea să-şi mai revină prea curând. Nimeni nu mai întreba nimic despre Walker sau despre Rosa şi Tony. Scott nici nu mai intra în socotelile eventualilor curioşi. Dar evenimentele nedorite ale acelei blestemate zile de septembrie, nu se terminaseră. Un alt avion deturnat lovi chiar Pentagonul şi devenise clar pentru toată lumea, inclusiv pentru administraţia Bush că Statele Unite sunt atacate de terorişti iar primul cuvânt pe care-l rostiră fu al sauditului Osama bin Laden, considerat lider al unei temute reţele teroriste Al Quaida. El era considerat vinovat de această tragedie considerată ca fiind cel mai temut atac terorist din istoria lumii. 

        Şi totuşi, ca niciodată în alte situaţii de criză, cu mult sub ceea ce se întâmplase acum, solidaritatea umană intervenea din nou la scară mondială. Comunitatea internaţională condamna la unison acest atac terorist. Se presupune că un număr de 19 teorişti de origine arabă ar fi pus în practică acest act terorist fără precedent. Ei reuşiseră să treacă peste filtrele aeroporturilor înarmaţi cu bricege şi se dovedise ulterior că un al patrulea avion deturnat ar fi eşuat în tentativa sa de a lovi una din ţintele emblematice ale Statelor Unite.  Pasagerii de la bord ar fi aflat în timpul zborului ce se întâmplă în New York plănuind apoi o revoltă. Ei au încercat să pătrundă în cabina pilotului cu ajutorul unui extinctor dar n-au putut să-şi mai salveze vieţile, aeronava prăbuşindu-se undeva în vestul Pennsylvaniei, pe un teren arabil la ora 10.10 a.m.  Au pierit în acel moment cele 45 de persoane prezente la bord, completând astfel un tablou sinistru, de neimaginat în urmă cu câteva ore pe cuprinsul celui mai democratic stat de pe planetă.

  După ce a ţinut un discurs din Biroul Oval de la White House, preşedintele Bush pune deja în aplicare un plan de îndepărtare a regimului taliban de la putere din Afghanistan şi distrugerea completă a puternicei reţele teroriste despre care se presupunea că şi-ar fi avut sediul acolo.

      Dar să ne întoarcem la imaginile de teroare pe care o întreagă lume le văzuse prin intermediul presei televizate. Mormanele gigantice de ruine ale fostelor turnuri gemene „ tronau” ca o izbândă a răului în inima metropolei şi operaţiunile de salvare deveniseră o misiune riscantă chiar şi pentru cei care încercau să mai identifice eventuali supravieţuitori sub bucăţile de oţel. Era foarte dificil pentru autorităţi şi apelurile la calm nu reuşeau să scoată groaza din locuitorii aflaţi în apropierea dezastrului. În acest chip îşi găsiseră sfârşitul magnatul Walker şi Scott. Spre uimirea multora, cadavrele lor fuseseră identificate dar se mai năştea o întrebare: care fusese soarta bieţilor Rosa şi Tony şi unde se aflau corpurile lor cu siguranţă neînsufleţite?  Era nedrept şi tragic ca cei doi tineri să moară în acest fel, după ce fiecare trecuse prin greutăţile vieţii în chip diferit; după ce se hotărâseră să trăiască uniţi în inimă şi în cuget până la moarte; după ce scăpaseră cu viaţă din momente nedorite ale zbuciumatei lor tinereţi…

  Căutările erau foarte anevoioase şi îndepărtarea totală a ruinelor cerea un timp îndelungat. Dar spre surprinderea multora, existau supravieţuitori. Fiecare viaţă salvată părea o imensă victorie pentru salvatori; fiecare trup găsit în pieptul căruia se mai auzea o inimă bătând provoca urale şi lacrimi de bucurie; această tragedie nu putea fi descrisă în cuvinte. Această tragedie lăsase o rană adâncă lumii întregi şi efectele ei devastatoare nu duceau cel puţin atunci la concluzia că se va putea cicatriza vreodată. Foarte mulţi oameni deveniseră isterici, alimentaţi în acest sens şi de o presă care nu mai contenea să scrie sau să vorbească pe larg despre cele întâmplate. Şi totuşi, într-o seară, la aproape o săptămână de la atentate, un pompier întinse mâna undeva către mormane strigând:

–         Acolo, priviţi…

O macara imensă tocmai ridicase un bloc masiv de oţel şi sub el, părea să se vadă un trup omenesc care încă mişca. Nu era un trup, ci două. Tony şi Rosa stăteau înlănţuiţi şi abia respirând, fără cunoştinţă. Cu deosebită grijă, câţiva soldaţi americani reuşiră să recupereze cele două trupuri.

–         Salvarea, repede salvarea!

Sirena unei ambulanţe se făcu auzită şi câteva minute mai târziu cei doi tineri se aflau în drum spre spital. Erau aproape de nerecunoscut. Rosa avea părul smuls într-o parte iar Tony un picior fracturat. Amândoi erau plini de zgârieturi şi dacă cineva le-ar fi privit chipurile mai cu luare aminte, probabil că şi-ar fi imaginat faptul că tinerii fuseseră pe celălalt tărâm. Şi chiar aşa era. Dar Dumnezeu are întotdeauna grijă de cei care-L merită aproape de ei. Medicii nu avuseră din fericire prea mult de lucru. Tony şi Rosa supravieţuiră şi reveniră mai curând decât se aştepta cineva la viaţă.

–         E o adevărată minune, murmură la căpătâiul lor Jane Smith, care venise în grabă. Sunt cu adevărat protejaţi de Dumnezeu.

–         Sunt încă în stare de şoc, domnişoară, spuse unul dintre medicii care îi veghea îndeaproape. O să aveţi multă treabă, adăugă el cu subînţeles.

Deodată, Rosa deschise ochii şi rosti încercând să se ridice:

–         Trăiesc?

Dar se prăbuşi, stoarsă de vlagă şi de suferinţă. Deşi nu îi spusese nimeni, ştia că tatăl ei a murit. Cu ultimele puteri, abia mai putu să şoptească:

–         Să aveţi grijă de Tony al meu…el mă va ajuta să trec peste schimbarea lumii.

 ULTIMUL VAL- 34

   Tony şi Rosa îşi reveniră din amintirile cele mai dureroase ale vieţii lor. Făcuseră dragoste şi îşi juraseră atingându-se la nesfârşit iubire eternă şi credinţă deplină. Aleseseră să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun într-un peisaj exotic şi după ultimele ore, când iarăşi şi iarăşi spuneau unul celuilalt că vor fi nedespărţiţi până la moarte, hotărâseră că îşi vor crea de acum înainte şi alte amintiri cu care să se mândrească peste ani.

  Ieşiră amândoi din „ hipnoza” care a prilejuit povestirea de faţă şi Rosei îi trecu supărarea. Dar acum avea privirea aceea fixă care îl alarmase pe bietul Morocănos, mort sub ruinele Gemenilor, alături de prietenul său şi tatăl fetei, Walker. Tony începuse însă să îşi cam dea seama când ceva era în neregulă şi o privi întrebător:

–         Ce-i?

–         Nimic, nimic, se grăbi Rosa să răspundă, mai mult ca să nu-l sperie. Femeia se îndreptă către fereastră şi privi îndelung. Camera lor era poziţionată foarte bine, pe o plajă de vis. Oceanul care scălda trei continente şi mii de insule părea să spună ceva. Oceanul Indian era de fapt cel care încânta viaţa, vacanţa şi aşteptările celor doi veşnic îndrăgostiţi.

–         Ce vrei să-mi spui? întrebă ea cu privirea pierdută către valurile înspumate.

 

      – Păi, nu te-am întrebat nimic, răspunse Tony fără să înţeleagă.

 Dar ea nu mai spuse nimic. Se gândea fără de voia ei că în vreme ce ei se distrează un nebun de legat studiază tablouri şi „descoperă” nu se ştie ce „ coduri” care-l denigrează pe Isus. Că acest lucru va stârni mânia lui Dumnezeu şi nenorocirile se vor abate din nou asupra lumii întregi.

–         Tony, ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că un dement scrie acum o carte în care ar vrea să înţelegem că Isus nu este cel Neprihănit? Că el se va îmbogăţi pe nemeritat din această minciună şi că sute de milioane de oameni vor cumpăra mâzgălelile lui prosteşti?

–         Aş spune că lumea nu a înţeles nimic atunci când Sodoma şi Gomora au fost şterse de pe suprafaţa pământului.

–         Bine, fu Rosa de acord. Atunci, unde ne îndreptăm noi?

–         Noi doi? Se miră Tony fără să înţeleagă

–         Noi doi şi toţi ceilalţi, muritorii de rând. Ţi se pare corect ca un asemenea individ să fie răsplătit cu averi la care blasfemia lui nici nu visează? Ştii ce nu înţeleg eu?

–         Spune , iubito.

–         Nu înţeleg oamenii. De ce dau ei uneori banii pe minciuni? De ce unii se îmbogăţesc pe seama naivităţii lor? De ce Adevărul nu este plătit şi răsplătit. Căci, vorba lui Pilat, ce este Tony adevărul?

Dar Tony nu o mai asculta. Totuşi îi răspunse:

–         Cred că Dumnezeu este tare supărat pe oameni.. Singurul adevăr despre care îţi pot spune acum este cel care tocmai se îndreaptă spre noi.

–         Ce vrei să spui? întrebă Rosa cu voce gravă. Priviră amândoi cu groază către ocean şi rămaseră locului câteva clipe: un val imens se îndrepta către plajă şi foarte curând el mătură tot ce întâlni în cale. Oamenii muriră luaţi de apele furioase şi acestea înaintau cu repeziciune către hotelul celor doi îndrăgostiţi.

–         Acesta este adevărul, apucă Tony să mai spună…

                                                             

  SFÂRŞIT

 LISTA LIBRARIILOR DIN TARA UNDE GASITI CARTEA ECOURI DIN SODOMA SI GOMORA

LIBRARIILE DIN TARA

TARGOVISTE- LIBRARIA PANDORA (CENTRU-VIS-A-VIS DE MUNTENIA), TARGOVISTE, LIBRARIILE CASA CARTII, CENTRU SI MICRO 9,SEDCOM SV-Gura humorului Gura Humorului Suceava B-dul Bucovinei, nr.6 ALDAN Valcea VALCEA Str.Hacman, nr.11 Cart Go Tg Jiu Gorj STR.TUDOR VLADIMIRESCU, NR.40 Clarom Valcea VALCEA STR.MITROPOLIT FILARET 1 COLUMB CASA CARTII Pitesti Arges STR.VICTORIEI, NR.89, ESOTERA Timisoara Timis Str. Lucian Blaga nr. 10 EUROLIBRIS Iasi IASI B-dul Copou, nr.3-5 GENERAL CART Suceava SUCEAVA STR.STEFAN CEL MARE, NR.51 GLISSANDO Bacau BACAU Str. George Bacovia, nr. 68 GMTLibris Baia Mare MARAMURES B-dul Traian, nr.8 ING PRESS Brasov BRASOV Str. Johann Gott nr. 6 KIRON DISTRIBUTIE Bravov BRASOV STR.CAMPULUI, NR.2 Lancret Sinaia Prahova PIATA UNIRII, NR.1 LIBRARIA CORINA Arad ARAD Str. Mihai Eminescu nr. 2 Libraria Mea Pitesti Arges STR.CRINULUI, NR.51 LIBRIS BV Brasov BRASOV Str. Muresenilor nr. 14 MARALIBRIS Baia Mare MARAMURES Bdul. Bucuresti nr. 59 Nord Libri Satu mare Satu Mare STR.MIHAI VITEAZU , NR.23 POLSIB Sibiu SIBIU Soseaua Alba Iulia, nr. 40 Pravalia cu Cartii Constanta CONSTANTA STR.SARMISEGETUSA, NR.30 PROLIBRIS Botosani BOTOSANI Piata Revolutiei, nr.13 SEDCOM LIBRIS IASI Iasi IASI Str.Moara de foc, nr.4 SEDCOM SV-Alecxandri Bacau BACAU Str.Marasesti, nr.11 SEDCOM SV-Arad Arad Arad Calea Aurel Vlaicu, nr.299/6 SEDCOM SV-Arena Bacau BAcau Bacau Str.Constante, nr.12 SEDCOM SV-AURORA BUZAU Bazau Buzau Str.Unirii, nr.232 SEDCOM SV-Campulung Campulung SUCEAVA Str.Liceului, nr.1 SEDCOM SV-Carrefour sv Suceava Suceava Str.Mihai Viteazu, nr.23 SEDCOM SV-Casa Cartii Suceava SUCEAVA Str.Nicolae Balcescu, nr.8 SEDCOM SV-Deva Deva Hunedoara Str.Iuliu Maniu, Bl.L1 Parter SEDCOM SV-IASI IAsi IAsi Str.lazar Lapusneanu, nr.21 SEDCOM SV-Mall SB Sibiu Sibiu Com Selimbar, Soseaua Sibiului SEDCOM SV-Mall Vl Valcea VAlcea Calea lui Traian, nr.125 SEDCOM SV-Onesti Onesti Bacau Str.Oituz, nr.23 SEDCOM SV-PIRU Bacau Bacau Str.Nicolae Balcescu, nr.12 SEDCOM SV-PROMENADA BACAU Bacau Bacau Calea Republici, nr.181 SEDCOM SV-PROMENADA FOCSANI Focsani Focsani Calea Moldovei, nr.32 SEDCOM SV-Radauti Radauti Suceava Piata Unirii, nr.64 SEDCOM SV-TG. MURES Tg Mures Mures B-dul Ghorghe Doja, nr.243 SEDCOM SV-Vatra Dornei Vatra Dornei Suceava Str.Luceafarului, nr.1 SINA LIBRI Sinaia Prahova B-dul. Carol I nr. 12 SNAPSHOT Constanta CONSTANTA Str. Mircea cel Batrân nr. 99 SONET Drobeta Turnu Severin mehedinti Str. Crisan nr. 5 Varsatorul Bihor Oradea STR.FRANZA SCHUBERT, NR.13

COMPANIA DE LIBRARII BUCURESTI


Librarie Sector Judet Adresa Nr.TelefonLibraria Luceafarul 4 Bucuresti Bd. Unirii 3157753 Libraria G. Cosbuc 3 Bucuresti Str. Lipscani 3145405 Libraria Aurora 1 Bucuresti Str. Piata Amzei 2128335 Libraria Progresul 4 Bucuresti Sos. Giurgiului 4503164 Libraria Al. Sahia 1 Bucuresti Bd. Bucurestii Noi 6671247 Libraria Coltei 3 Bucuresti Bd. Bratianu 3139168 Libraria nr. 10 5 Bucuresti Str. Margeanului 4205775 Libraria nr.11 1 Bucuresti Str. Sc. Herastrau 2321612 Libraria I. Slavici 1 Bucuresti Str. Iancu de Hunedoara 2305418 Libraria Steaua 1 Bucuresti Bd. Ion Mihalache 2243175 Libraria nr. 15 2 Bucuresti Calea Mosilor 2105209 Libraria Sadoveanu 1 Bucuresti Bd. G-ral Magheru 3162965 Libraria nr. 19 3 Bucuresti Bd. Th. Palladi 3482890 Libraria nr. 20 4 Bucuresti Bd. Unirii 3157753 Libraria nr. 22 3 Bucuresti Sos. Mihai Bravu 3216415 Libraria Rebreanu 2 Bucuresti Sos. Colentina 2427817 Libraria nr. 33 2 Bucuresti Str. Garii Obor 2526471 Libraria Ion Creanga 1 Bucuresti Calea Grivitei 2229870 Libraria Gheorghe Sincai 4 Bucuresti Str. Gheorghe Sincai 3303658 Libraria nr. 39 4 Bucuresti Bd. Alex Obregia 4608207 Libraria Lumina 1 Bucuresti Calea Dorobanti 2300880 Libraria nr.42 2 Bucuresti Calea Mosilor 2109350 Libraria Giulesti 6 Bucuresti Sos. Giulesti 2212172 Libraria nr. 47 2 Bucuresti Sos. Colentina 2407750 Libraria nr. 49 2 Bucuresti Sos. Pantelimon 2554048 Libraria Junimea 3 Bucuresti Bd. Camil Ressu 3481585 Libraria nr. 53 2 Bucuresti Sos. Iancului 2502758 Libraria nr. 55 5 Bucuresti Calea Rahovei 4233360 Libraria nr. 56 1 Bucuresti Bd. ion Mihalache 3168780 Libraria nr. 57 1 Bucuresti Str. Stirbei Voda 6370068 Libraria nr. 59 2 Bucuresti Str. Doamna Ghica 2426772 Libraria nr. 60 4 Bucuresti Sos. Oltenitei 3321307 Libraria Elevilor 2 Bucuresti Bd. Pache Protopopescu 2531206 Libraria nr. 70 6 Bucuresti Bd. Iuliu Maniu 4300132 Libraria nr. 71 4 Bucuresti Sos. Giurgiului 4501457 Libraria Lyceum 6 Bucuresti Bd. Iuliu Maniu 4343007 Libraria Copiilor 1 Bucuresti Piata Romana 3168370 Libraria nr. 86 6 Bucuresti Bd. Iuliu Maniu 4300340 Libraria nr.87 3 Bucuresti Str. Liviu Rebreanu 3410850 Libraria M. Eminescu 1 Bucuresti Str. Edgar Quinet 3152886 Libraria Hasdeu 6 Bucuresti Str. Drumul Taberei 4132496 Libraria nr .91 6 Bucuresti Str. Drumul Taberei 4131400 Libraria Papirus 1 Bucuresti Bd. G-ral. Magheru 3168321 Libraria Academiei 3 Bucuresti Calea Victoriei 3138588 Libraria nr. 96 5 Bucuresti Calea Rahovei 4233074 Libraria Medicala 5 Bucuresti Str. Saligny 3136162 Libraria nr. 103 4 Bucuresti Str. E. Racovita 4607732 Libraria nr. 105 4 Bucuresti Str. Uioarei 4502524 Libraria nr. 106 4 Bucuresti Bd. Brancoveanu 4603425 Libraria nr. 108 2 Bucuresti Sos. Colentina 2421702 Libraria nr. 109 3 Bucuresti Bd. Camil Ressu 3243395 Libraria nr. 113 3 Bucuresti Sos. Vitan 3466597 Libraria nr.114 5 Bucuresti Calea 13 Septembrie 4106700 Libraria nr. 115 2 Bucuresti Sos. Stefan cel Mare 2114605 Libraria nr. 117 4 Bucuresti Str. Tulnici 3323172 Libraria nr. 118 3 Bucuresti Sos. Vitan 3461765 Libraria nr. 125 1 Bucuresti Bd. N. Titulescu 2223295 Libraria nr. 126 2 Bucuresti Sos. Mihai Bravu 2527007 Libraria nr. 127 2 Bucuresti Str. Teiul Doamnei 2421654 Libraria nr. 128 6 Bucuresti Sos. Crangasi 2215881 Libraria nr. 129 6 Bucuresti Bd. Iuliu Maniu 4341510 Libraria nr. 131 2 Bucuresti Sos. Pantelimon 2554094 Libraria nr. 136 2 Bucuresti Sos. Iancului 2501690 Libraria nr. 137 2 Bucuresti Bd. Lacul Tei 2423075 Libraria nr. 138 6 Bucuresti Str. Vladeasa 4132905 Libraria nr. 139 3 Bucuresti Bd. Lucretiu Patrascanu 3403059 Libraria nr. 143 4 Bucuresti Sos. Berceni 3344701 Libraria nr. 154 1 Bucuresti Str. Gral. Berthelot 3031387 Libraria nr. 155 5 Bucuresti Bd. Mihail Kogalniceanu 6342734 Libraria nr. 158 1 Bucuresti Bd. Marasti 2112650 Libraria nr. 159 3 Bucuresti Bd. Carol I 3133508 Libraria nr. 165 4 Bucuresti Spl. Unirii 3307900

Razboiul sufletelor

Aseară am pătruns cumva în lumea celor care cu adevărat îşi doresc pe cineva. De fapt, nu e prima oară când am sentimentul ăsta dar mi s-a părut altfel…Cunosc bine câteva inimi şi îmi place să citesc în ele crezându-mă, poate minţindu-mă frumos, un fel de ” cititor în stele”. Am cules dorinţă şi mai apoi, am transmis o seară întreagă ceea ce se petrece în sufletul meu. Ea a fost acolo, este acolo şi m-a înţeles. Însă atât. Nu a dorit să vorbească pe mess cu mine, deşi era online, preferând să comunice în alt mod, frumos, discret dar pentru mine insuficient. M-am enervat şi întristat totodată că nu pot vorbi cu ea pe messenger şi seara târziu, a ieşit ca un meteor spunându-mi doar ” Noapte bună”.

Am adormit repede şi în plină noapte, m-am trezit transpirat, tuşind teribil, încercând să respir. Mă sufocam pur şi simplu. Mai bine de 20 de minute m-am chinuit să respir şi să îmi revin în timp ce mi se părea aiurea că moartea e foarte aproape. Imagini peste imagini se perindau în clipele acelea cumplite şi tot războiul din mine ieşea afară, ca o explozie a dezamăgirii. Mi-am blestemat sensibilitatea şi am gândit că nu e bine să te enervezi aşa şi să pui la suflet, din orice, ca mine. M-am simţit cumplit de singur. Îmi amintesc că odată, cineva, mi-a spus ” româneşte” că ” nu degeaba a lăsat Dumnezeu pe lumea asta un om şi o oamă, că uite, te trezeşti dimineaţa înţepenit şi nu ştie nimeni de tine”, chiar aşa s-a exprimat.Inclusiv în secundele acelea groaznice de azi noapte m-am gândit la câtă dreptate au unele vorbe simple.

Într-un târziu mi-am revenit şi când m-am trezit, teama a revenit în forţă. Un chip drag şi apropiat mie a ascultat ce am spus despre supărarea mea. E o prietenă bună, de peste un an ştim unul de celălalt şi acum ne ştim şi mai bine. Extraordinară prietenie! Eu îi zic în glumă ” soru-meo” şi de dimineaţă s-a ivit la ţanc să vadă ce mai zice „dezorientatul” de frate-su. După care, la un moment dat, a ţinut simplu dar pentru mine foarte relevant şi mai apoi pilduitor un mic discurs. Care suna cam aşa: ” Ady

(19.12.2010 10:33:30): eu zic sincer acum

(19.12.2010 10:33:45): cu toata inima mea

(19.12.2010 10:34:03): alege una fa-o a ta si fi-ti fericiti cat mai ai de trait

(19.12.2010 10:34:09): viata ta e prea agitata

(19.12.2010 10:34:17): inchide ochii

(19.12.2010 10:34:21): alege cu inima

(19.12.2010 10:34:24): cu sufletul

(19.12.2010 10:34:27): fa lista

(19.12.2010 10:34:34): pune in balanta toate bune

(19.12.2010 10:34:40): si toate rele despre fiecare

(19.12.2010 10:34:54): alege-o pe cea care iti ofera bucurie

(19.12.2010 10:35:00): zambet

(19.12.2010 10:35:13): fericire chiar si cu lucrurile marunte

(19.12.2010 10:35:18): nu tre sa fie frumoasa

(19.12.2010 10:35:21): sa aibe bani

(19.12.2010 10:35:26): sa fie fotomodel

(19.12.2010 10:35:40): alege linistea Ady si placerea de a veni acasa

(19.12.2010 10:35:53): si de a imbratisa in somn un suflet bun si cald

(19.12.2010 10:36:04): tu esti cu inima ca si mine

(19.12.2010 10:36:26): oricand vom putea face stop eu am avut 20 cu 11 tensiunea in spital

(19.12.2010 10:36:36): putem muri oricand Ady

(19.12.2010 10:36:49): iti zic sincer viata e scurta azi esti maine nu mai esti

(19.12.2010 10:36:57): bucura-te de ea ..insa nu asa

(19.12.2010 10:37:07): altfel nu realizezi nimic

(19.12.2010 10:37:16): toate vin si pleaca intr-o perpetua miscare

(19.12.2010 10:37:41): iti tre’ liniste nu mai esti adolescent esti barbat

(19.12.2010 10:38:44): sa vii acasa sa gasesti o „ea” sa te sarute din pragul usii sa te imbratiseze sa te ajute sa te dezbraci sa stea cu tine la bucatarie sa mancati sa vorbiti ce s-a intamplat peste zi sa faceti dush impreuna si apoi imbratisati sa adormiti linistiti

(19.12.2010 10:38:50): asta iti trebuie

(19.12.2010 10:38:52): SUPORT(19.12.2010 10:38:54): AFECTIUNE

(19.12.2010 10:38:57): LINISTE

(19.12.2010 10:39:19): daca crezi ca vreuna le are ..iubeste-o Ady si vei trai multi ani

(19.12.2010 10:39:29): insa altfel …te vom pierde repede

EU:(19.12.2010 10:40:56): O vreau pe ea.punct.cu dus cu tot si cu ce ai zis tu mai sus ca te-am urmarit cu atentie.

(19.12.2010 10:41:12): atunci „ea” sa fie

(19.12.2010 10:41:59): du-te la ea spune-i in fata astea si daca te vrea eu va doresc tot binele din lume

Mi s-a părut frumos ce mi-a spus buna mea amică. Dar când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că ” soru-mea” spune exact ce şi-ar dori ea ca femeie din partea unui bărbat, cam în situaţia mea. Am realizat că dincolo de zâmbetul ei, de bunătatea ei, această amică a mea e nefericită. Să reanalizez deci puţin unde a zis aşa: „(19.12.2010 10:38:44): sa vii acasa sa gasesti o „ea” sa te sarute din pragul usii sa te imbratiseze sa te ajute sa te dezbraci sa stea cu tine la bucatarie sa mancati sa vorbiti ce s-a intamplat peste zi sa faceti dush impreuna si apoi imbratisati sa adormiti linistiti

(19.12.2010 10:38:50): asta iti trebuie

(19.12.2010 10:38:52): SUPORT(19.12.2010 10:38:54): AFECTIUNE

(19.12.2010 10:38:57): LINISTE

(19.12.2010 10:39:19): daca tu crezi ca vreuna le are ..iubeste-o Ady si vei trai multi ani”. Cam asta mi-a atras mult atenţia. Inclusiv ” dacă tu crezi că vreuna le are, iubeşte-o Ady şi vei trăi mulţi ani”. E clar că această femeie NU ARE NICI EA toate acestea, sau cel puţin cum şi-ar dori. În schimb are ca şi mine, un război interior şi permanent în suflet. Îi spunele ” frăţiorului” ei ce e mai bun pentru el, fiind totodată foarte ok şi pentru ea. No coment.

Undeva, nu prea departe de mine, se află fiinţa pe care am caracterizat-o undeva ca fiind viaţă din viaţă. Uneori mi se pare că fuge de ea însă-şi sau se complace în propria teamă de nou sau de neprevăzut. E acasă la ea, în propria familie, unde spune că se simte iubită, că natura are grijă de ea, ceio din jur asemenea…dar…de fapt, e plecată la rându-i în gândurile de care se teme atât de mult. Mi-a spus că o să plângă până dimineaţă pentru că a rămas mută de fericire. După care, de puţine ore, i-am înţeles şi ei războiul interior. Se luptă cu ceea ce are şi se teme că ar putea fi mai mult, preferând să rămână cu ce este deja sigur. Se teme de ea însăşi şi aşa, plânge după speranţele unui alt destin, unde caută ceea ce credea cândva că va avea şi astăzi nu mai există.

Aici am dat doar două exemple din felul de a fi al unor fiinţe pe care le cunosc. Pe prima am înţeles-o şi mai bine, că doar de aia am căzut cumva pe gânduri. Pe a doua, am dorit-o şi am facut tot posibilul ca în numai trei ore să-i atrag atenţia şi să o fac să înţeleagă cumva că este real, chiar îmi place.

După toate astea, am descoperit că nu mai contează aproape deloc problema mea de azi noapte, sau de aseară, supărarea sau tristeţea mea. Cu siguranţă nici cea care mi-a spus într-un fel simplu dar adevărat ” că nu degeaba a lăsat D-zeu om şi oamă…că te poţi trezi dimineaţa înţepenit şi nu e nimeni lângă tine”, nu pare un suflet fericit şi de asemenea, tot într-un război.

Iată cum tocmai de aceea, când ţi se întâmplă anumite lucruri în viaţa personală, ajungi la un moment dat să te gândeşti în momentele potrivite şi la bătăliile altor suflete, care au spus sau au rostit cuvintele de mai sus. În secunda asta, nu prea mai ştiu ce să spun, pentru că pur şi simplu sunt copleşit de ce poate exista în alte fiinţe. Îşi spun dorinţele lor proprii prin sfaturi de bun simţ şi nu numai atât. De aceea, observ acum, că de la problema mea, am nimerit în chip neaşteptat într-un halucinant RĂZBOI AL SUFLETELOR!

Surasul inimii

Bate de al tău dor,
dar nu e frântă,
nici măcar nu se poate opri.
Doar în serile gândurilor mele,
către tine,
parcă freamătă uşor,
când eşti aici,
în frumosul nostru zbor.

Nu exişti dar te văd
şi te simt,
în ultimul meu răsfăţ
şi alint.
Şi-atunci din nou învăţ,
cum să te doresc,
iubesc,
şi să simt.

E iarnă afară
dar primăvară,
în sufletul meu,
unde eşti dorită mereu,
pentru că zâmbesc cu speranţă,
dincolo de orice suspin,
vieţii din tine,
şi şoaptelor din mine.

Inima mea e toată surâs,
foc rătăcit în gheaţa dorinţei,
etern, negrăit şi nespus.

Autor versuri: Adrian Melicovici

%d blogeri au apreciat asta: