RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR 3.Ultima sarbatoare a crinilor

Astazi voi sari peste capitolul 3, publicat recent aici, Iubirea fara soare a copiilor. Dealtfel, voi mai selecta, incercand sa nu plictisesc cititorul, din roman, dar foarte putin. Cei interesati, vor putea lectura peste 80 la suta din roman in forma initiala a manuscrisului.

Capitolul 4

Ultima sărbătoare a crinilor

Întors în micuţa lui locuinţă, Andy se trânti pe pat. Sună mobilul. De fapt, era doar un bip urmat zgomotul unui mesaj scris. Citi repede “ Te rog să binevoieşti a intra pe mess.” Era Oana, noua lui amică din lista de messenger. Se miră puţin şi nu înţelese de ce nu îl sună direct, dacă tot vrea să-i vorbească. Anumite persoane însă au felul lor de a fi şi de fapt, fiecare om trebuie respectat aşa cum este el. Andy porni calculatorul şi intră online. Oana îi trimise un emoticon care îl săruta şi mai apoi un buzz, când observă că nu primeşte niciun răspuns. Andy aştepta curios să vadă ce urmează şi o salută simplu. Apoi citi amuzat reproşul vulcanicei sale amice:
– Băi, te strâng de gât dacă mă faci mereu aşa să te aştept ca proasta până zici ceva.
– Se blocase calculatorul, o lămuri Andy care întotdeauna avea o problemă cu computerul din cauză că nu era tocmai performant.
– Ai găsit repede scuză.
– Ok, Oana, ce era aşa de urgent şi de ce nu mă suni, că ai destule minute?
– Deci, eu am acum doi prieteni. Cu unul sunt prietenă din punct de vedere fizic şi cu celălalt psihic. Cu Teo sunt de la brâu în jos şi cu tine de la umeri în sus. Ce zici de asta?
– ???
– Ăla e un idiot. Dacă nu locuiai la mama naibii poate că stricam relaţia noastră frumoasă.
– ???
– Relaţia noastră? Întrebă Andy buimăcit de ceea ce tocmai citise.
– Andy, te-a înjurat cineva pe ziua de astăzi?
– Pe mine? Pentru ce?
– Chiorule, de ce nu dai accept?
– Accept?
– Da, deşteptule, i se răspunse: ACCEPT, mai scrise Oana cu iniţiale.
– Păi eşti în lista mea, nu te-am şters.
– Of, Doamne, ce mă fac cu tine? Nu vezi deşteptule că ţi-am dat web? Nu vrei să mă vezi? Ce, nu sunt frumoasă?
– Păi…
– Cum adică “ păi”? Adică vrei să zici că nu sunt frumoasă? A…gata…ştiu…sunt brunetă, précis nu îţi plac brunetele, nu ştiu ce tot vedeţi toţi la blondele astea…
– Dar eu nu am răspuns nimic, se apără Andy.
– Băi ştii ceva, câteodată, mai văd şi partea plină a paharului şi mă încurajez singură. Adică mă uit la câte unul de care îmi place şi idiotul nici nu mă observă. Şi atunci, mă hotărăsc să nu îl mai bag în seamă şi să îmi spun singură că în fond, aia cu care se plimbă de mână nu are nimic în plus faţă de mine.
– De asta mi-ai trimis mesaj să intru pe mess?
– Nup.
– Nup?!! De ce scrii “ nup” şi nu scrii “ nu”?
– Bingo!!!
– Bingo?!!
– Da, isteţule, bingo. Adică aşa trebuie să scrie internauţii, “nup”.
– Aşa trebuie să scrie internauţii?
– Da, aşa se scrie pe internet.
– Apropo, îşi reveni Andy, am intrat într-un grup de exprimare corectă pe unul din domenii şi acolo s-a adresat tuturor următoarea întrebare: cum se scrie correct, “ pe internet” sau “ în internet”?
– Aha, deci şi tu studiezi Blogosfera. De fapt şi tu ai blog, ce mă mai miră. În fine, trebuie să mă ajuţi. Cu băiatul.
– Cu mare plăcere. Despre ce e vorba?
– Deci să lămurim, continuă Oana. Are pentru mâine la şcoală o temă foarte grea, trebuie să scrie sau măcar să adune minim trei poveşti despre sărbătorile de Crăciun. Crezi că mă poţi ajuta să găsim ceva mai relevant? De aia nu te-am sunat. Dacă te sun, băiatul meu aude zgomot şi nu mai e atent la celelalte lecţii. În plus, trebuie să ţin calculatorul ocupat, a luat un obicei prost, să stea aici continuu şi nu am niciun chef să îmi văd băiatul cu vederea afectată. Ţie pot să îţi cer să mă ajuţi, tu eşti insula mea.
– Insula ta?
– Doamne, se înfurie Oana, da, măi, aiuritule, insula ta. Nu ţi-am zis că tu eşti prietenul meu psihic? De asta am nevoie uneori. Ăla cu care o fac e un nepriceput. Trebuie să am şi eu o chestie din asta, fizică, nu?
– Chestie fizică? Da, trebuie, răspunse Andy căutând în acelaşi timp pe Google poveştile cerute de Oana.
– Dap, fizică. Cu tine pot discuta orice, am nevoie de cineva ca tine, tu ştii să fii un prieten nu un obsedat. Şi savurez asta cât pot, sper că nu te superi, nu-i aşa, mai întrebă ea trimiţând un emoticon cu privirea galeşă.

