RSS Feed

Cautandu-l pe Neagu Djuvara

Notificare: Povestea descrisă mai jos este cât se poate de reală. Cine nu crede, e problema lui.Pentru dobitocii care vorbesc pe la spatele meu, fără ca vreunul dintre aceştia să fi realizat vreun film despre Târgovişte, de amploarea celui tocmai proiectat,am o întrebare: arătaţi-mi deştepţii lui peşte şi mie, ce filme aţi făcut voi şi unde aţi făcut premiere? Dacă vă credeţi aşa deştepţi, arătaţi-mi ce aţi făcut VOI, inclusiv babalâcii trecuţi de prima tinereţe care vă credeţi guru Târgoviştei? V-a impulsionat ideea filmului meu şi gata, vă credeţi buricul pământului?

Un personaj care se crede şi el inteligenţa inteligenţelor, probabil din invidie şi proastă percepţie, m-a întrebat de ce m-am dus să îl caut pe Neagu Djuvara pentru film. Naşpa inspiraţie să întrebi aşa ceva, ca urmare o să-i răspund precum Moromete lui Nilă când l-a întrebat acela de ce a tăiat salcâmul: CA SĂ SE MIRE PROŞTII! Păi fără Djuvara producţia ar fi fost zero barat, nepotiştilor!

Acum o să povestesc cum l-am găsit pe istoricul Neagu Djuvara, în Bucureşti şi mai ales cum l-am convins să fie prezent într-un film documentar. O să spun mai întâi că nimeni nu a dorit să îmi ofere datele lui de contact. Am apelat la jurnalişti care l-au mai intervievat şi m-am lovit de tăcerea lor, pe care am înţeles-o în cele din urmă. Omul se mutase dintr-o parte în alta şi eu nu mai ştiam mare lucru. Aşa că ştiindu-i doar numele, am pornit cu noaptea în cap la Bucureşti, cu prima ” săgeată albastră” şi la ora 7.30 dimineaţa deja coboram pe binecunoscutul peron al Gării de Nord. Mi-am băut iute o cafea, aprinzându-mi şi o ţigară după care m-am îndreptat către metrou. Citisem într-un ziar că locuieşte undeva în zona Pieţei Romane. Până acolo m-am dus şi am început să colind pe jos bulevardul, întrebând în dreapta şi în stânga. Niciuna dintre librăriile care străjuiau artera nu mi-a fost de folos. Nimeni nu ştia unde locuieşte Neagu Djuvara şi cum aş putea da de el. M-am îndreptat spre Intercontinental pe jos şi am început să întreb la Palatul Şuţu sau la Universitate. Nimic.

Auzisem eu că obişnuieşte bătrânul să se plimbe cumva prin parcul de pe Calea Victoriei şi m-am îndreptat într-acolo. Un agent de pază, mi-a spus să tocmai fusese un bătrânel în genul celui descris de mine pe acolo, unde stătuse pe o bancă vreme de jumătate de oră. La un moment dat, mi s-a părut că îl zăresc. Nu era el. Doar semăna, cu pălărie cu tot. Apoi am străbătut bulevardele Magheru, Dacia, Calea Victoriei, etc, fără sorţi de izbândă. La un moment dat, deja obosit de atâta mers, au început să sune telefoanele amicilor mei. Mă simţeam bine când mă ţineau de vorbă, ei erau acum la Târgovişte şi eu singur, doar cu un nume în minte.

Am mai făcut o încercare la o sală de internet încercând să descopăr adresa bătrânului istoric în vârstă de 94 de ani. M-am tot holbat pe Google până mi-au ieşit ochii din cap. Nimic. Dar tot mai speram. De regulă nu mă dau bătut până când nu reuşesc să obţin ceea ce vreau. Cu forţe noi, m-am decis să beau un suc şi o cafea, ” meniul” meu obişnuit în astfel de situaţii, într-un local situat chiar peste drum de Teatrul Naţional. Îmi plăcea tare mult acolo, mai fusesem. Mă atrăgea extrem de mult acvariul imens unde vreo 5 feluri de rechini mişunau printre alţi peşti exotici, fără să le facă vreun rău, precum câinii care se rotesc paşnici în jurul pisicilor.

Din nou am început să întreb în tot soiul de instituţii, nici nu are rost să vi le mai înşir. La un moment dat, intrai şi la Academie. O doamnă secretară în vârstă, m-a înţeles perfect după ce i-am povestit deja ” peripeţiile” de până atunci ale acelei zile şi a sunat la Humanitas, editura care-i publică istoricului lucrările. M-am trezit cu un tir de întrebări ca la securitate, cine sunt, la comanda cui se produce filmul, ce vreau, bla bla bla. Editorul ăla spunea că el cenzurează tot ce face Djuvara, afirmaţie care mi-a dat de înţeles în ce lume idioată trăim. Parcă cine ştie ce grozăvie i-aş fi cerut. Mi-a solicitat şi numărul de telefon, al meu şi al ataşatului de presă, ( al ataşatei mai bine zis, adică al Mădălinei Zamfir, draga de ea, care mă suna la rându-i, ca şi ceilalţi colegi, să îţi dea Dumnezeu sănătate soro şi ţie şi lui Ionuţ, că de mare folos mi-ai fost în ziua aia şi tu şi Guzi).

Tot stând eu şi căutând chipuri pe trotuar mai demne de întrebarea ” ştiţi cumva unde locuieşte Neagu Djuvara?” mi-am amintit că romanul meu Ecouri din Sodoma şi Gomora a fost şi el distribuit în librăriile editurii, renumite dealtfel, ca să vezi unde te duce viaţa…

Fraţilor, nu mai puteam de picioare, mă ardeau tălpile de atâta mers, întrebând în dreapta şi în stânga, oameni şi instituţii, parcurgând pe jos distanţe pe care alţii nici nu concep să le străbată decât ori cu metroul, ori cu troleul, ori pe maşina personală. Cred că adunasem vreo 20 de kilometri de mers pe jos, învârtindu-mă în cerc fără vreun răspuns dădător de speranţă. Am descoperit în Piaţa Rosseti o chestie din aia care îţi dă o cafea repede şi m-am rezemat inconştient cu paharul în mână de o statuie. Deodată, un om micuţ, cu un halat alb pe el, se îndreaptă către mine şi mă întreabă familiar:
– Ţi-e rău băiatule?
” Ce băiatule omule, am peste 40 de ani” am gândit eu, dar i-am răspuns cu glas tare:
– Nu, nu mi-e rău, sunt doar obosit. Caut un nume în istorie, un om în vârstă.
– Aaaa, răspunse celălalt, păi cândva îl tundeam şi eu pe domnul Neagu…
– Aaaaa????!!!!! Cum aţi spus?
– Da, băiatule, mi-ai adus aminte când ai zis de istorie că îl tundeam şi eu pe Neagu, odată. Nu mă vezi că sunt frizer?
Am rămas cu gura căscată. După ore în şir, de mers pe jos şi întrebat somităţile lui peşte despre istoric, acum mă aflam în faţa unui om simplu, care îl cunoştea personal.
– Şi…îmi puteţi spune unde locuieşte?
– Nu mai ştiu, dar uite, du-te şi întreabă colo la sediul PNŢCD, ei trebuie să ştie sau dacă nu, la sediul PNL.
Pfuai, mare figură mai fusesem, cum de nu îmi venise în cap că omul e senior liberal? De fapt, mai toţi filozofii şi oamenii grei ai timpului, marii români, erau într-un fel liberali, ca şi Petre Ţuţea. Uite aşa de astă dată, mi s-a făcut milă de picioarele mele şi am ajuns cu metroul în Aviatorilor, exact la sediul central al PNL. Direct, ca şi cum mai fusesem acolo de sute de ori, am rugat-o pe secretară să mă ajute. Femeia, elegantă şi amabilă m-a poftit să stau jos şi mi-a întins un bilet pe care scrisese ceva:
– Poftiţi domnule, aveţi aici numărul de mobil personal al domnului Neagu Djuvara.
M-am luminat. Neagu Djuvara nu era nici pe moarte şi nici la tratament în Germania cum mă minţiseră unii scriitori care îl cunoşteau îndeaproape. Era în Bucureşti. Am format numărul şi l-am sunat. Culmea, a răspuns clar şi cu o voce mai tânără decât credeam, chiar marele istoric.
– Eu acum ma sprijin de baston şi trec strada dar dumneata vorbeşte, că te ascult.
Şi i-am povestit direct omului că îl caut venind de la Târgovişte precum Mihai Viteazul pe Rudolf la Viena.
– Eu sunt bătrân şi bolnav, dar notează strada şi numărul la care locuiesc. Apoi trimite mata o scrisoare iar eu o să îţi dau un răspuns. Şi dacă m-ai fi găsit acasă, tot acelaşi lucru ţi l-aş fi spus. Aştept scrisoarea în care să spui ce doreşti.

Pe înserat, am ajuns acasă. Apoi am trimis o scrisoare parafată şi ştampilată, fără să mai sper vreodată că voi mai vorbi cu Djuvara. La nici 48 de ore de la trimiterea recomandatei, într-o seară de luni, pe la ora 22.30, m-am trezit cu un telefon.
– Adrian Melicovici? Sunt Neagu Djuvara. Voi sunteţi din provincie, deci trebuie să veniţi mai la amiază. Sunteţi tineri şi nu pot refuza demersul vostru. Voi vorbi pentru filmul documentar. Vă aştept joi, la ora 11.30, maxim 12.

Peste 3 zile, exact cand eram gata să apăs pe butonul de la soneria uşii pe care scria numele istoricului, am auzit o voce din spatele nostru, al echipei:
– Pe mine mă căutaţi? Sunt Neagu Djuvara. Poftiţi sus, vă rog…

Şi a urmat peste o oră şi jumătate de enciclopedie descrisă de un om care trăieşte încă bine mersi sănătos de aproape un secol, confundându-se cu istoria. Enjoy!

Foto Neagu Djuvara, în filmul Târgovişte, cetatea misterelor, realizată la premieră de Cristian Iordache.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

3 responses

  1. Cristian, jos palaria pentru perseverenta si pentru documentar!
    Eu insumi am trecut prin parte din experientele tale, cautandu-l pe Neagu Djuvara. Daca poti si vrei sa ma ajuti sa-l gasesc si eu, la fel cum te-a ajutat si pe tine frizerul, da-mi un mail scurt la paulbuzila@gmail.com si iti povestesc despre ce e vorba. Dupa aceea hotarasti tu daca are sens sau nu sa ma ajuti.

    Multumesc!

    Apreciază

  2. Andrei, scuza-mi confuzia, retinusem numele fotografului Cristian Iordache din textul de mai sus dar de fapt tie ma adresam.

    Multumesc!

    Apreciază

  3. Numele autorului textului de mai sus este Adrian Melicovici si eu sunt acela. Tot Adrian Melicovici adica eu este si cel indrumat de frizer si tot Adrian Melicovici este si producatorul si initiatorul documentarului Targoviste Cetatea MIsterelor. Ma mir ca dupa ce a fost mediatizat de vreo 10 mijloace media din zona, un lucru atat de vizibil si cu numele meu este confundat cu cel al bunului meu amic Cristi Iordache.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: