RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR – MESSENGER

ACESTA ESTE ROMANUL NOAPTEA DESTINELOR SCRIS DE MINE, PUBLICAT LA TARGOVISTE IN 10 IUNIE 2010 LA TARGOVISTE. AM ALES SA IL PUBLIC SI ONLINE, DATORITA SOLICITARILOR A FOARTE MULTI CITITORI SI PENTRU CA TIRAJUL PROPRIU ZIS DE PESTE 500 EXEMPLARE S-A EPUIZAT. UN ALT TIRAJ ESTE GREU DE REALIZAT DATORITA COSTURILOR EXAGERAT MAJORATE ALE EDITURILOR SI TIPOGRAFIILOR CA URMARE A TAXELOR IMPUSE DE NOILE LEGI. VA DORESC CELOR INTERESATI LECTURA PLACUTA!

Capitolul 1
Messenger

În acea seară, singurătatea îl cuprinsese mai mult ca oricând. Nu mai avea niciun chef să pornească calculatorul. Se săturase de discuţii online cu persoane pe care nu le văzuse în viaţa lui, decât în pozele de la avatar. Tocmai se întorsese de la o plimbare cu mâinile în buzunar prin centrul oraşului. Sărbătorile de iarnă se apropiau cu paşi repezi şi el nu simţea deloc asta. Îi plăcea totuşi să se învârtă printre oameni necunoscuţi. Locul lui preferat era parcul din centrul Cetăţii, de lângă Mitropolie. Se ducea şi îşi lua o cafea iar de câte ori dorea să introducă bancnota de un leu avea o problemă: aparatul nu o primea, deşi deseori era nou nouţă. Odată, cineva l-a învăţat cum să procedeze ca să nu mai aibă motive de stres temporar.
– Domnule, daţi-mi mie bancnota, dacă nu aveţi monezi. O să vedeţi că funcţionează.
Andy privi cu nedumerire către necunoscut şi întinse banii către el. Era un agent de la Poliţia Comunitară din Târgovişte. Acesta luă bancnota şi deodată, începu să o mototolească cu repeziciune în palmă. Apoi o desfăcu şi o introduse în aparat.
Minune! Nu mai fusese refuzată de invenţia buclucaşă şi fu din nou întrebat:
– De care cafea doriţi?
– Simplă, fu răspunsul. Cafea normală.
– Atunci apăsăm cifra 12.
În câteva minute se auzi un zgomot înfundat şi mai apoi un pahar de unică folosinţă tocmai ieşea de sub locaşul său. Agentul întinse mâna şi scoase o linguriţă de plastic, apoi o întinse omului nostru spunând simplu:
– Poftiţi, domnule. Mestecaţi bine în el că are zahărul la fund.
Andy mulţumi agentului şi apoi luă pahărelul căutând o bancă scăldată de razele soarelui. Deşi era iarnă, oamenii obişnuiau să se plimbe în parc, mai ales că la acea oră era şi slujba de la Mitropolie.
În fiecare duminică, ca o fascinaţie divină, clopotul mare răsuna în Cetate precum o chemare către Dumnezeu. Creştinii de toate vârstele se îndreptau din toate direcţiile către Mitropolie şi asistau la slujba de duminică.
Andy îşi amintise toate acestea în timp ce stătea singur, în locuinţa lui închiriată. Acum era linişte şi se întinse uşor pe pat, meditând nici el nu ştia exact la ce anume. Puse mâna pe calorifer şi se mulţumi să constate că era fierbinte. Avea căldură. O căldură care aproape că ucidea buzunarele oamenilor când sosea factura…erau timpuri grele, criza economică mondială dăduse peste cap socoteli ale oamenilor de afaceri şi destine ale oamenilor simpli. Primul deceniu al secolului 21 se încheia tragic pentru milioane şi milioane de oameni…
Gândurile lui Andy se adunau haotic şi în cele din urmă, plictisit, hotărî să pornească totuşi computerul. Nu ştia nici el exact ce doreşte să facă. Aşteptă câteva minute şi conectă modemul la reţeaua de internet. Pe urmă dădu un clic pentru a intra în messenger şi după ce introduse numele de user şi parola mai aşteptă puţin. Avea mulţi amici online şi observă uşor surprins că cineva îl adăugase în listă. Cineva cu nume de user June. Îşi aminti de acel nume pentru că era şi în lista de pe unul din domeniile de socializare. Nu se gândi mult dacă să dea accept sau nu, apăsă „ yes” şi un nou nume figura de acum în lista de câteva sute de amici, mulţi dintre ei necunoscuţi.
Din setări se dădu pe invisible şi apoi, fu online doar pentru June.
Nu mică îi fu mirarea când primi un buzz neaşteptat de la noua amică din listă.
– Bună, eu sunt Oana.
– Andy, încântat să te cunosc.
– Ai web?
– E stricat, dar sper să îl rezolv în curând.
– Auzi, Andy, vreau să îţi arăt ceva.
Andy se zăpăci de-a binelea, nici nu începuse bine discuţia şi Oana intra direct în subiect ca şi cum ar fi fost prieteni de o viaţă. Ea tocmai îi dăduse web şi el acceptă. Descoperi un chip simpatic, şi o fată foarte preocupată să îi arate ceva.
– Fii atent, vezi că mă îndrept spre tine, spuse ea şi îşi apropie chipul de cameră deschizând gura larg.
„ Doamne, ce nebună”, îşi spuse Andy amuzat dar şi fascinat de îndrăzneala fetei. Apoi rămase fără replică atunci când imediat în secunda următoare descoperi o dantură superbă în marginea căreia strălucea ceva.
– Îţi place? Îl întrebă Oana.
– Ce…să… îmi placă? Întrebă Andy nedumerit şi zăpăcit definitiv.
– Strasul meu, deşteptule, aia ţi-am arătat. Nici măcar nu ai fost atent, spuse fata dezamăgită.
– Ba, am fost, îşi mai reveni Andy. Ce e cu ăla care mi-l arăţi?
– Păi, mi l-am pus se curând, răspunse Oana mândră de accesoriul ei aşezat la loc de cinste pe unul dintre dinţişorii danturii.
„ Ce vremuri”, gândi Andy. „ Secolul trecut auzisem şi văzusem cercei în urechi, inele în nas, în buze, sub limbă, dar o din asta nu am mai văzut. Ia, să vedem ce mai spune isteaţa asta.”
– Ştii ceva, Andy, fii atent în puii mei la ce îţi arăt că nu te-am băgat în lista mea degeaba.
Andy nu mai scrise nimic pe mes.
– Hello, mai trăieşti? Văzu el scris din nou, apoi în urechi se auzi cu putere un buzz de toată frumuseţea, mai- mai să-i spargă timpanul.
Era o discuţie ciudată şi nonconformistă, iar pe el îl atrăgea asta. Niciodată nu suferise oamenii care stau cu dicţionarul în buzunar sau fac exces de formalităţi. Şi el era un non conformist, însă în adâncul său, probabil că şi prin prisma vârstei, mai dezvăluia dovezi de conservatorism, specific celor care au ajuns la vârsta a doua.
– Tu de unde eşti? întrebă el deodată.
– Bucureşti. Dar tu?
– Eu locuiesc în Târgovişte. Dar m-am născut într-un oraş apropiat. Oricum aici mă simt mai bine. La Moreni şi astăzi mai trăieşte Lenin, glumi el, făcând aluzie la cei care absolviseră Ştefan Gheorgiu şi mai aveau şi astăzi tupeul să dea lecţii de viaţă sau democraţie. Exagera însă şi nu era chiar aşa cum spusese. Şi în Moreni pierduseră teren cei de stânga. De la jumătatea lui 2008, se stabilise echilibrul politic şi în oraşul petrolier. În Cetate, stânga pierduse definitiv puterea. Dâmboviţa nu mai era de stânga la cel mai înalt nivel.
La Târgovişte, tinereţea căştigase teren şi noul primar al oraşului devenise cu un procent zdrobitor încă după primul tur Gabriel Boriga. Preşedinţia Consiliului Judeţean fusese căştigată de Florin Popescu şi după ani buni, Ana pierdea fără drept de apel.
Andy se uită atent la fata de pe web şi descoperi că era frumuşică. Îi plăcea că este dezgheţată şi el se comporta adeseori familiar cu persoane pe care abia le cunoştea, însă nu toate erau adeptele acestui stil direct, de abordare.
– Băi, deşteptule, îţi dau ignore dacă nu spui nimica, fu el luat de Oana în primire. Puii mei, crezi că te-am băgat în listă ca să scriu eu ca proasta şi să casc gura degeaba la tine?
Andy râse cu poftă.
– Dar de ce m-ai băgat în listă?se interesă el.
– Pentru că mi s-a părut că eşti un pic mai deştept ca idioţii cu care doar fac tâmpenii prin maşinile lor supărate. De aia. Tu gândeşti cu capul de pe umeri.
– Serios? se minună Andy de această constare neaşteptată care îl măgulea.
– Oricum, tu eşti bătrân. Mie îmi plac ăia mai tineri. Nu vezi ce frumuşică sunt? se lăudă Oana jignindu-l ori înadins ori fără să îşi dea seama.
– Ba nu sunt bătrân. Sunt doar cu 10 ani mai în vârstă ca tine.
– Da de unde ştii tu câţi ani am eu?
– Păi din datele de pe profilul tău de pe domeniul ăla unde suntem amici.
– Bine, acuma fii atent.
– Sunt.
– Eu am nevoie de un prieten. Unul adevărat. Am citit un blog scris de tine şi mi-a plăcut la nebunie. De aia am vrut să te cunosc mai bine, ca să văd dacă mă înşel sau nu în privinţa ta.
– Măi să fie…murmură Andy, scriind asta totodată în fereastra de pe mes.
– Tu ce religie eşti? Întrebă ea.
– Ortodoxă.
– Eu, catolică. Ştii de ce m-am făcut catolică?
– Nu, nu ştiu…
– Pentru că mi-a plăcut la nebunie filmul Pasărea Spin. Îl ştii?
Cum era să nu îl ştie? Îl urmărise cu sufletul la gură pe video, până să apară reţelele de cablu sau parabolele prin ţară ca ciupercile după ploaie. Când Oana probabil că era încă o fetiţă nevinovată, cu pletele în vânt.
Se gândi că are în faţă sa pe camera web o mironosiţă de Bucureşti, obişnuită să numere banii fraierilor sau chiar pe ai ei. O talentoasă, cum le plăcea unora să spună. O nebună care îl adăugase în lista de messenger ca să-i arate dantura şi care să se holbeze la el astfel.
Deodată citi pe messenger un text care îl dădu gata.
– Auzi, Andy, ce părere ai despre fanteziile sexuale?
Asta era chiar culmea!!! Nimeni nu îl întrebase asta vreodată.
– Sau mai exact ce îţi place ţie când..
– Stop, scrise el rapid. Eşti vulgară.
– Da, şi? În pat nu eşti vulgar chiar şi fără să spui o vorbă?
– Auzi, Oana, deja eşti prea mult pentru mine. Lăsăm discuţia pe altădată.
– Băi, te ia mama naibii, nu îmi dai tu mie papucii de pe mess. Discutăm acuma.
El rămase mirat de îndrăzneala ei şi se convinse încă o dată în plus că avea în faţă o răsfăţată a sorţii. O văzu pe web cum desface o bomboană din hârtia poleită şi o duce tacticos către colţul gurii, savurându-i gustul. Andy se necăji. Nu avea în casă decât vreo 5 lei amărâţi şi nu îşi permitea să cumpere nimic. La el nu se apropiau sărbătorile ci calvarul. Calvarul singurătăţii şi problemelor de subzistenţă. Dar şi el comitea aceeaşi greşeală ca mulţi alţii, trăgând concluzii pripite şi în grabă despre lucruri pe care nu le cunoştea şi despre oameni pe care nu avea uneori răbdare să-i asculte.
– Bine, Andy, poate ai dreptate, scrise Oana din nou.
În acel moment, Andy observă pentru prima oară că e cumva întuneric în jurul ei şi o întrebă:
– De ce stai cu lumina stinsă?
– Am becul ars. Şi în plus, e gata să ne taie lumina. Nu am avut bani să o plătesc.
– Dar din ce trăieşti tu?
– Sunt cosmeticiană. Însă acuma stau la bunica cu băiatul meu şi ne e tare greu. Nu ne ajung banii, de metro, de alte cheltuieli. Dormim amândoi într-un pătuţ de o singură persoană. Da, ce credeai, că sunt fata lui Obama? râse ea. Şi apoi îl întrebă schimbând subiectul cu mare abilitate:
– Ţie îţi plac copiii?
– Normal că îmi plac, răspunse Andy surprins pentru a nu ştiu câta oară.
– Ştii, la noi e un obicei. De fapt, eu şi băieţelul meu ne ducem în ajun de Crăciun în parcul copiilor de la orfelinat. De fapt, e un leagăn acolo. Eşti atent? îl iscodi ea.
Da, de această dată Andy era foarte atent. În câteva fracţiuni de secundă descoperise că pe messenger, suprizele plăcute pot apărea de multe ori. Ceva îi spunea în inima lui că această fată îl va învăţa multe lucruri.
– Te rog, scrise el, povesteşte-mi.
– Mai bine, te sun, că mă dor degetele de la mână. E secret numărul tău de telefon?
– Nu, nu e secret. Îi scrise apoi numărul şi dădu enter. Fata luă tacticos mobilul şi o văzu pe web cum îl bagă în memorie.
– Apăs să sune la tine să vorbim?
– Da, sună-mă, căzu el de acord.
În secunda următoare telefonul lui sună şi auzi o voce spunând direct:
– Alo, deci cum îţi spuneam….
Andy era mirat că ea îi povesteşte direct, la mobil, ca şi cum diferenţa dintre messenger şi telefon nu ar fi existat. Dar nu o întrerupse.
– Mă auzi, da? Se asigură Oana .
– Da, te aud.
– Ok, deci cum îţi spuneam, eu am un obicei, de fapt, mulţi dintre noi. Luăm jucăriile vechi, ce avem mai vechi sau nu mai folosim prin casă şi confecţionăm jucării. Multe jucării. Şi facem chiar şi bunătăţi. Apoi, eu şi cu băiatul meu, ne ducem în parcul de lângă leagănul de copii şi le aşezăm pe ascuns pe leagăne, pe băncuţe… oriunde la vedere. Nu le ia nimenea, ştim asta. Acolo e un nene care stă de pază. Apoi, în ziua de Crăciun, ne ducem eu şi cu băiatul meu şi urmărim cum ies copiii ăia amărâţi şi sar în sus de bucurie şi le adună şi se joacă cu ele sau gustă din bunătăţi…ştii ce senzaţie am? Nu îţi imaginezi…Andy. Parcă mi-ar da cineva un miliard. Băi, ai adormit? Te ia mama dracu dacă nici acuma nu eşti atent…mă auzi?
Da, Andy o auzea. Şi totodată, revelaţiile se adunau în sufletul lui ca niciodată. Se felicită pentru noua prietenie din lista lui de messenger şi atunci mai află încă odată că Dumnezeu există. Ca să aducă printre semenii noştri fiinţe minunate, care din amărăciunea lor, dau un zâmbet unui copil ce nu a simţit niciodată îmbrăţişarea unui părinte. Care a trăit doar între alţi copii, amărâţi, orfani şi ei la rândul lor. Oana nu era deloc o talentoasă. Era un om, simplu, direct şi Andy descoperea o altfel de iubire, a sufletului pentru alt suflet, a frumuseţii interioare cum rar mai poţi întâlni astăzi.
Privi ceasul. Era ora unu din noapte. Oana povestea şi el asculta gânditor, zâmbind pentru prima oară fericit în acele zile. Tocmai începea NOAPTEA DESTINELOR.

autor NOAPTEA DESTINELOR, ADRIAN MELICOVICI
ISBN 978-973-712-537-8
EDITURA BIBLIOTHECA, DREPTURI DE AUTOR DOAR LA PRIMA EDITIE, ELE REVENIND  IN TOTALITATE AUTORULUI ULTERIOR

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

7 responses

  1. excelent..frumos..usor..curgator…palpitant…continuarea ????

    Apreciază

  2. Sorina David: continuarea cat de curand. maine adica azi, ca deja e trecut bine de miezul noptii.

    Apreciază

  3. acum m-am trezit..fac cafa si ..continui…

    Apreciază

  4. Ma bucur ca iti place, adica sper sa fie asa.

    Apreciază

  5. frumos…
    e chiar rar sa descoperi azi o frumusete interioara …

    Apreciază

  6. Margaretmaya: bun venit pe pagina mea principala. Multumesc ptr cuvinte, sper ca ai citit si primele doua episoade. Te mai astept.

    Apreciază

  7. acum citesc… chiar acum… soarta a dat ca exact acuma sa fiu pe net, incat sa vad commul tau… le citesc in ordine..
    la fel am si eu o poveste si de obicei le iau in ordine de la prima.. la ultima

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: