RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR 2- Plimbarea din parc

PUBLIC ONLINE AICI ROMANUL SCRIS DE MINE  SI LANSAT LA TARGOVISTE, PE 10 IUNIE 2010, NOAPTEA DESTINELOR, LA CEREREA MAI MULTOR CITITORI CARE NU AU MAI PUTUT ACHIZITIONA VOLUMUL. PUTIN IN URMA VETI GASI CAPITOLUL PRECEDENT. UN ROMAN DE ACTUALITATE SCRIS IN DIRECT, INSPIRAT DINTR-UN FAPT REAL.

Capitolul 2
În parcul Chindia

Andy adormi în acea noapte îngândurat. Avu multe vise dar dimineaţa, unul singur îi rămăsese întipărit în minte. Se făcea că retrăieşte o altă viaţă, din urmă cu sute de ani, când lumea nu era atât de evoluată. Era undeva, în mijlocul unei săli mari, iar pe un jilţ stătea un om foarte bătrân, cu o barbă lungă şi un toiag în mâna dreaptă. Parcă era un sol al lui Dumnezeu, trimis în aceste locuri, să aducă aminte tuturor că ele sunt sacre. Andy era fascinat de acest vis în care bătrânul povestea istoria unui oraş multisecular.
„ Ce chestie”, îşi spuse Andy şi adăugă pentru sine: „ trebuie să mă duc în câteva locuri. Să simt istoria.”
Se făcuse ora opt dimineaţa şi de acum, lumina zilei se răsfrânse pretutindeni în Cetate, ca o binefacere a noii zile. Deşi era iarnă, soarele reuşea să răsară cu o forţă ciudată, benefică, ca şi cum ar fi urmat să se întâmple ceva magnific. Se îmbrăcă iute şi coborî repede în mijlocul lumii. O lume aflată într-o continuă mişcare, ca şi gândurile, ca şi tot ce era încă nevăzut şi neştiut şi avea să mai vină.
Se hotărâse să meargă aşa, uşor, către parcul Chindia, trecând direct prin centru. Aceea era şi cea mai scurtă cale pentru destinaţia pe care şi-o alesese. Traversa platoul Prefecturii, apoi drumul de pe lângă Mănăstirea Stelea şi în cele din urmă, trecând pe celălalt trotuar, o ţinea tot înainte până când ajungea în locul ales. Mereu ştiuse că Târgovişte este un oraş iubit de Dumnezeu. Bisericile înfrumuseţau o aşezare veche. Îşi aminti de biletul lăsat să-i meargă bine la Biserica Târgului. Apoi la Mitropolie. Şi la Biserica Sfânta Vineri, de lângă superba Curte Domnească. Când ajunse în dreptul acesteia din urmă, îşi aminti că în urmă cu vreo doi ani, turla acesteia fusese incendiata din cauza lipsei paratrăsnetului de pe crucea de fier. Mulţi oameni veneau aici, la această biserică micuţă, plini de speranţe. La câteva zeci de metri doar de tumultul lumii prezente, se afla o alta, aşa cum a fost ea din timpuri străvechi. Doar contorul de curent amintea că suntem în alt secol, în rest, tot ce vedeai te ducea direct în trecut. Se spunea despre biserica Sfânta Vineri că este făcătoare de minuni. Ca şi icoanele ei, despre care se mai zicea că sunt cele mai vechi din Ţara Românească.
Andy îşi îndesă mâinile adânc în buzunare şi merse mai departe, pe aleile parcului, singur, gânditor şi meditând continuu. Privea cu admiraţie Turnul Chindiei şi avu la un moment dat senzaţia ciudată că acesta îi şopteşte ca un glas lăuntric: „ Bine ai venit în istorie”.
Istorie, da, bine spus, părea Andy să răspundă. Căci această istorie era de câteva ori mai intensă şi mai interesantă decât a Americii, de exemplu. Uneori, închizând ochii, încercând să vezi cu sufletul, observi şi simţi mult mai bine anumite lucruri. Aici, la Târgovişte, între ruinele Cetăţii, calci pe urmele voievozilor şi auzi aievea glasurile lor dând porunci norodului.
Deodată, pe marginea şoselei, opri un autocar mare. Venise de undeva, de prin Oltenia, cu câteva zeci de copii, ca să vadă Turnul Chindiei şi să viziteze complexul muzeal. Nimeriseră însă într-un moment când acesta se afla în plină renovare. Erau însoţiţi de un profesor mai în vârstă, cu nişte ochelari mari pe nas, cu mâinile lungi, care îi chemă lângă el şi începu să le spună o mică lecţie de istorie. Andy se apropie şi el de grupul care poposise acolo şi ascultă cu mare atenţie, ceea ce oricum ştia, parţial.
– Copii, începu profesorul, o să vă spun câteva lucruri pe scurt şi am să vă rog să fiţi foarte atenţi.
Însă profesorul amână câteva momente micul discurs. Privea încruntat către unul dintre elevi, care părea să nu aibă nicio treabă cu restul celorlalţi. Îşi băgase căştile de la telefonul mobil în urechi şi asculta liniştit, cu spatele către dascălul său.
– Berevoiane, îţi mai aduci aminte când te-am pus să înghiţi o muscă? îl întrebă profesorul Lincar pe elevul său. Adăugă ameninţător: dacă nu îţi scoţi imediat alea din urechi şi nu eşti atent aici, ţi le bag pe gât.
Copilul făcu ochii mari şi ascultă porunca dascălului său. Îşi amintise dintr-o dată ziua când înghiţise o muscă în timpul unei ore. Profesorul Lincar le preda şi literatura. Era şcolit omul, treabă inutilă deseori într-o ţară veşnic aflată în tranziţie şi mai ales în criză economică.
În timpul acelei ore li se preda Fefeleaga lui Agârbiceanu. Elevul Berevoianu era fascinat de chestia cu Bator, cum se exprima el, mârţoaga eroinei, un cal prăpădit care o ajuta să îşi câştige existenţa. Avea obiceiul să-i zică Fefeleaga calului său „ Di, măi Batore”. Căci aşa îl chema: Bator. Copilul făcea mereu năzbâtii şi tocmai reuşise să prindă o muscă enervantă în pumni. Ceru colegei sale de bancă acul cu aţă neagră pe care îl văzuse în mâinile ei şi apoi trecu acul direct prin corpule insectei care de acum zbura, minune, cu aţa cu tot, ţinută de la un capăt de elevul Berevoianu.
Şi şoptea uşor ironizându-l pe profesorul Lincar: „ Di, măi Batore”, şi musca zbura chinuindu-se cu aţa în ea. Dar Lincar îl descoperi şi se duse glonţ la elevul său poruncindu-i:
– Acuma să înghiţi musca, dar numai după ce mai zici odată cu glas tare, în faţa clasei, ce făceai tu. De fapt, spune ce vorbeai cu musca, nesimţitule. Hai, treci în faţa clasei şi mânuie musca.
Toţi copiii izbucniră în râs când Berevoianu spuse tare:
– Di, măi Batore.
– Aşa, acum înghite-o, fir-ai tu să fii de neobrăzat, îl forţă Lincar. Şi copilul înghiţi musca după care cu cealaltă mână scoase aţa de pe limbă, în vacarmul total care se crease. Toţi râdeau cu lacrimi, în timp ce profesorul Lincar repeta continuu:
– Di, măi Batore, cu musca, hai?
Elevul Berevoianu nu avea niciun chef să înghită şi căştile de la mobil aşa că deveni dintr-o dată atent. Profesorul Lincar povestea scurt, fără să plictisească şi Andy fu încântat de ce continuă să povestească profesorul Lincar:
– Târgovişte este un oraş foarte vechi al ţării. A fost Cetatea de Scaun a principatului Ţara Românească. În timpul domniei voievodului Mircea cel Bătrân, a devenit principala reşedinţă. După cum vedeţi, Curtea Domnească împrejmuieşte Turnul Chindiei, construit ulterior în timpul lui Vlad Ţepeş. Se spune conform ultimelor cercetări arheologice că aici a fost ridicată aici o curte înainte de Mircea cel Bătrân. Prima menţiune a oraşului a fost făcută de cruciatul bavarez Johann Schiltberger, cel care a vizitat oraşul cu ocazia pregătirilor pentru lupta de la Nicopole. Copii, cultura a jucat un rol important în istoria acestei aşezări în care ne aflăm noi acum. Primul meşter tipograf din Ţara Românească, Macarie, a tipărit din 1508 , primele trei carţi în limba slavonă cunoscute la noi: „Liturghierul” (1508), „Octoihul” (1510) şi „Evangheliarul” (1512)…
Elevul Berevoianu se scărpină oarecum îngândurat auzind atâtea denumiri însă tăcu mâlc. Profesorul Lincar povestea şi era cu ochii ţintă la el, nu avea încotro copilul, trebuia să fie eminent, vorba lui Caragiale.
Andy fu încântat de lecţia care tocmai se preda acolo, în aer liber, la câţiva paşi de ruinele datând de acum câteva sute de ani. Gândea că se află în alt timp, parcă se metamorfozase ajungând aici, departe de computer, înapoi în vremurile când nu exista mouse, messenger cu emoticoane, telefoane mobile şi tot ce apăruse în ultimele decenii în progresul omenirii. „ E un conflict între epoci, nu numai între generaţii”, îşi zise el. Apoi se îndepărtă uşor de grupul de copii, în timp ce dascălul lor continua să vorbească despre fascinanta istorie a Cetăţii Târgoviştei.
O luă încet, pe una din aleile parcului. Nu simţea frigul. Doar trăia cu impresia că se află într-o altă viaţă, în simplitatea timpurilor de demult. Vedea aievea voievozi călare înaintea oştilor şi le auzea glasurile. Liniştea îl apăsa cumva. Îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar şi înainte să o aprindă, se aşeză pe o bancă. Apoi o aprinse tacticos şi după ce trase două frumuri, o aruncă brusc. „ La naiba, nici asta nu se potriveşte cu momentul. Ţigara asta e în plus în locul ăsta.” Era un fumător înrăit însă uneori, avea ciudatul obicei să respecte profunzimea anumitor clipe. Privi în jur şi deodată, descoperi ceva care îi atrase atenţia imediat. Altfel nici nu avea cum. Se miră chiar că nu observase mai devreme. Chiar lângă el, pe bancă, fusese uitat de cineva un caiet. Curios, îl deschise şi citi câteva rânduri. După câteva secunde, îşi mai zise zâmbind fericit:
„ Trebuie să citesc asta neapărat”. Caietul era de fapt un jurnal. Îl studie cu mare atenţie şi nu descoperi niciun nume de proprietar undeva. Cel puţin deocamdată. Pe măsură ce citea, devenea şi mai concentrat. Îl interesa la maxim. Cuvintele aşternute în paginile jurnalului îi trezeau revelaţii neaşteptate şi era încântat că precum într-o carte frumoasă, descoperea gândurile şi trăirile altcuiva. Oamenii erau încă frumoşi, sufleteşte, mulţi dintre ei. Vreme îndelungată citi, uitând de tot şi de toate.
„Şi iarăşi voi scrie, repetând la nesfârşit, explozia lăuntrică a speranţei, că uneori, renaştem din lacrimi, din durere şi din suferinţă…
Ce poate fi mai frumos într-o viaţă de om, decât să ştii a creea propriile amintiri, ca o respiraţie a noului etern, învăluit de vibraţiile inimii, până la un moment dat tot mai muribunde? Ţi se arată curcubeul renaşterii tale sufleteşti şi îţi aduci aminte că a fost odată, ca niciodată, o zi în viaţa ta de care nu ai ştiut şi ea s-a strâns acolo, în filele trăirilor existenţei tale, ca o comoară ascunsă a simţămintelor, pregătită anume de un neprevăzut necruţător de frumos, aievea adus pe tărâmul adevărului pe care l-ai căutat întotdeauna şi pe care l-ai descoperit, prin ceea ce a fost…ce este…şi ce ar mai putea fi…
Era o duminică argintie şi căldura care aştepta să emane ca o erupţie înăbuşită ani de-a rândul de aşteptări zadarnice, a ieşit dintr-o dată în jurul meu, ca să aducă primăvara din suflet ca etern anotimp, între lacrimi de fericire şi şoapte ale unor destine până mai ieri nevăzute şi neştiute, ca două lumi aparte pe un pământ al iubirii. Ea se arăta sclipitoare ca Luceafărul viselor noastre şi fără de răgaz, cerul înnorat a făcut loc luminii din lumina altui suflet. Zâmbetul de pe un chip drag din acea zi, se perpetua continuu în fiinţa mea, în dorinţele mele, în tabloul pe care aş fi vrut să îl picteze tot ea, tot cu degetele, reunind totodată mâinile noastre strânse odată şi parcă pentru totdeauna. Ştiaţi că picturile au poveştile lor? Ştiaţi că fiecare culoare şi imagine are povestea ei, deseori netrăită ci numai rătăcită în idealuri din noi înşine? Picturile vorbesc cu noi când le privim, ne spun poveşti mult mai frumoase decât am putea scrie noi, la ceas târziu…
Şi ea mi-a arătat frumuseţea pământului, îndreptând foaia pictată spre mine ca o săgeată care a intrat în inima mea şi nu a mai ieşit, niciodată. Şi apoi mi-a arătat alte lumi, ale aceluiaşi pământ, al nostru, al muritorilor care nu ştim prea des cât de minunate sunt darurile lui Dumnezeu…Şi ea, în splendoarea ei, era tot un dar, parcă trimis de îngerii fericirii, ca să îmi arate aievea un alt destin, al altei vieţi, de care întotdeauna îmi va fi dor, ca de acea noapte, în care cuvintele au fost doar o simplă prefaţă al unor împliniri în doi, de acum şi pentru eternitate.Eu nu mai eram un destin, ci doar amintirea unei rătăciri continue, din alte vieţi şi din aceasta, fără să mai caut şi fără să mai doresc SUFLETUL PERECHE. Apoi am întâlnit în pagina întâmplărilor din viitor, un alt destin. Era EA şi atunci, frumuseţea vieţii s-a împrăştiat in toata fiinţa mea, cu o forţă niciodată bănuită, ca o explozie a sentimentelor demult uitate în sertarul veşnicelor dezamăgiri…Şi orele au trecut…pe nerăsuflate…aşa cum trece mereu timpul prin clepsidrele lui neîndurătoare…Şi am râs şi am plâns totodată cu destinul meu, aşezat în faţa destinului ei. Apoi, am văzut un chip de înger. Era băieţelul ei superb, şi când am respirat odată cu ea mângâierea acelui copil, am ştiut că Dumnezeu ne iubeşte şi pe mine şi pe ea. Şi am vrut să întind mâna să ating şi eu acei obrajori, dar m-am lovit de ADEVĂR. Un ecran micuţ anula distanţa dintre noi numai prin scris şi imagine. Mai departe, era sticla monitorului şi aş fi vrut să o sparg, să alerg către cel mai frumos tablou pictat de imprevizibil vreodată: o mamă fericită lângă odorul ei şi o fiinţă sublimă, ca amintirea aceasta aievea din viitor. În acea noapte, care s-a lăsat fără să ne dăm seama peste noi, am simţit Eternitatea. Nemărginirea dorinţelor şi paradisul pământean al frumuseţii sufleteşti. Ce seară…ce noapte…a căutărilor…a cuvintelor…a săruturilor chiar adevărate, în Raiul abia zămislit între două lumi diferite, ca între două inimi care nu îşi auziseră bătăile până atunci…Ce amintire frumoasă, cât farmec şi câtă frumuseţe interioară am putut vedea, dincolo de cea aparentă, vizibilă şi ea ca un Eden ceresc, coborât pe pământ, ca să mă îndemne să scriu acum cu pasiune despre ceea ce voi numi pentru totdeauna NOAPTEA DESTINELOR.”
Andy se opri din lecturare. Era fascinat de acele rânduri, scrise de cineva necunoscut şi îi părea foarte rău că nu poate afla cine este ca să înapoieze preţiosul jurnal. Era sigur că îl uitase acolo şi în niciun caz înadins. Mai răsfoi încă o dată caietul şi se resemnă. Nu avea cum să afle cui aparţine. Îl îndesă cu mare grijă într-unul din buzunarele largi ale jachetei şi plecă înapoi către casă. Mai avea obiceiul să meargă cu ochii în pământ, căutând nici el nu ştia ce anume. Se gândea insistent la diferenţa dintre vremurile de acum şi cele din urmă cu secole. Uneori, îşi spunea că de fapt şi din nefericire, evoluţia omenirii poate însemna deseori şi involuţie. Asta pentru că pe ici, pe colo, se vedea câte un ziar aruncat de cineva care s-a lenevit să îl mai arunce la coş. Fu şi mai convins de involuţia oamenilor când bocancul îi alunecă chiar pe un ziar, aruncat şi acesta într-o margine a aleii. Se aplecă şi privirea îi fu atrasă de un titlu scris cu litere de-o şchioapă: „ ÎN ROMÂNIA 3 COPII DIN ZECE SUFERĂ DE SĂRĂCIE”.
Aceasta era realitatea secolului 21. Tranziţia nesfârşită doborâse puterea multor oameni simpli în faţa obstacolelor. Locurile de muncă erau tot mai puţine şi firmele se închideau una după alta. Cădeau mituri mondiale în faţa crizei economice care nu iertase nici România. Puterea de cumpărare a românilor scădea şi ea. Oamenii nu mai ştiau cum să facă să le fie bine. Nenumărate familii se destrămau deseori din cauza problemelor de existenţă. În ultimii ani, mulţi târgovişteni plecaseră din ţară, iar Castellon devenise o capitală a celor plecaţi să muncească pentru cei rămaşi acasă, aşteptând banii munciţi pe plantaţiile de căpşuni ca pe o izbăvire. Pentru mulţi români, soarele vieţii apusese de ani buni şi acum îşi riscau sănătatea ca să poată munci pentru cei dragi, pentru un trai mai bun. Andy se gândi la versul unui cântec de cartier şi realiză o dată în plus cât adevăr există în el: „ În viaţa de acum, soarele răsare doar dacă îl plăteşti”. Nenumărate destine aşteptau încă împlinirea unor speranţe, mereu pierdute şi de fiecare dată renăscute.

 Atentionare: romanul Noaptea Destinelor este sub influenta drepturilor de autor, care imi apartin. Orice copiere a textului si publicare in alta parte, online sau tiparit, reprezinta o incalcare flagranta a legii. Cartea este inscrisa atat la Biblioteca Nationala sub ISBN 978-973-712-537-8 cat si la OSIM. Multumesc pentru intelegere.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

3 responses

  1. mi-am facut cafeaua si m-am instalat confortabil in fotoliu ptr a continua „povestea”…
    ……
    cana cu cafea este nemiscata…iar eu am ramas tintuita in fotoliu c-un zambet tamp,pe care mi-l simt mai mult a grimasa…
    cotrobaind prin amintirile din scoala…unde tov-ul de romana ne punea sa ne plesnim ceafa unul altuia, din ce in ce mai tare, satisfacandu-i astfel cine stie ce frustrari…
    cotrobaind prin amintirile copilariei, cand urmaream curiosi mirandu-ne continuu, cum de puteam ghida zborul mustei cusuta cu ata…ai dreptate…intotdeauna ata era neagra :))
    cotrobaind prin amintirile primului jurnal in care tronau cele mai frumoase, pure, neatinse trairi, pareri, sentimente…
    esti genial…
    s-a racit cafeaua 🙂

    Apreciază

  2. „Ce poate fi mai frumos într-o viaţă de om, decât să ştii a creea propriile amintiri, ca o respiraţie a noului etern, învăluit de vibraţiile inimii, până la un moment dat tot mai muribunde?” ai scris…
    e atat de adevarat… simt o caldura cand imi recitesc jurnalul cu atatea amintiri… e asa frumos… sa ai sansa de a-ti reconstitui amintirele…
    e bun romanul tau…

    Apreciază

  3. Margaretmaya: intri la rubrica de sus, unde scrie ” promo carti proprii”, daca doresti, si vei putea vizualiza filmul promo al cartii proiectat cand am lansat volumul tiparit. Tot acolo, poti vedea si filmul de la primul meu roman, Ecouri din Sodoma si Gomora, devenit best seller si disponibil in mai toate orasele principale ale tarii. Cu drag.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: