NOAPTEA DESTINELOR 7 Femeia frumoasa ca o constiinta

NOTIFICARE: Acest roman de actualitate a fost tiparit si publicat la Targoviste in editie limitata, autorul fiind eu. Ca atare, orice preluare a textelor de aici fara acordul meu, intra sub incidenta legii DDA. Va multumesc pentru intelegere. Nu uitati sa cititi si primele capitole ale cartii in arhiva, recent.

Capitolul 10

Femeia frumoasă ca o conştiinţă

 De fapt, Andy începuse să o iubească pe Liliana. Ceea ce cu adâncă emoţie citise în acel jurnal rătăcit prin frumosul parc târgoviştean îl marcase puternic. Parcă ar fi fost cuvinte şi scrise de el. Trăia fiecare frază şi visele sale renăşteau ca un orizont luminos al vieţii. Da. După ani întregi de suferinţă, decepţii şi rătăcire prin iluzii eterne, iubea. Un gând exprimat de autorul jurnalului sau cine ştie, poate autoarea, îl urmărea de acum permanent pentru că aspira la acel ideal greu de atins într-o lume în care sentimentul suprem, de iubire, risca să îşi piardă identitatea: „ nu mai avem răbdare să fim fericiţi”. Aşa scria în preţiosul caieţel. În bucăţica de hârtie adusă în chip miraculos de o pasăre nevinovată, iar zborul ei către fereastra locuinţei era o adevărată minune. Andy era pur şi simplu uluit de ceea ce îi aducea de ceva vreme neprevăzutul. Prin această întâmplare, cu pagina lipsă adusă de o vrabie, ajungea să fie pe deplin convins că păsările, într-adevăr aparţineau cerului. Se simţea fericit şi nu realiza nici el prea bine de ce. Însă în inima lui, ştia că rămăsese un om capabil să ofere ce are mai bun în el celei care merită. Liliana! Numele prietenei sale devenise un refren al simţămintelor, deodată revărsate peste existenţa lui atât de pustie. Nu mai avea stare. Era enervat peste măsură de faptul că trebuie să treacă o noapte ca să fie zi şi ar fi vrut ca timpul să stea în loc doar atunci când vorbea cu ea, când o vedea pe ecranul micuţ, devenit deodată insuficient pentru noile sale dorinţe. O dorea din tot sufletul deşi nu se întâlnise cu ea în viaţa reală niciodată. Vroia să ţină în braţele sale strâns o prietenă dragă, să-i şoptească necontenit că în sângele său, de acum, doar ea este stăpână. O chema în fiecare secundă să vină mai repede în viaţa lui. Îi striga telepatic „ vino” şi apoi adăuga „ şi chiar de ai să vii te voi aştepta, căci fără aşteptare, nu ar mai fi dragoste”. Singurătatea! Îl doborâse singurătatea! Nu mai suporta să fie doar el în acea locuinţă. Avea atâtea lucruri să-i spună şi ea poate că nici nu bănuia. Se săturase să vină seara acasă şi să găsească lumina stinsă. Îşi găsise un refugiu în lumea virtuală şi acum iată, tocmai acesta îi dăruise o nouă speranţă, anume aceea că un suflet drag va răscoli iubirea din el, încă nesfârşită, ca un balsam divin, adus ca să aline durerile unei inimi prea des lovită şi încercată. Acum ştia că dragostea este cel mai frumos sentiment uman şi aştepta cu nerăbdare să trăiască din nou clipa şi aceasta să dureze până la sfârşitul vieţii lui. Liliana era un vis încă şi el dorea să fie real, să o atingă cu adevărat cu sărutările lui, cu vorbele, alinturile şi îmbrăţişările care-i lipseau atât de mult. Într-o seară, îi prinsese pe amândoi dimineaţa în faţa calculatoarelor. Nu oboseau să îşi scrie continuu şi astfel, o relaţie adevărată de iubire avea să aducă mai aproape de ei un viitor fericit. Când nu vorbeau pe messenger, telefoanele mobile le erau cei mai buni prieteni. Şi Liliana avea la rândul ei dorinţa permanentă să îi audă vocea, nu numai să îl vadă pe web. Într-un timp relativ scurt, ajunseseră să ştie atâtea lucruri unul despre celălalt, cum nu îşi imaginaseră vreodată. Odată, s-au amuzat teribil, în timp ce vorbeau cu micuţele aparate lipite de ureche:

– Tu mai ai minute? întrebase el.

– Mai am puţine, cam o sută.

– Păi câte au fost la tine gratuite?

– O mie, că am prins oferta de la prima reîncărcare.

– O mie???? Păi abia este o săptămână de când ai activat extraopţiunea.

– ???

– Ăştia de la telefonia mobilă ar trebui să ne premieze. Cum adică, am vorbit atâtea ore şi pe messenger şi la telefon? Cine ne-ar crede că suntem capabili de aşa ceva?

– Ai dreptate, fu ea de acord. Suntem nebuni.

– Poate că suntem doi nebuni frumoşi, cugetă el.

– Am zăpăcit releele, mai spunea ea.

– Am speriat reţelele, râdea Andy.

– Clar, suntem PRAF.

– „ Praf”?Cum adică „praf”?

– Adică varză.

În acel moment, se întâmplă un lucru ciudat. Rostiră amândoi odată exact aceleaşi cuvinte:

– Trebuie să ne vedem.

– Clar trebuie să ne vedem, întări Liliana.

– Şi de ce trebuie să ne vedem? se interesă el.

– Nu ştiu. Poate pentru că ne lipseşte zborul.

– Zborul?

– Da, iubitule, zborul. Ne este amândorura dor să zburăm.

– Şi cine oare ne-a împiedicat până acuma să facem asta? Mai întrebă Andy.

– Cei care de-a lungul timpului doar au vrut să ne frângă aripile.

– Cei care astăzi nu ne mai merită.

– Cei în care ani şi ani am avut încredere şi până la urmă, s-au dovedit a fi duşmanii de sub acelaşi acoperiş.

– E naşpa să nu poţi regăsi nu numai dragostea, dar şi prietenia în persoana cu care ai trăit alături, filozofă el.

– E aiurea să ţi se trateze cu indiferenţă supărările, tristeţile, problemele de către propriul soţ sau soţie.

– Şi să te întrebe „ eu te iubesc, dar ce îmi dai?”

Andy şi Liliana doreau amandoi deopotrivă un suflet adevărat. În care să se oglindească la infinit. Şi acum fiecare deveniseră unul pentru celălalt acea oază de fericire ivită într-un cerc al suferinţelor. Se completau unul pe celălalt din schimburile de cuvinte şi dezvăluirile pe care şi le făceau din trecutul lor. Trăiau împreună cele mai banale lucruri. El se plimba pe bulevardele Cetăţii cu telefonul şi ea asculta ce îi spune, unde este, în ce loc, prin ce magazin intră şi ce vede oarecum interesant pe acolo. Chiar erau împreună deşi încă nu se întâlniseră cu adevărat.

– Parcă suntem doi adolescenţi, glumea ea şi spunea de fapt un adevăr.

– Da, aşa este, parcă suntem doi copii.

Liliana se săturase până peste poate de viaţa pe care o ducea. Un banal cotidian fără nimic demn de consemnat. Încă nu era o femeie împlinită spiritual şi asta o durea enorm. Nici Andy nu era. Căutau acea jumătate de care să se bucure. Semănau mult în gândire, pentru că suferiseră din aceleaşi motive. Sufereau în continuare. Dacă el era un visător, ea se dovedea a fi o femeie cerebrală şi îl studia cu mare atenţie. Ochiul feminin nu se înşală niciodată. Intuiţia nici atât. Ea citise tristeţea lui din primele secunde. Şi mai apoi, descoperea un bărbat simplu, de multe ori nearanjat. Se vedea clar ca lumina zilei că lângă el nu se află nicio femeie care să îl îngrijească. Care să-i spună cum îi stă mai bine îmbrăcat sau ce ar avea nevoie ca să arate bine înainte să iasă pe uşă. Bărbatul pe care îl vedea prin camera web trăda clar cât este de singur. Dar mai trăda şi sufletul din el, frumuseţea gândurilor sale. Era un om sincer, uşor naiv, credul, mereu înşelat de soarta pe care şi-o dorise altfel. Şi ea citea toate acestea. Ar fi vrut să fie mai aproape de el ca să îi ordoneze cumva viaţa. Înţelegea pas cu pas că are în faţa lui, posibilitatea de a iubi o femeie frumoasă ca o conştiinţă.

Capitolul 11

Jurnalul din vis

 Andy avu din nou acel vis cu bătrânul aşezat în jilţ, sprijinindu-se de toiagul său. Întoarcerea în timp se petrecu de această dată brusc. Nici nu închise bine ochii şi dintr-o dată i se arătă acea sală mare, cu zeci de oşteni stând de o parte şi de alta, fiecare ţinând în mână câte o torţă. Flăcările luminau încăperea în timp ce acel voievod citea cu multă luare aminte pe un pergament. Bătu din palme şi ca din pământ se ivi un tânăr care îl ajută să se ridice. Apoi se îndreptă uşor către o masă pe care se afla o pană mare şi începu să scrie, încet, gânditor, introducând-o din când în când în cerneală ca să poată aşterne gândurile sale sau cine ştie…Un fel de caiet mare, îngălbenit, ascundea cugetări pe care le ţinea sub cheie, ca pe o comoară de mare preţ a sa. Curios, pe una din foi era pomenit un nume mult mai vechi. Timpul nu are limite. Cum putea să fie posibil aşa ceva? Să fie oare adevărat? Dacă primele atestări documentare despre existenţa Târgoviştei indicau date din urmă cu sute de ani, acum acel nume venea dintr-o epocă cu mult mai îndepărtată, de dinainte de Hristos. Un „ B” mare ocupa aproape jumătate de filă şi bătrânul puse un semn cu mare grijă, ca şi cum centrul întregii lumi s-ar fi adunat acolo.

 Imaginea omului din urmă cu sute de ani, care scrie sau stă aşezat în acel jilţ, îl urmări pe Andy şi mai departe, peste zi, mai cu seamă când trecu pe lângă străvechea Curte Domnească. Era copleşit de un sentiment bizar. Urmărea curios cum se desfăşoară lucrările de restaurare ale Complexului muzeal. Vizitase de mai multe ori aceste locuri istorice, dovezi încă vii ale trecutului măreţ. Dar dovezile păreau să ascundă nenumărate mistere ale unor timpuri spre care se întorcea fără de voia lui. Nu putea să treacă aşa, simplu, cu vederea, faptul că el călca pe urmele paşilor făcuţi de înaintaşii despre care citise în cărţile de istorie. Parcă se afla într-o viaţă anterioară. Până la urmă, în mintea lui era o învălmăşeală totală, provocată şi de opiniile istoricilor care spuneau cumva că Cetatea este de fapt mai veche decât se ştie. În parte avea dreptate să fie nelămurit. Chiar Nicolae Iorga spusese că aşezarea istorică de pe malul Ialomiţei ar fi existat încă de prin 1369. La acea vreme, fortificaţiile ridicate de valahi ar fi fost luate cu asalt de voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi în lupta sa cu pârcălabul Dragomir al Cetăţii Dâmboviţei, pe când Vladislav I, alias Vlaicu- Vodă, care stăpânea Cetatea. Un cronicar turc, pe nume Ioan Küküllö, scrisese că voievodul Nicolae fusese „nevoit să se retragă în lupta cu românii care se apăraseră cu îndârjire.”

– Ce bleg sunt, râse Andy de el însuşi. Visez moşnegi şi jurnale când am atâta treabă în viaţa de acum.

Se gândea însă la acel „ B” mare din vis pe care îl văzuse în foile bătrânului. Basarab era cu litera B. Dar nu avea cum să fie Basarab. Nici măcar Neagoe. Acesta începuse domnia la 1512 şi construise Mănăstirea Curtea de Argeş. De atunci se perpetuase şi legenda Meşterului Manole. Nici de la Brancovici nu avea cum să fie acel nume, acesta find numele familiei sârbe din care se trăgea soţia sa, Despina. Nici Brâncoveanu nu avea cum să fie, acela domnise un sfert de secol aproape între anii 1688 şi 1714, Târgovişte fiind reşedinţa de vară a marelui domnitor. Andy se duse în parcul Chindia unde ştia că sunt trecute peste douăzeci de busturi de o parte şi de cealaltă. Îşi puse mâinile la spate şi citi pe fiecare cu maximă concentrare, în nădejdea că va găsi un răspuns pentru ciudatul său vis. Citea pe plăcuţele fixate în ele numele celor care au făcut din Târgovişte un oraş istoric de excepţie şi regreta că nu vin mai mulţi turişti în zonă ca să îşi cunoască trecutul mai bine. Privea la coloşii din metal şi încerca să înţeleagă, să descopere. Citi pe rând: Vladislav al II-lea, 1447- 1456; Vlad Călugărul, 1482- 1495; Radu cel Mare, 1495- 1508. Radu cel Mare nu avea bust. Îi păru rău pentru asta. Trecu mai departe: Vlad cel Tânăr, 1510- 1512; Neagoe Basarab, 1512- 1521. Ei, acum Andy încruntă puţin din sprâncene. Nici acesta din urmă nu avea încă bust. Continuă să se plimbe atent printre marile nume ale istoriei, uşor emoţionat, de parcă aceştia i-ar fi putut vorbi dintr-o dată: Vlad Înecatul, 1530- 1532; Petru Cercel, 1583- 1595; Mihai Viteazul, şi acesta fără bust încă; Simion Movilă: 1600- 1602; Matei Basarab, 1632- 1654; Constantin Brâncoveanu, 1688- 1714. Niciunul din aceste nume nu-i desluşea enigma legată de acel nume din cronicile scrise de bătrânul din vis. Sau poate că nu erau cronici. Poate că era un simplu jurnal.

– Ce naşpa, se chinuiau săracii cu pana de scris pe hârţoagele alea, râse Andy. Şi adăugă vorbind singur: nici bloguri nu aveau. Dar ce râd eu, poate că evoluţia noastră înseamnă involuţie. Până la coadă, Biblia nu a fost scrisă pe internet. Cuţule, vino încoa…
În acel moment atenţia îi fu atrasă de un câine comunitar care se plimba mândru nevoie mare pe aleile parcului. Vroia să-i dea un biscuit pe care îl ţinea de mai mult timp în mână însă animalul se duse în mijlocul ierbii şi începu să sape cu labele, preocupat foarte. Poate că avea vreun os ascuns pe acolo.
– Cuţule, cuţu…
Dar câinele doar dădea din coadă însă nici gând să vină către Andy. Săpa continuu aruncând pământul în spate, uşor.
– Vezi, dacă-ţi piteşti mâncarea? Râse Andy. Acuma scormoneşte ca blegul dacă eşti…
Nu mai apucă să îţi continue fraza. Câinele nu săpase nici după vreo bucată de pâine ascunsă şi nici după vreun os. Ţinea în gură ceva nedefinit.
– Cuţu…vino aici…uite…
În cele din urmă, câinele se supuse, probabil atras de biscutul tare ademenitor pe care Andy îl tot arăta. Când se apropie, lăsă obiectul din gură şi se repezi către biscuit, înşfăcându-l cu lăcomie. Andy rămase uluit: animalul dezgropase pur şi simplu o bucată de hârtie, îngălbenită. Îl săgetă un gând. „ Nu se poate, nu se poate, e prea de tot”. Nu se înşela. Era încă o filă din jurnalul de acasă, care lipsea şi ea la rândul ei. Dar acum, se întâmplă ceva: întorcând-o pe o parte şi pe alta, Andy văzu două texte, în două limbi diferite: una în română şi cealaltă avea caractere ciudate, un scris aproape imposibil, nedefinit. Caracterele însă trădau originea: erau din alfabetul kirilic. Pe una dintre cele două pagini ale filei erau trecute câteva gânduri, aşa cum se obişnuise deja însă acum descoperi ceva inedit: multe dintre acele cugetări erau împrumutate din ceea ce scria pe dos cu celelalte caractere. Se vedea clar că acelea sunt copiate de undeva, în forma lor originală şi de neînţeles. Şi chiar aşa era, căci citi deasupra în româna de astăzi un titlu mic„ Traducere parţială”. Nu se îndoia că este o nouă foaie lipsă din caietul găsit, cunoştea de acum stilul autorului. Dar se mira că citeşte pe verso ceva neaşteptat. Parcă ar fi fost un alt jurnal, străvechi, care îl completa pe cel de acum. Andy căzu pe gânduri şi rămase aşa, nemişcat, multă vreme cu bucata de hârtie în mână. Apoi o împături cu grijă ascunzând-o în buzunarul interior al pardesiului. Când se întoarse, fu gata să cadă dar nu se întâmplă asta. O mână delicată îl ţinu strâns şi atunci se auzi o voce feminină:
– Vă e rău, domnule?
Privi chipul din faţa lui şi nu-i venea să creadă. Era Oana. Sau cel puţin, aşa i se păru lui.

Nu reuşi să răspundă. Fata îl ţinea încă atât cât putea strâns, să nu se prăbuşească. O mai privi odată, înlemnit. Trăsăturile, ochii, părul, chipul, toate aduceau cu prietena lui care murise în acel accident stupid.
– Haideţi cu mine până la bancă, trebuie să vă odihniţi puţin, spuse ea zâmbind cu blândeţe. Dar Andy mai descoperi acum încă ceva la ea: strasul, strasul pe care Oana i-l arătase pe camera web. Deci era ea. Chiar ea.
– Tu? Chiar tu?
Tânăra femeie îl privi şi ea la rândul ei încercând să tolereze zăpăceala lui Andy.
– Cred că mă confundaţi, domnule. Mi se mai întâmplă. Dacă înainte mă amuza, acum sunt tristă de câte ori cineva face confuzia asta idioată.
Fata scoase o sticlă micuţă de apă plată din geantă şi i-o întinse:
– Poftiţi, domnule. Beţi o gură, vă va face bine, credeţi-mă.
– Tu eşti?
– Nu, domnule, mă confundaţi cu cineva, cu siguranţă. Aveţi o impresie, pentru că vă simţiţi rău.
– Ba nu, nu mă înşel. Eşti Oana.
Femeia făcu ochii mari şi de astă dată ea fu cea care era gata să cadă. Îl privi pe cel din faţa ei cu mare atenţie.

– Domnule, o cunoşteaţi pe sora mea? Spuneţi-mi, dacă e aşa, chiar dacă nu m-aţi văzut pe mine niciodată până acum.  Ştiţi, ea a murit într-un accident. Un accident groaznic. Un prost, care era chiar prietenul ei, a dat peste ea.  Eram gemene. Oana a fost sora mea geamănă.
– Tu, tu eşti sora Oanei?
– Se pare că da, din câte observaţi.
– Să facem cunoştinţă. Nu mai îmi vorbi aşa, cu „ dumneavoastră”. Nu suport asta.
– Ok, eu sunt Larisa.
– Mă bucur să te cunosc.
– De unde o cunoşteai pe sora mea? Poţi să îmi spui?
– De pe internet. Ne împrietenisem tot vorbind pe messenger. Era era catolică.
– Văd că ştii deja destule despre ea, spuse Larisa uşor surprinsă.
– Nu chiar, să nu exagerăm. Mi-a povestit câteva lucruri care m-au impresionat.
– Serios? Şi ce anume ţi-a povestit ţie sora mea? Îmi poţi spune?
– Păi, cum se ducea cu Andrei în parcul de lângă leagăn să ofere copiilor orfani mici cadouri înainte de Crăciun. Mi-a povestit despre crini, despre multe.
– Da, aprobă Larisa. Chiar dacă era o nebună, dar în sens pozitiv, Oana avea un suflet de aur. Îmi este tare dor de surioara mea, adăugă ea acoperindu-şi faţa cu ambele palme. Începu să plângă uşor şi apoi reluă simplu:
– Asta e viaţa, trebuie să mergem mai departe. Nu-i aşa, Andy?
– Poate că ai dreptate. Spune-mi, tu ce faci aici, în Târgovişte?
– Eu…eu am venit la o prietenă în vizită.
– Şi atunci de ce te plimbi singură prin parcul ăsta, acuma, iarna?
– Eşti curios. Care e zodia ta? îl întrebă ea.
– Dar e aşa importantă zodia? Chiar crezi în zodii?
– Şi de ce nu aş crede? În societatea în care trăim, vezi ceva mai bun de crezut decât horoscopul?
– Fie, sunt născut în zodia Gemenilor.
– Aha, spuse ea. Tipic.
– Adică ce e tipic?
– Păi mai toţi gemenii sunteţi aşa, curioşi. Precis vorbăreţi, deseori plini de voi, alteori ajungeţi la ananghie ca fraierii în schimb aveţi sufletul curat. Cine ştie, poate că şi tu eşti vreun suflet curat.
Andy tresări. Mai auzise expresia asta.
– Larisa, până la coadă poţi să îmi spui ce cauţi tu aici?
– Ce caut eu, nu îmi poţi oferi tu. Şi nu te gândi la prostii, îl atenţionă ea surâzând. Caut ceva anume, dar nu contează. O să mă descurc până la urmă.
– M-ai surprins. Chiar credeam că eşti Oana.
– Ştiu, nu te condamn, mai ales că sunt sora ei geamănă. Deci era normal să crezi că e ea. Dar acum te las, mă grăbesc. La revedere, Andy.
– La revedere, Larisa.

Sora Oanei dispăru dintr-o dată de lângă el şi nici măcar nu ştia pe viitor cum ar mai putea lua legătura cu ea.

– La urma urmei, vorba ei, ce mai contează.

Razboiul sufletelor

Aseară am pătruns cumva în lumea celor care cu adevărat îşi doresc pe cineva. De fapt, nu e prima oară când am sentimentul ăsta dar mi s-a părut altfel…Cunosc bine câteva inimi şi îmi place să citesc în ele crezându-mă, poate minţindu-mă frumos, un fel de ” cititor în stele”. Am cules dorinţă şi mai apoi, am transmis o seară întreagă ceea ce se petrece în sufletul meu. Ea a fost acolo, este acolo şi m-a înţeles. Însă atât. Nu a dorit să vorbească pe mess cu mine, deşi era online, preferând să comunice în alt mod, frumos, discret dar pentru mine insuficient. M-am enervat şi întristat totodată că nu pot vorbi cu ea pe messenger şi seara târziu, a ieşit ca un meteor spunându-mi doar ” Noapte bună”.

Am adormit repede şi în plină noapte, m-am trezit transpirat, tuşind teribil, încercând să respir. Mă sufocam pur şi simplu. Mai bine de 20 de minute m-am chinuit să respir şi să îmi revin în timp ce mi se părea aiurea că moartea e foarte aproape. Imagini peste imagini se perindau în clipele acelea cumplite şi tot războiul din mine ieşea afară, ca o explozie a dezamăgirii. Mi-am blestemat sensibilitatea şi am gândit că nu e bine să te enervezi aşa şi să pui la suflet, din orice, ca mine. M-am simţit cumplit de singur. Îmi amintesc că odată, cineva, mi-a spus ” româneşte” că ” nu degeaba a lăsat Dumnezeu pe lumea asta un om şi o oamă, că uite, te trezeşti dimineaţa înţepenit şi nu ştie nimeni de tine”, chiar aşa s-a exprimat.Inclusiv în secundele acelea groaznice de azi noapte m-am gândit la câtă dreptate au unele vorbe simple.

Într-un târziu mi-am revenit şi când m-am trezit, teama a revenit în forţă. Un chip drag şi apropiat mie a ascultat ce am spus despre supărarea mea. E o prietenă bună, de peste un an ştim unul de celălalt şi acum ne ştim şi mai bine. Extraordinară prietenie! Eu îi zic în glumă ” soru-meo” şi de dimineaţă s-a ivit la ţanc să vadă ce mai zice „dezorientatul” de frate-su. După care, la un moment dat, a ţinut simplu dar pentru mine foarte relevant şi mai apoi pilduitor un mic discurs. Care suna cam aşa: ” Ady

(19.12.2010 10:33:30): eu zic sincer acum

(19.12.2010 10:33:45): cu toata inima mea

(19.12.2010 10:34:03): alege una fa-o a ta si fi-ti fericiti cat mai ai de trait

(19.12.2010 10:34:09): viata ta e prea agitata

(19.12.2010 10:34:17): inchide ochii

(19.12.2010 10:34:21): alege cu inima

(19.12.2010 10:34:24): cu sufletul

(19.12.2010 10:34:27): fa lista

(19.12.2010 10:34:34): pune in balanta toate bune

(19.12.2010 10:34:40): si toate rele despre fiecare

(19.12.2010 10:34:54): alege-o pe cea care iti ofera bucurie

(19.12.2010 10:35:00): zambet

(19.12.2010 10:35:13): fericire chiar si cu lucrurile marunte

(19.12.2010 10:35:18): nu tre sa fie frumoasa

(19.12.2010 10:35:21): sa aibe bani

(19.12.2010 10:35:26): sa fie fotomodel

(19.12.2010 10:35:40): alege linistea Ady si placerea de a veni acasa

(19.12.2010 10:35:53): si de a imbratisa in somn un suflet bun si cald

(19.12.2010 10:36:04): tu esti cu inima ca si mine

(19.12.2010 10:36:26): oricand vom putea face stop eu am avut 20 cu 11 tensiunea in spital

(19.12.2010 10:36:36): putem muri oricand Ady

(19.12.2010 10:36:49): iti zic sincer viata e scurta azi esti maine nu mai esti

(19.12.2010 10:36:57): bucura-te de ea ..insa nu asa

(19.12.2010 10:37:07): altfel nu realizezi nimic

(19.12.2010 10:37:16): toate vin si pleaca intr-o perpetua miscare

(19.12.2010 10:37:41): iti tre’ liniste nu mai esti adolescent esti barbat

(19.12.2010 10:38:44): sa vii acasa sa gasesti o „ea” sa te sarute din pragul usii sa te imbratiseze sa te ajute sa te dezbraci sa stea cu tine la bucatarie sa mancati sa vorbiti ce s-a intamplat peste zi sa faceti dush impreuna si apoi imbratisati sa adormiti linistiti

(19.12.2010 10:38:50): asta iti trebuie

(19.12.2010 10:38:52): SUPORT(19.12.2010 10:38:54): AFECTIUNE

(19.12.2010 10:38:57): LINISTE

(19.12.2010 10:39:19): daca crezi ca vreuna le are ..iubeste-o Ady si vei trai multi ani

(19.12.2010 10:39:29): insa altfel …te vom pierde repede

EU:(19.12.2010 10:40:56): O vreau pe ea.punct.cu dus cu tot si cu ce ai zis tu mai sus ca te-am urmarit cu atentie.

(19.12.2010 10:41:12): atunci „ea” sa fie

(19.12.2010 10:41:59): du-te la ea spune-i in fata astea si daca te vrea eu va doresc tot binele din lume

Mi s-a părut frumos ce mi-a spus buna mea amică. Dar când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că ” soru-mea” spune exact ce şi-ar dori ea ca femeie din partea unui bărbat, cam în situaţia mea. Am realizat că dincolo de zâmbetul ei, de bunătatea ei, această amică a mea e nefericită. Să reanalizez deci puţin unde a zis aşa: „(19.12.2010 10:38:44): sa vii acasa sa gasesti o „ea” sa te sarute din pragul usii sa te imbratiseze sa te ajute sa te dezbraci sa stea cu tine la bucatarie sa mancati sa vorbiti ce s-a intamplat peste zi sa faceti dush impreuna si apoi imbratisati sa adormiti linistiti

(19.12.2010 10:38:50): asta iti trebuie

(19.12.2010 10:38:52): SUPORT(19.12.2010 10:38:54): AFECTIUNE

(19.12.2010 10:38:57): LINISTE

(19.12.2010 10:39:19): daca tu crezi ca vreuna le are ..iubeste-o Ady si vei trai multi ani”. Cam asta mi-a atras mult atenţia. Inclusiv ” dacă tu crezi că vreuna le are, iubeşte-o Ady şi vei trăi mulţi ani”. E clar că această femeie NU ARE NICI EA toate acestea, sau cel puţin cum şi-ar dori. În schimb are ca şi mine, un război interior şi permanent în suflet. Îi spunele ” frăţiorului” ei ce e mai bun pentru el, fiind totodată foarte ok şi pentru ea. No coment.

Undeva, nu prea departe de mine, se află fiinţa pe care am caracterizat-o undeva ca fiind viaţă din viaţă. Uneori mi se pare că fuge de ea însă-şi sau se complace în propria teamă de nou sau de neprevăzut. E acasă la ea, în propria familie, unde spune că se simte iubită, că natura are grijă de ea, ceio din jur asemenea…dar…de fapt, e plecată la rându-i în gândurile de care se teme atât de mult. Mi-a spus că o să plângă până dimineaţă pentru că a rămas mută de fericire. După care, de puţine ore, i-am înţeles şi ei războiul interior. Se luptă cu ceea ce are şi se teme că ar putea fi mai mult, preferând să rămână cu ce este deja sigur. Se teme de ea însăşi şi aşa, plânge după speranţele unui alt destin, unde caută ceea ce credea cândva că va avea şi astăzi nu mai există.

Aici am dat doar două exemple din felul de a fi al unor fiinţe pe care le cunosc. Pe prima am înţeles-o şi mai bine, că doar de aia am căzut cumva pe gânduri. Pe a doua, am dorit-o şi am facut tot posibilul ca în numai trei ore să-i atrag atenţia şi să o fac să înţeleagă cumva că este real, chiar îmi place.

După toate astea, am descoperit că nu mai contează aproape deloc problema mea de azi noapte, sau de aseară, supărarea sau tristeţea mea. Cu siguranţă nici cea care mi-a spus într-un fel simplu dar adevărat ” că nu degeaba a lăsat D-zeu om şi oamă…că te poţi trezi dimineaţa înţepenit şi nu e nimeni lângă tine”, nu pare un suflet fericit şi de asemenea, tot într-un război.

Iată cum tocmai de aceea, când ţi se întâmplă anumite lucruri în viaţa personală, ajungi la un moment dat să te gândeşti în momentele potrivite şi la bătăliile altor suflete, care au spus sau au rostit cuvintele de mai sus. În secunda asta, nu prea mai ştiu ce să spun, pentru că pur şi simplu sunt copleşit de ce poate exista în alte fiinţe. Îşi spun dorinţele lor proprii prin sfaturi de bun simţ şi nu numai atât. De aceea, observ acum, că de la problema mea, am nimerit în chip neaşteptat într-un halucinant RĂZBOI AL SUFLETELOR!

Surasul inimii

Bate de al tău dor,
dar nu e frântă,
nici măcar nu se poate opri.
Doar în serile gândurilor mele,
către tine,
parcă freamătă uşor,
când eşti aici,
în frumosul nostru zbor.

Nu exişti dar te văd
şi te simt,
în ultimul meu răsfăţ
şi alint.
Şi-atunci din nou învăţ,
cum să te doresc,
iubesc,
şi să simt.

E iarnă afară
dar primăvară,
în sufletul meu,
unde eşti dorită mereu,
pentru că zâmbesc cu speranţă,
dincolo de orice suspin,
vieţii din tine,
şi şoaptelor din mine.

Inima mea e toată surâs,
foc rătăcit în gheaţa dorinţei,
etern, negrăit şi nespus.

Autor versuri: Adrian Melicovici

OAMENI FRUMOŞI, partea întâi-ALESSA

Poate că cine vede titlul acestei postări îşi poate imagina că mă refer la cine ştie ce vedete de care, hai să fim sinceri, uneori ne plictism la TV sau tot auzind de ele pe la radio. Am câteva fiinţe care merită uneori cuvinte de apreciere şi cărora le doresc tot binele din lume, alături de copii, iubiţii sau familiile lor.

Alessa ( e un pseudonim, nu vă zic numele real, foto alaturat) este o extraordinară PRIETENĂ A MEA de suflet.

Nu mi-e iubită, aproape sigur că nici nu va fi, nu mi-e rudă şi nici măcar vreo presupusă verişoară. Nici vorbă. Este un suflet mare, de care m-am ” izbit” de suficientă vreme ca să ştiu ce vorbesc.

Cu greu îţi poate imagina cineva prin câte greutăţi a trecut această femeie, de ani buni. Şi încă mai trece. Ceea ce pare greu de crezut este faptul că deseori se uită pe ea însăşi pentru a fi alături de oameni, de prieteni. Întotdeauna găseşte câte o vorbă bună şi dacă în primele secunde îţi pare o străină, ulterior nu mai ai această impresie. Parcă ţi-a fost alături de când te ştii şi dintotdeauna.

Este o fiinţă care totuşi, nu pare fericită, deşi maschează asta cu succes de multe ori. Prea multe zile petrecute în spital, de-a lungul anilor, ori ea, ca pacient, ori copiii ei, două flori superbe pentru care cine nu ştie, şi-a riscat şi viaţa. Îşi vede de jobul ei, se încurajează singură prin nonconformismul deseori dovedit ca fiind vindecător, acceptă viaţa aşa cum este şi devine cea mai bună prietenă a oricărui suflet ştie să o respecte şi să o înţeleagă.

A ajutat pe alţii la ananghie, a spus vorbe de încurajare cui a avut nevoie, fără să i se ceară şi inclusiv când nu a fost ea ok, a dorit să fie lângă sufletele nu pereche, ci sensibile.

Tristeţea şi bucuria, împlinirea şi neîmplinirea, lacrimile şi surâsul, s-au adunat în viaţa Alessei ca într-a oricărui OM dar ea a ştiu mereu să zâmbească destinului.

Alessa nu are nicio obligaţie faţă de mine şi nici eu faţă de ea. Dar ştiţi, prea des ne-am fost alături şi prea multe bucurii mi-a adus în seri triste, ea însăşi nefiind în cea mai bună ” formă”, ca să nu scriu aici măcar câteva rânduri. Prietenia sinceră, nevinovată şi dezinteresată dintre mine şi Alessa este parcă cea mai frumoasă vrajă care nu se va rupe probabil niciodată.

În clipele când acum scriu, buna mea amică este din nou ( a câta oară) pe patul spitalului. Până şi de acolo se uită pe sine, în favoarea unei prietenii formidabile, pentru care îi mulţumesc din tot sufletul. Alessa este dincolo de toate un om normal, simplu, frumos si cu un caracter deosebit. Şi cu asta cred că am spus suficient.

P. S. Lăsaţi, vă rog, alt gen de interpretări, sincer vă spun că sunt îşi au locul aici.

Ultimul desert de la ultima cina

In Romanica cea de toate zilele totul e cu semnul intrebarii: politica, sperantele, salariile, increderea ba chiar si perspectivele, zic unii, adica nu unii, tot mai multi. Altii se „delecteaza” la mese copioase si asa am ajuns si eu la ultimul desert de la ultima cina. Haz de necaz sau imagine provocatoare? Zau asa, nu arata deloc rau desertul asta…mie nu mi-e foame asa ca, il dau mai departe, aviz amatorilor…

Decembrie in suflet

Chemarea ta e sufletul
călător după tine,
frumoasă eşti tu zână,
ce-mi tot apari în vis,
ca un gând frumos,
dar interzis.

Şi ninge cu fulgii tristeţii,
deşi nu aşa i-am dorit,
în amintiri mereu răsărit,
şi anii frumoşi,
ai tinereţii.

Dar plâng fericit de speranţă,
Mi-e dor de ce n-am avut,
Rătăcesc după lacrimi,
prin totuşi frumosu-mi trecut.

Culeg ce găsesc şi sorb iar,
Clipe uitate, când îmbrăţişaţi,
Aruncam atingeri fierbinţi,
Prin mii de dorinţi,
În jarul din inima noastră.
Mai stai o secundă doar,
Să retrăim sărutul zăpezii,
Rostogoliţi în omăt aşternut,
De-acum rătăcit şi pierdut.

Trec anii grăbiţi ca şi noi,
Dar ştii,
în lupta noastră cu timpul,
om retrăi, anotimpul,
atât de alb şi-ngheţat,
cu alte visuri, aievea,
sau ce într-un alt destin,
ca la un semn al iubirii,
se-ntoarce şi ne e dat.

Ţi-e frig? Hai la mine de-acum,
să te-ncălzesc cu ce sunt,
uite, e decembrie in suflet,
din nou,
şi ninge cu fulgii de lacrimi,
peste noi,
şi peste întregul pământ.

Autor versuri: Adrian Melicovici.

Va ofer şi un videoclip, deosebit, o preluare Youtube.

NOAPTEA DESTINELOR – MESSENGER

ACESTA ESTE ROMANUL NOAPTEA DESTINELOR SCRIS DE MINE, PUBLICAT LA TARGOVISTE IN 10 IUNIE 2010 LA TARGOVISTE. AM ALES SA IL PUBLIC SI ONLINE, DATORITA SOLICITARILOR A FOARTE MULTI CITITORI SI PENTRU CA TIRAJUL PROPRIU ZIS DE PESTE 500 EXEMPLARE S-A EPUIZAT. UN ALT TIRAJ ESTE GREU DE REALIZAT DATORITA COSTURILOR EXAGERAT MAJORATE ALE EDITURILOR SI TIPOGRAFIILOR CA URMARE A TAXELOR IMPUSE DE NOILE LEGI. VA DORESC CELOR INTERESATI LECTURA PLACUTA!

Capitolul 1
Messenger

În acea seară, singurătatea îl cuprinsese mai mult ca oricând. Nu mai avea niciun chef să pornească calculatorul. Se săturase de discuţii online cu persoane pe care nu le văzuse în viaţa lui, decât în pozele de la avatar. Tocmai se întorsese de la o plimbare cu mâinile în buzunar prin centrul oraşului. Sărbătorile de iarnă se apropiau cu paşi repezi şi el nu simţea deloc asta. Îi plăcea totuşi să se învârtă printre oameni necunoscuţi. Locul lui preferat era parcul din centrul Cetăţii, de lângă Mitropolie. Se ducea şi îşi lua o cafea iar de câte ori dorea să introducă bancnota de un leu avea o problemă: aparatul nu o primea, deşi deseori era nou nouţă. Odată, cineva l-a învăţat cum să procedeze ca să nu mai aibă motive de stres temporar.
– Domnule, daţi-mi mie bancnota, dacă nu aveţi monezi. O să vedeţi că funcţionează.
Andy privi cu nedumerire către necunoscut şi întinse banii către el. Era un agent de la Poliţia Comunitară din Târgovişte. Acesta luă bancnota şi deodată, începu să o mototolească cu repeziciune în palmă. Apoi o desfăcu şi o introduse în aparat.
Minune! Nu mai fusese refuzată de invenţia buclucaşă şi fu din nou întrebat:
– De care cafea doriţi?
– Simplă, fu răspunsul. Cafea normală.
– Atunci apăsăm cifra 12.
În câteva minute se auzi un zgomot înfundat şi mai apoi un pahar de unică folosinţă tocmai ieşea de sub locaşul său. Agentul întinse mâna şi scoase o linguriţă de plastic, apoi o întinse omului nostru spunând simplu:
– Poftiţi, domnule. Mestecaţi bine în el că are zahărul la fund.
Andy mulţumi agentului şi apoi luă pahărelul căutând o bancă scăldată de razele soarelui. Deşi era iarnă, oamenii obişnuiau să se plimbe în parc, mai ales că la acea oră era şi slujba de la Mitropolie.
În fiecare duminică, ca o fascinaţie divină, clopotul mare răsuna în Cetate precum o chemare către Dumnezeu. Creştinii de toate vârstele se îndreptau din toate direcţiile către Mitropolie şi asistau la slujba de duminică.
Andy îşi amintise toate acestea în timp ce stătea singur, în locuinţa lui închiriată. Acum era linişte şi se întinse uşor pe pat, meditând nici el nu ştia exact la ce anume. Puse mâna pe calorifer şi se mulţumi să constate că era fierbinte. Avea căldură. O căldură care aproape că ucidea buzunarele oamenilor când sosea factura…erau timpuri grele, criza economică mondială dăduse peste cap socoteli ale oamenilor de afaceri şi destine ale oamenilor simpli. Primul deceniu al secolului 21 se încheia tragic pentru milioane şi milioane de oameni…
Gândurile lui Andy se adunau haotic şi în cele din urmă, plictisit, hotărî să pornească totuşi computerul. Nu ştia nici el exact ce doreşte să facă. Aşteptă câteva minute şi conectă modemul la reţeaua de internet. Pe urmă dădu un clic pentru a intra în messenger şi după ce introduse numele de user şi parola mai aşteptă puţin. Avea mulţi amici online şi observă uşor surprins că cineva îl adăugase în listă. Cineva cu nume de user June. Îşi aminti de acel nume pentru că era şi în lista de pe unul din domeniile de socializare. Nu se gândi mult dacă să dea accept sau nu, apăsă „ yes” şi un nou nume figura de acum în lista de câteva sute de amici, mulţi dintre ei necunoscuţi.
Din setări se dădu pe invisible şi apoi, fu online doar pentru June.
Nu mică îi fu mirarea când primi un buzz neaşteptat de la noua amică din listă.
– Bună, eu sunt Oana.
– Andy, încântat să te cunosc.
– Ai web?
– E stricat, dar sper să îl rezolv în curând.
– Auzi, Andy, vreau să îţi arăt ceva.
Andy se zăpăci de-a binelea, nici nu începuse bine discuţia şi Oana intra direct în subiect ca şi cum ar fi fost prieteni de o viaţă. Ea tocmai îi dăduse web şi el acceptă. Descoperi un chip simpatic, şi o fată foarte preocupată să îi arate ceva.
– Fii atent, vezi că mă îndrept spre tine, spuse ea şi îşi apropie chipul de cameră deschizând gura larg.
„ Doamne, ce nebună”, îşi spuse Andy amuzat dar şi fascinat de îndrăzneala fetei. Apoi rămase fără replică atunci când imediat în secunda următoare descoperi o dantură superbă în marginea căreia strălucea ceva.
– Îţi place? Îl întrebă Oana.
– Ce…să… îmi placă? Întrebă Andy nedumerit şi zăpăcit definitiv.
– Strasul meu, deşteptule, aia ţi-am arătat. Nici măcar nu ai fost atent, spuse fata dezamăgită.
– Ba, am fost, îşi mai reveni Andy. Ce e cu ăla care mi-l arăţi?
– Păi, mi l-am pus se curând, răspunse Oana mândră de accesoriul ei aşezat la loc de cinste pe unul dintre dinţişorii danturii.
„ Ce vremuri”, gândi Andy. „ Secolul trecut auzisem şi văzusem cercei în urechi, inele în nas, în buze, sub limbă, dar o din asta nu am mai văzut. Ia, să vedem ce mai spune isteaţa asta.”
– Ştii ceva, Andy, fii atent în puii mei la ce îţi arăt că nu te-am băgat în lista mea degeaba.
Andy nu mai scrise nimic pe mes.
– Hello, mai trăieşti? Văzu el scris din nou, apoi în urechi se auzi cu putere un buzz de toată frumuseţea, mai- mai să-i spargă timpanul.
Era o discuţie ciudată şi nonconformistă, iar pe el îl atrăgea asta. Niciodată nu suferise oamenii care stau cu dicţionarul în buzunar sau fac exces de formalităţi. Şi el era un non conformist, însă în adâncul său, probabil că şi prin prisma vârstei, mai dezvăluia dovezi de conservatorism, specific celor care au ajuns la vârsta a doua.
– Tu de unde eşti? întrebă el deodată.
– Bucureşti. Dar tu?
– Eu locuiesc în Târgovişte. Dar m-am născut într-un oraş apropiat. Oricum aici mă simt mai bine. La Moreni şi astăzi mai trăieşte Lenin, glumi el, făcând aluzie la cei care absolviseră Ştefan Gheorgiu şi mai aveau şi astăzi tupeul să dea lecţii de viaţă sau democraţie. Exagera însă şi nu era chiar aşa cum spusese. Şi în Moreni pierduseră teren cei de stânga. De la jumătatea lui 2008, se stabilise echilibrul politic şi în oraşul petrolier. În Cetate, stânga pierduse definitiv puterea. Dâmboviţa nu mai era de stânga la cel mai înalt nivel.
La Târgovişte, tinereţea căştigase teren şi noul primar al oraşului devenise cu un procent zdrobitor încă după primul tur Gabriel Boriga. Preşedinţia Consiliului Judeţean fusese căştigată de Florin Popescu şi după ani buni, Ana pierdea fără drept de apel.
Andy se uită atent la fata de pe web şi descoperi că era frumuşică. Îi plăcea că este dezgheţată şi el se comporta adeseori familiar cu persoane pe care abia le cunoştea, însă nu toate erau adeptele acestui stil direct, de abordare.
– Băi, deşteptule, îţi dau ignore dacă nu spui nimica, fu el luat de Oana în primire. Puii mei, crezi că te-am băgat în listă ca să scriu eu ca proasta şi să casc gura degeaba la tine?
Andy râse cu poftă.
– Dar de ce m-ai băgat în listă?se interesă el.
– Pentru că mi s-a părut că eşti un pic mai deştept ca idioţii cu care doar fac tâmpenii prin maşinile lor supărate. De aia. Tu gândeşti cu capul de pe umeri.
– Serios? se minună Andy de această constare neaşteptată care îl măgulea.
– Oricum, tu eşti bătrân. Mie îmi plac ăia mai tineri. Nu vezi ce frumuşică sunt? se lăudă Oana jignindu-l ori înadins ori fără să îşi dea seama.
– Ba nu sunt bătrân. Sunt doar cu 10 ani mai în vârstă ca tine.
– Da de unde ştii tu câţi ani am eu?
– Păi din datele de pe profilul tău de pe domeniul ăla unde suntem amici.
– Bine, acuma fii atent.
– Sunt.
– Eu am nevoie de un prieten. Unul adevărat. Am citit un blog scris de tine şi mi-a plăcut la nebunie. De aia am vrut să te cunosc mai bine, ca să văd dacă mă înşel sau nu în privinţa ta.
– Măi să fie…murmură Andy, scriind asta totodată în fereastra de pe mes.
– Tu ce religie eşti? Întrebă ea.
– Ortodoxă.
– Eu, catolică. Ştii de ce m-am făcut catolică?
– Nu, nu ştiu…
– Pentru că mi-a plăcut la nebunie filmul Pasărea Spin. Îl ştii?
Cum era să nu îl ştie? Îl urmărise cu sufletul la gură pe video, până să apară reţelele de cablu sau parabolele prin ţară ca ciupercile după ploaie. Când Oana probabil că era încă o fetiţă nevinovată, cu pletele în vânt.
Se gândi că are în faţă sa pe camera web o mironosiţă de Bucureşti, obişnuită să numere banii fraierilor sau chiar pe ai ei. O talentoasă, cum le plăcea unora să spună. O nebună care îl adăugase în lista de messenger ca să-i arate dantura şi care să se holbeze la el astfel.
Deodată citi pe messenger un text care îl dădu gata.
– Auzi, Andy, ce părere ai despre fanteziile sexuale?
Asta era chiar culmea!!! Nimeni nu îl întrebase asta vreodată.
– Sau mai exact ce îţi place ţie când..
– Stop, scrise el rapid. Eşti vulgară.
– Da, şi? În pat nu eşti vulgar chiar şi fără să spui o vorbă?
– Auzi, Oana, deja eşti prea mult pentru mine. Lăsăm discuţia pe altădată.
– Băi, te ia mama naibii, nu îmi dai tu mie papucii de pe mess. Discutăm acuma.
El rămase mirat de îndrăzneala ei şi se convinse încă o dată în plus că avea în faţă o răsfăţată a sorţii. O văzu pe web cum desface o bomboană din hârtia poleită şi o duce tacticos către colţul gurii, savurându-i gustul. Andy se necăji. Nu avea în casă decât vreo 5 lei amărâţi şi nu îşi permitea să cumpere nimic. La el nu se apropiau sărbătorile ci calvarul. Calvarul singurătăţii şi problemelor de subzistenţă. Dar şi el comitea aceeaşi greşeală ca mulţi alţii, trăgând concluzii pripite şi în grabă despre lucruri pe care nu le cunoştea şi despre oameni pe care nu avea uneori răbdare să-i asculte.
– Bine, Andy, poate ai dreptate, scrise Oana din nou.
În acel moment, Andy observă pentru prima oară că e cumva întuneric în jurul ei şi o întrebă:
– De ce stai cu lumina stinsă?
– Am becul ars. Şi în plus, e gata să ne taie lumina. Nu am avut bani să o plătesc.
– Dar din ce trăieşti tu?
– Sunt cosmeticiană. Însă acuma stau la bunica cu băiatul meu şi ne e tare greu. Nu ne ajung banii, de metro, de alte cheltuieli. Dormim amândoi într-un pătuţ de o singură persoană. Da, ce credeai, că sunt fata lui Obama? râse ea. Şi apoi îl întrebă schimbând subiectul cu mare abilitate:
– Ţie îţi plac copiii?
– Normal că îmi plac, răspunse Andy surprins pentru a nu ştiu câta oară.
– Ştii, la noi e un obicei. De fapt, eu şi băieţelul meu ne ducem în ajun de Crăciun în parcul copiilor de la orfelinat. De fapt, e un leagăn acolo. Eşti atent? îl iscodi ea.
Da, de această dată Andy era foarte atent. În câteva fracţiuni de secundă descoperise că pe messenger, suprizele plăcute pot apărea de multe ori. Ceva îi spunea în inima lui că această fată îl va învăţa multe lucruri.
– Te rog, scrise el, povesteşte-mi.
– Mai bine, te sun, că mă dor degetele de la mână. E secret numărul tău de telefon?
– Nu, nu e secret. Îi scrise apoi numărul şi dădu enter. Fata luă tacticos mobilul şi o văzu pe web cum îl bagă în memorie.
– Apăs să sune la tine să vorbim?
– Da, sună-mă, căzu el de acord.
În secunda următoare telefonul lui sună şi auzi o voce spunând direct:
– Alo, deci cum îţi spuneam….
Andy era mirat că ea îi povesteşte direct, la mobil, ca şi cum diferenţa dintre messenger şi telefon nu ar fi existat. Dar nu o întrerupse.
– Mă auzi, da? Se asigură Oana .
– Da, te aud.
– Ok, deci cum îţi spuneam, eu am un obicei, de fapt, mulţi dintre noi. Luăm jucăriile vechi, ce avem mai vechi sau nu mai folosim prin casă şi confecţionăm jucării. Multe jucării. Şi facem chiar şi bunătăţi. Apoi, eu şi cu băiatul meu, ne ducem în parcul de lângă leagănul de copii şi le aşezăm pe ascuns pe leagăne, pe băncuţe… oriunde la vedere. Nu le ia nimenea, ştim asta. Acolo e un nene care stă de pază. Apoi, în ziua de Crăciun, ne ducem eu şi cu băiatul meu şi urmărim cum ies copiii ăia amărâţi şi sar în sus de bucurie şi le adună şi se joacă cu ele sau gustă din bunătăţi…ştii ce senzaţie am? Nu îţi imaginezi…Andy. Parcă mi-ar da cineva un miliard. Băi, ai adormit? Te ia mama dracu dacă nici acuma nu eşti atent…mă auzi?
Da, Andy o auzea. Şi totodată, revelaţiile se adunau în sufletul lui ca niciodată. Se felicită pentru noua prietenie din lista lui de messenger şi atunci mai află încă odată că Dumnezeu există. Ca să aducă printre semenii noştri fiinţe minunate, care din amărăciunea lor, dau un zâmbet unui copil ce nu a simţit niciodată îmbrăţişarea unui părinte. Care a trăit doar între alţi copii, amărâţi, orfani şi ei la rândul lor. Oana nu era deloc o talentoasă. Era un om, simplu, direct şi Andy descoperea o altfel de iubire, a sufletului pentru alt suflet, a frumuseţii interioare cum rar mai poţi întâlni astăzi.
Privi ceasul. Era ora unu din noapte. Oana povestea şi el asculta gânditor, zâmbind pentru prima oară fericit în acele zile. Tocmai începea NOAPTEA DESTINELOR.

autor NOAPTEA DESTINELOR, ADRIAN MELICOVICI
ISBN 978-973-712-537-8
EDITURA BIBLIOTHECA, DREPTURI DE AUTOR DOAR LA PRIMA EDITIE, ELE REVENIND  IN TOTALITATE AUTORULUI ULTERIOR