 Andy devenise concentrat. Găsise o poveste care i se păruse interesantă şi-i scrise prietenei lui:
– Vezi că îţi trimit un link. Sper să fie ok.
Postă linkul în fereastra de mess şi apoi apăsă enter. Oana nu mai scrise nimic câteva minute.
– Merge, răspunse ea într-un tîrziu. Am găsit şi eu una.
Deodată, ea schimbă subiectul şi îl întrebă:
– Ţie îţi plac crinii? La noi, la catolici, avem o sărbătoare de Sfântul Martin, dar şi altele în care creştinii vin la biserică încărcaţi cu buchete de crini. E un deliciu să vezi biserica plină cu florile astea.
– Vin şi ortodocşi la voi în biserică?
– Vai…vai…
– Ce s-a întâmplat? întrebă Andy alarmat.
– Vai…păi uneori ăia sunt mai mulţi decât noi, imediat îi recunoşti, că nu ne ştiu obiceiurile. De exemplu la noi se spune ca formă de salut “ Isus fie Lăudat” şi celălalt trebuie să răspundă “ În vecii vecilor”.
– Şi noi avem multe obiceiuri frumoase.
– Ştiu, Andy, am fost ortodoxă până la 24 de ani.
– De fapt, obiceiurile diferă puţin, dar Dumnezeu este unul singur.
– Dap, aici ai dreptate. Şi nici noi nici voi nu suntem fundamentalişti.
 Andy se scărpină în creştetul capului. Oana devenise filozof pe neaşteptate şi cum şi el avea un simţ al umorului dezvoltat se amuză de ultima ei afirmaţie. Se obişnuise deja cu felul ei direct de a fi şi foarte simplist.  Între timp, dăduse accept ca să o vadă şi descoperi un chip abia vizibil. Abia acum se gândi să o întrebe, zăpăcit de iuţeala ei, de ce este şi mai întuneric ca data trecută.
– Facem economie, fu răspunsul Oanei. Ia fii atent.
El privi la camera web şi văzu o candelă pe care fata o ţinea în prim plan.
– Ţi-am spus şi data trecută, nu ne permitem să mai consumăm curent aiurea. Oricum nu te ţin mult. Vroiam doar să îţi povestesc pe scurt că astăzi am întâlnit un băieţel care cerşea şi să ştii, era bine îmbrăcat, curăţel. Ştii cât i-am dat? Două sute de mii, adică 10 lei noi! Adăugă ea mândră de sine.
Andy fu surprins de ce-i spusese. Şi el dăduse tot două sute de mii unei fetiţe, pe care aflase că o cheamă Ancuţa.
– Gata, ies.
– Unde ieşi?
– Din mess, tâmpitule, Doamne, nu ştiu ce ai în seara asta, zici că eşti îndrăgostit. Eşti îndrăgostit? Aoleu…aoleu…
– Ce mai e măi nebuno? Se înfurie cu mult curaj Andy.
În secunda imediat următoare citi răspunsul:
– Eşti îndrăgostit de mine! Te-ai ars dacă e aşa.
– Ba nu sunt deloc îndrăgostit de tine. Nici măcar nu te-am văzut în viaţa mea decât aici, pe web şi la avatar şi e doar a doua oară când stăm de vorbă pe mess.
Dar nici acum Oanei nu-i convenea ceva.
– Auzi băi, îi scrise ea, adică de ce nu ai putea fi îndrăgostit de mine. Ce, dacă am zis că eşti ăla care mă ajută psihic, gata, nu te poţi îndrăgosti de mine?
“ Doamne, sucită femeie”, îşi spuse Andy şi apoi scrise repede:
-Noapte bună, Oana.
– Bine, scorţosule, noapte bună… răspunse ea resemnată. Şi brusc îi închise webul ca să nu o mai vadă.
După o zi plină de revelaţii şi de gânduri, Andy reuşi să adoarmă, liniştit.

  Dar Oana nu avea stare. Deşi era ora 10 din seară, dorea cu tot dinadinsul să îşi întâlneacă prietenul “ fizic”. Puse mâna pe mobil şi îl sună. O voce groasă, bărbătească, dar plăcută auzului se auzi în difuzor.
– Bună, Oana.
– Bună, Teo. Ce faci? Ieşi în seara asta?
– Nu prea am chef, dar dacă vrei tu…
– Băi, deci dacă am chef, am chef şi tu trebuie să te prezinţi aici, să întorci maşina de pe unde eşti şi apoi să parchezi în faţa blocului. Ăsta mic doarme. O să o rog pe bunica să fie atentă la el.
– În juma’ de oră. Mergem la Cafeneaua Actorilor?
– Nu mergem nicăieri. Stăm în maşină că mie acolo îmi place. Hai, că mă duc să mă schimb.
Oana se îndreptă în cea mai mare viteză către şifonier şi începu să arunce val-vârtej hainele de pe umeraş bombănind continuu şi repetând “ asta nu îmi place, nici asta, mai bine asta”. Nu găsea nimic din ce ar fi crezut că se potriveşte şi se prăbuşi pe scaun disperată. “ Doamne…Doamne…cu ce mă îmbrac?”. Timpul era prea scurt, avea obiceiul să stea mult în faţa oglinzii însă acum nu avea de ales: trebuia să se încadreze. Deodată, spuse cu voce tare, uitând că poate trezi copilul, care între timp adormise:
– Ia mai dă-l în mă-sa, să mă aştepte. Atitudinea ei, era una de“ fiţe”, cum numai în Bucureşti puteai întâlni. Capitala devenise un loc al fiţelor şi acest comportament era tot mai intens exportat şi la puştoaicele din provincie dar mai cu seamă în emisiunile mondene de pe canalele de televiziune private, unde în dese rânduri, incultura era la loc de cinste. Inclusiv tabloidele promovau tot vedetele de “ carton” apărute peste noapte.

Oana locuia la etajul şapte. O problemă în Bucureşti, unde etajele superioare reprezentau un stress continuu…mai ales că în ultimii ani se tot vorbea de marele cutremur care va veni şi care va distruge România şi aşa nepregătită încă pentru alt gen de calamităţi. Pe micile ecrane apăreau uneori vizionari care prevesteau mari nenorociri. Exista un anume Hâncu pe numele său care prevestise ceea ce nu se întâmplase niciodată. Mai era unul Istrate despre care se spunea că prevăzuse drama din 4 martie 1977 şi de atunci, omul trăia cu impresia că mereu va ghici cumva, prin argumente pe care el le considera convingătoare ziua, data şi locul când din nou se va întâmpla un seism cu magnitudine mare.

Oana se parfumă din plin şi îşi luă pe ea o bluză care să-i scoată în relief sânii mari, de care era veşnic mândră. Ştia că în maşină e cald şi oricum, pleca şi venea din faţa blocului său. Îşi privi ceasul şi constată că pentru prima dată în viaţa ei va fi punctuală. Apoi se repezi către lift. Ghinion! Acesta iarăşi era defect. Norocul ei că trebuia să coboare şi nu să urce cele şapte etaje. Ajunse la parter şi nu mai avu răbdare să aştepte pe casa scării, cum avea obiceiul. Bulevardul unde locuia era în mod paradoxal unul ferit de trafic, chestie neobişnuită pentru Bucureşti, oraşul veşnicelor probleme de acest gen. Dar în această zonă se întâmplaseră câteva drame provocate de tineri. Libertatea era înţeleasă greşit de copiii care în timpul revoltei populare din decembrie 1989 abia se năşteau. Astăzi ajunseseră oameni mari şi abia trecuţi de vârsta majoratului, obţineau permisul de conducere mai uşor decât şi-ar fi putut imagina chiar ei. Unii dintre părinţii lor aveau funcţii importante prin diferite structuri şi asta le dădea impresia că pot face orice. Apăruse o expresie tot mai des folosită în limbajul mijloacelor de informare şi al oamenilor în general: teribilismul. Copiii teribilişti reprezentau un real pericol în societatea civilă. La ore oarecum târzii, ei se urcau la volanul maşinilor străine şi organizau întreceri inegale între ei pe străzile mai largi. Curse. Goneau cu o viteză nebună şi în inconştienţa lor, uitau că pot pune în pericol alţi şoferi, alte vieţi.

Deseori, teribiliştii filmau cu telefonul mobil escapadele lor nocturne şi le încărcau pe Youtube. Apoi le trimiteau la canalele de ştiri şi aşa, o ţară întreagă aflau de ele. Lumea era îngrozită când se anunţa câte un accident care ucidea şi creea panică. Poliţia rutieră făcea faţă cu greu. Mulţi tineri se opreau în câte o intersecţie mai retrasă şi se răsuceau cu maşinile minute în şir. Erau mari şi tari în momentele acelea. Câte o puştoaică filma cu zâmbetul pe buze maşinile care erau răsucite în loc sau care goneau cu o viteză nebună. Alteori, sticlele de bere consumate le luau minţile şi atunci cursele nocturne deveneau şi mai palpitante pentru ei. Adrenalină. Asta era educaţia teribiliştilor: copii de bani gata care nu se temeau de nimeni şi de nimic: venea tata să-i rezolve, avocaţii erau întotdeauna buni pentru că îşi permiteau să plătească onorarii consistente. Mortul era mai mereu de vină, dacă se întâmpla vreun nefericit accident.

 Oana observă din pragul uşii blocului cema micuţ, care părea să mişte în mijlocul drumului pustiu în acel moment. Era un câine micuţ, negru, care dădea din coadă fericit că între lăbuţele lui, se află un os aruncat de cineva pe fereastră. Nu îl interesa că se află într-un loc periculos.
– Cuţu, fugi de-acolo…strigă Oana înfricoşată.
Căţelul întoarse capul spre ea şi dădu şi mai intens din coadă, fără să se mişte apoi îşi văzu de treabă mai departe. Oana insistă.
– Cuţu, vino încoa, hai la mine, cuţule….
Zadarnic. Animalul părea nepăsător şi dinspre staţia de metro se auzea motorul unei maşini. Fata se sperie şi vru să alerge în mijlocul drumului ca să gonească animalul inconştient. Zgomotul devenise ciudat de apropiat. Nu era o maşină ci două. Goneau în paralel conduse de doi tineri care se întreceau de zor. Nimeni nu era pe trotuar. Oamenii intrau devreme în case, mai ales că era iarnă şi oricum, Capitala era un loc foarte periculos pentru trecătorii din noapte, de bună credinţă.
– Cuţule….
Oana ajunse în mijlocul străzii şi chiar atunci, câinele poate că înţelesese primejdia, fiindcă se ridică dintr-o dată şi fugi în marginea şoselei. În acel moment, una din maşini frână brusc îndreptându-se în mod bizar către unul din panourile de publicitate. Tânărul de la volan pierduse controlul maşinii. Oana vru să fugă pe cealaltă parte dar nu mai avu timp. A doua maşină o izbi în plin şi fata căzu ca secerată pe asfaltul îngheţat.

 Uneori, oamenii spun că Dumnezeu nu e drept cu soarta lor. Se frâng inimi şi apar lacrimi care nu se mai opresc niciodată. Durerea din sufletul nostru se răsfrânge în pildele vieţii ca o lecţie a suferinţei. De ce trebuie să piară întotdeauna cei dragi? De ce pierdem ce este mai apropiat de sufletul nostru? Nu e drept. Şi acum, Oana zăcea inconştientă în mijlocul drumului. Cei doi şoferi teribilişti fugiseră speriaţi de la locul faptei. Unul dintre ei repeta continuu, oarecum şocat: „ Dumnezeule, nu era Oana, trebuie să fug. Văd eu cum mă scot.”. Tânărul continua să alerge cu o viteză nebună în timp ce în urma lui, o patrulă a poliţiei părea să îl urmărească, căci alarma tulbura strident liniştea nopţii. Ce ţi-e şi cu oamenii din spatele chipului pe care ţi-l arată. Falsitatea este la ea acasă. Nu ştii niciodată în faţa unui zâmbet cu cine poţi avea de a face. Îţi îndrugă verzi şi uscate şi mai apoi te ucide fără nicio mustrare de conştiinţă. Şoferul maşinii care o izbise violent pe fată era chiar prietenul pe care acesta îl aştepta: era Teo.

 Rămasă fără cunoştinţă, Oana avu câteva secunde de agonie. În acele clipe, văzu buchete de crini. Văzu oameni care îşi întind mâinile către ea şi îi spun cuvinte frumoase. Văzu şi copiii orfani care alergau către băncuţele şi leagănele unde ea şi băiatul ei aşezaseră cu sufletul deschis cadouri în ajun de Crăciun. Şi iar descoperi sala bisericii plină de crini. E ciudat cum în câteva secunde poţi vedea şi simţi atâtea lucruri. Îl văzu şi pe băieţelul căruia îi dăduse deunăzi douăzeci de lei noi. Făcuse un suflet de copil fericit în felul ei, aşa cum se pricepuse mai bine. Dar nu ştiuse încă să aleagă pe cineva anume care să o protejeze. Prietenul ei Teo, tocmai devenise un criminal pentru că Oana, nu mai respira deloc. Asfaltul se înroşise de la sângele ei şi aşa, muri, fără să fi reuşit să înţeleagă vreodată viaţa cu adevărat. Mai devreme, povestise pe messenger cum se duc oamenii la biserică cu braţele pline de flor. Şi cum ultima oară, fusese atât de frumos. De acum, sosise şi salvarea. Brancardierii coborâră degrabă din maşină şi un cadru medical veni lângă fată. De jur împrejur, o panglică desfăşurată de organele de ordine delimitau locul noii tragedii în timp ce câţiva oameni, îşi făceau cruce şi îşi ştergeau câte o lacrimă. O femeie izbucni în plâns cu putere pentru că văzuse cum fata este acoperită complet. Câtă tristeţe pe lumea asta! Oana povestise fără să ştie mai devreme despre ultima ei sărbătoare a crinilor…
 
 
 
 
 
 
 
  

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

2 responses

  1. doamne….
    crede-ma mi se intampla unori sa plang si sa nu realiz ca o fac, parca as fi in transa… de la momentul cand oana era lovita pana la sfarsit…
    trist..
    te rog pune si celelalte capitole… te rog..

    Apreciază

  2. Margaretmaya: Toate la timpul lor, adica voi incerca zilnic, romanul nu e mare si de fapt, e o poveste de viata reala, nimic mai mult si de dragoste.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: