RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR 4 Lumina din intuneric si Intoarcerea ingerilor

Fiind luna cadourilor, ofer de aceasta data cititorilor doua capitole din romanul Noaptea Destinelor. Un roman inspirat din fapte reale, majoritatea personajelor, cu mici exceptii, au corespondent in realitate.

Capitolul 5
Lumina din întuneric

Andy se trezi cu o nelinişte ciudată până să se lumineze de ziuă şi îşi aprinse o ţigară. Devenise un obicei prost de care nu se putea descotorosi cu niciun chip. Vedea şi el mereu pe pachetele de ţigări câte o imagine respingătoare, fotografii cu dinţi stricaţi şi multe altele care îl enervau, avertismente de bun simţ care spuneau clar că tutunul dăunează grav sănătăţii, cauzează moartea, provoacă tot felul de boli cardiovasculare dar trecea cu o uşurinţă uimitoare peste ele şi inconştient, continua să fumeze nepăsător, fără să realizeze ce feste i-ar putea juca sănătatea, poate mai curând decât şi-ar fi putut imagina. Chiar şi unii medici dădeau exemple negative, tutunând continuu fără nicio jenă. Elevii de liceu se îndreptau cu mobilele date pe mp3 sau mp4 către parcuri şi baruri unde contrar tuturor regulilor, fumau la rândul lor. Era involuţia unei societăţi pe alocuri bolnave iar majorarea preţurilor acestor periculoase produse nu afecta cu nimic un obicei prost şi periculos pentru toţi oamenii.
Andy nu putea să se abţină cu niciun chip şi scotea rotocoale de fum cu o plăcere de neînţeles. Citise de când terminase gimnaziul un roman al lui Jules Verne, intitulat Copiii căpitanului Grant. O carte care îl marcase profund şi îi plăcuse la nebunie. În acel roman al romancierului francez, unul dintre eroi, maiorul ce-l însoţea în expediţia care avea scopul să-l găsească pe tatăl copiilor, era fumător înrăit şi în orice clipă a zilei, cum un calm ieşit din comun, cu acelaşi mers, fie că urca un munte sau se afla într-o misiune de asalt, stătea veşnic cu ţigara în gură. De când citise despre el, Andy avusese implementată în subconştient dorinţa de a fuma ca personajul din carte fără să aibă nimic de câştigat vreodată. Şi acum, fără să mănânce măcar ceva, făcea acelaşi lucru, în faţa unei cafele preparată la repezeală. Nu ştia exact de ce are acea nelinişte şi ochii săi descoperiră aruncat într-un colţ aş camerei jurnalul găsit în parcul Chindia. Era un om iute din fire, temperamental, vulcanic. Se repezi către jurnal fără să fie atent şi răsturnă scrumiera pe covor.
– Băga- mi-aş…înjură el stresat de moment şi adăugă: ce naşpa e să te exprimi aşa. Trebuie să îmi controlez vocabularul că altfel, cine ştie ce dracu spun prin lume şi nu-i frumos…wow…ce lecţii de morală am ajuns să îmi dau singur. Bine că nu mă aude nimeni, ar zice că sunt nebun.
Apoi luă aspiratorul şi curăţă scrumul împrăştiat. Zâmbi mulţumit: paguba fusese anulată. Se aşeză pe recamier tacticos cu preţiosul caiet în mână şi îl răsfoi la întâmplare. Citea câteva rânduri de pe o pagină şi apoi trecea la următoare, căutând nici el nu ştia exact ce anume. Atenţia sa deveni maximă atunci când descoperi un titlu: „ Lumina din întuneric”. Erau cugetări ale autorului şi Andy le găsi chiar interesante. El citi: „ Nu ştiu dacă ar trebui să ne fie frică de întuneric. Când închidem ochii, avem iluzia întunericului, dar e o iluzie. Mai apoi, apar imaginile. Şi în imagini se transpun anumite chipuri, anumite locuri unde am vrea să fim, se transpun multe din câte nu le putem vedea cu ochii deschişi. Şi atunci, de ce ne-am teme de întuneric? Dacă nu ar fi întuneric, nu am mai vedea lumina. Ochii minţii, inimii, sufletului, dorinţelor noastre se regăsesc adesea numai atunci când avem ochii închişi. Vederea ne este mai dezvoltată cu ei aşa. Întunericul nu înseamnă sfârşit, consider eu.
Întunericul este locul unde ne transpunem noi înşine, către lumi cărora am vrea să le aparţinem sau să le vizităm. Ne decorporăm din starea noastră, pentru a călători departe, tocmai cu ajutorul acestui întuneric. Aţi văzut vreodată cât de magnifice sunt stelele în plină noapte,când întunericul cuprinde bolta cerească?Aţi văzut vreodată cât de sclipitor este astrul nopţii, Luceafărul? Păi acestea nu sunt pe fondul întunericului? Nu vreţi să călătorim acolo niciodată?Eu cred că mulţi ne pierdem în astral, căci este în farmecul întunericului. Ochii minţii văd mult mai bine decât cei naturali. Iar inima simte mult mai bine prin ochii minţii. De fapt, Universul nu s-a nascut din intuneric? Si viata la fel?”.
Termină de lecturat acel fragment care îl puse puţin pe gânduri şi gândi că jurnalul găsit de el este mai interesant decât îşi inchipuise. De astă dată, îl aşeză cu grijă pe deasupra televizorului de pe măsuţă. Vru să se întindă din nou însă se răzgândi. Luă telecomanda şi porni aparatul. Acesta era întotdeauna programat pentru canalul de ştiri. Era ora 6. De multe ori, asculta în timp ce se bărbierea ştirile pe scurt ca şi cum ar fi fost un radio. Îl plictiseau acelea politice şi mai ales informaţiile de unde mereu afla cine a mai murit, cine s-a mai sinucis, cine s-a mai spânzurat sau ce grozăvii se mai întâmplă prin lume. Lăsă televizorul deschis cu sonorul uşor mărit şi se duse la baie să se spele pe ochi. Porni robinetul şi pentru a doua oară în acea dimineaţă mai spuse cu glas tare aceeaşi înjurătură de mai devreme:
– Băga-mi-aş… Iar nu e apă caldă. Apoi făcu un mic sacrificiu şi cu îndrăzneală porni apa rece frecându-se pe faţă repede. Avu o senzaţie de frig şi totuşi plăcută, pentru că simţea cum începe o nouă zi din viaţa lui, pe care şi-o dorea mai frumoasă, mai împlinită. Dar se opri cu palmele peste ochi. O ştire care tocmai era prezentată îl blocase aşa, cu faţa deasupra chiuvetei.
“- Aseară, în jurul orei 22 un grav accident a avut loc în Capitală, tânăra Oana Manta pierzându-şi viaţa.”
Andy avu o strângere de inimă şi se duse repede să urmărească imaginile în timp ce prezentatoarea continua cu voce gravă:
“- Oana Manta a fost lovită în plin de un autoturism condus de tânărul Teo Istrate în timp ce acesta se întrecea cu un alt coleg pe bulevard, într-o nouă cursă care s-a dovedit a fi fatală pentru victimă. Autorul accidentului a fugit de la faţa locului fiind prins de organele de ordine la puţin timp după gravul accident.”
Andy urmări înlemnit imaginile şi speră până la proba contrarie că nu vorba de cine credea el. Se înşela însă, din păcate. Fata ucisă de maşina teribiliştilor era chiar Oana, amica lui de pe messenger. Văzu îngrozit cum fata este aşezată pe targă acoperită de brancardieri până peste faţă. El îşi acoperi adânc emoţionat gura cu palma privind în gol către televizorul unde ştirile continuau să se deruleze. Dar nu mai era atent de secunde bune. Vru să închidă infuriat televizorul şi exact când întinse telecomanda spre el, rămase nemişcat privind din nou uluit şi dezamăgit în acelaşi timp:
“- Ieri, o femeie a fost găsită moartă chiar de fetiţa ei, care plecase la cerşit special să-i poată cumpăra părintelui său medicamente. Copilul are 5 ani şi a avut puterea să cheme ajutor de la unul din vecini, spunând că mama ei nu mai mişcă şi nu mai vorbeşte. Numele fetei este Ancuţa după cum a dezvăluit ea celor sosiţi la faţa locului. Femeia căzuse la pat, murind din cauza subnutriţiei după cum ne-au informat organele medicale care nu au mai putut face nimic. Copilul a fost luat în îngrijirea personalului de la asistenţa socială.”
Andy începuse cu nemărginită nefericire acea zi. Apoi ochii săi se umeziră şi o lacrimă se prelinse pe obrazul său în timp ce rostea:
– De ce este Dumnezeu oare uneori nedrept? De ce nu ne arată mai repede lumina din întuneric?

Capitolul 6
Întoarcerea îngerilor
Sărbătorile de iarnă trecuseră la fel de repede cum veniseră. Pe Andy nu îl interesau în ultimii ani zilele când oamenii petreceau şi chiar îl enerva acest lucru. Era prea singur ca să poată simţi bucuria unor momente pe care alţii le savurau din plin. În noaptea dintre ani, petrecuse revelionul singur, aşezat în faţa propriilor sale gânduri. Ce urma să se mai întâmple oare în viaţa lui? Ce suflet grav va mai muri şi câţi ani trebuiau să mai treacă până la el, cel de odinioară, când era un om vesel, luminat şi reuşea să dăruiască din felul său optimist de a fi tuturor celor din jur? Se gândea deseori la Ancuţa, fetiţa căruia îi oferise 20 de ron. Nu-i folosiseră copilului la nimic. Mama ei murise fără veste în plină suferinţă, terminată de foame şi nefericire. Şi Oana, fata care-i arătase accesoriul ei pe web, încă de prima oară şi de care fusese atât de mândră…imaginile acestea alternau în mintea lui şi nu le putea uita nicicum. Gândi să meargă sus, la mânăstirea unde întotdeauna se simţea bine. Era convins că Dumnezeu îl va ajuta să înţeleagă şi să renască din propria dragoste, durere şi suferinţă. Mânăstirea Dealu de lângă Târgovişte era un loc sacru. Liniştea şi frumuseţea acelui loc încânta suflete şi încălzea inimi. Situată la doar trei- patru kilometri de Cetate, în partea nordică, mânăstirea Dealu aducea cu ea o istorie de peste 500 de ani. Se spunea că ansamblul ar fi început să fie ctitorit de domnitorul Mircea cel Bătrân însă adevăratul ctitor era dat ca fiind Radu cel Mare. Construcţia ar fi fost terminată în anul 1501 după doi ani de muncă asiduă. De fapt, finalizarea ansamblului a avut loc între anii 1500 şi 1512 în timpul lui Vlăduţ Voievod. Aşa spune istoria, care nu uită niciodată să ne surprindă cu câte un adevăr în plus. Un alt voievod dat ca fijnd ctitorul care a finalizat ansamblul este dat ca fiind Neagoe Basarab. Liceul militar de alături, „ Nicolae Filipescu”, construit şi el încă dinainte de primul război mondial, fusese dărâmat de cutremurul devastator din 1940. Călugărul sârb Macarie a adus aici prima tiparniţă a ţărilor române şi la 1508 ieşea prima carte, Liturghierul. Primul unificator al Principatelor, Mihai Viteazul, jurase în biserica de aici jurământul de credinţă la 1598 faţă de Rudolf al doilea.
Până la minunatul loc aveai de urcat o pantă, pe un drum şerpuind magnific către cer, iar când ajungeai sus, aveai senzaţia că Dumnezeu te-a adus şi mai aproape de el. Era cu adevărat un sentiment minunat. Parcă aici, primăvara ar fi fost veşnică şi anotimpurile nu ar fi existat. Păsările văzduhului cântau în fel şi chip, făcând natura să răsune de bine şi de frumos. Iar când intrai în biserică, ştiai deja cum ar trebui să fie lumea. Pronaosul bisericii aduce cu el două elemente vitale pentru cei care vor să îşi cunoască trecutul multisecular: el edăposteşte mormândul lui Radu cel Mare şi racla cu capul marelui domnitor Mihai Viteazul. Este biserica Sf. Nicolae, singurul corp rămas din vechiul ansamblu.
Andy gândea la toate acestea, le citise pe Wikipedia sau prin alte cărţi pentru că îi plăcea să afle mereu câte ceva despre ce a fost cândva prin locurile pe unde viaţa şi paşii îl îndrumau în anumite momente. Dar acum avea un scop pe care doar inima lui îl cerea: să se roage bunului Dumnezeu pentru a-i aduce alături un suflet drag, sufletul pereche a cărui lipsă o resimţise din plin. Era convins că un alt soare va răsări în viaţa lui şi avea încredere în locurile sfinte către care se îndrepta, uşor, odihnindu-se din când în când din cauza efortului cauzat de urcuş. Ar fi putut să facă cu mâna vreunei maşini ca să scurteze drumul şi să nu se mai ostenească însă dorea să simtă din plin calea către lăcaşul de lângă cer.
În cele din urmă, ajunse la capătul drumului şi încântat de mica lui reuşită trecu pe sub turnul de la intrarea în mânăstire. Apoi pătrunse în biserică şi îşi încântă privirea cu icoanele absolut superbe care i se arătau în faţa ochilor. Scrise numele celor dragi pe un bilet ca să fie pomenit de preoţi în timpul slujbei şi se aşeză cuminte lângă ceilalţi credincioşi. Dar nu avea astâmpăr. Observă doi ochi de copil, negri, care îl priveau dintr-un colţ, cu mare atenţie. Era o fetiţă, aşezată pe scaun. Părea să aibă în jur de 10 ani. Andy fu curios dar nu făcu nici un gest. Se mulţumi să-i zâmbească fetiţei şi primi răsplata. Îi zâmbea şi ea, din colţul buzelor. Deodată, ea începu să strige uşor, tulburând nevinovat slujba din biserică. Copilul întinse mâna către el şi rosti:
– Aaaa….aaaa….
Lângă ea se afla mama ei, care în loc să o domolească, se închina cu ochii în lacrimi şi spunea fără să mai ţină cont:
– Doamne, Doamne…
– Vorbeşte…Alina vorbeşte…e prima oară când spune ceva.
Alina nu spunea nimic. Doar striga neîncetat cu mâinile şi privirea către Andy:
– Aaaa…aaaa…
Părinţii fetei, îl priviră şi ei într-un fel ciudat. Apoi tatăl Alinei o ridică în braţe şi se îndreptă către ieşire. Andy ieşi la rându-i, fără să spună un singur cuvânt şi abia atunci înţelese că acel copil nu poate nu numai să nu vorbească, dar nici măcar să meargă. Însă mama fetei era fericită şi asta pentru că după zece ani de aşteptare şi zadarnică speranţă Alina scosese un sunet. Nici măcar un cuvânt.
Cu toate acestea, adusese prin asta nemărginită fericire celor care o îndrăgeau. Într-adevăr, după această întâmplare, nimeni nu se mai îndoi că la Mânăstirea Dealu se pot întâmpla minuni neaşteptate.
Câteva femei ieşiră curioase afară din biserică şi se închinară când li se explicase ce anume se petrecuse cu Alina.

Andy îşi cumpără o cruciuliţă de la biserică şi apoi luă şi o sticluţă cu mir de nard. Se duse cu biletul către altar, unde şi alţi oameni aşteptau să înmâneze preotului pentru pomenirea celor dragi. Preotul ieşi mai repede decât se aşteptase şi adună hârtiuţele înăuntrul cărora se afla câte o bancnotă, fiecare oferind ce şi câţi bani putea.
Se îndreptă către ieşire fără să mai aştepte strigarea de pe bilet şi lenevindu-se dintr-o dată, urcă într-un microbuz care tocmai cobora în Târgovişte. În mod paradoxal, îi era silă să coboare pe jos, de parcă cine ştie ce treburi importante ar fi avut de făcut, cu toate că urcase singur panta destul de greoaie.
Ajuns în oraş, se îndreptă cu o grabă nejustificată către casă, zâmbind însă puţin când îl auzi pe bătrânul postat în acelaşi loc, pe treptele de vis-a-vis de Mondial, strigând neobosit:
– Măturaru, linguraru…nu mai are lumea bani domne, să îmi iau şi eu o bucată de pâine…măturaru…linguraru… ( personaj care si astazi poate fi auzit, vis-a-vis de magazinul Mondial. N. A.)
Andy se întristă subit şi privirea îi deveni întunecată. În apropiere de acel loc, o întâlnise pe Ancuţa, fetiţa căreia îi dăduse 20 de lei.
– Ce o mai fi făcând sărmanul copil? Murmură el şi îşi continuă drumul înapoi către micuţa lui locuinţă. Ajuns în faţa blocului, se enervă când dădu peste băbuţa care şi pe gerul Bobotezii îşi făcea veacul pe acolo. Dar bătrâna nu era o femeie rea. Doar avea obiceiul să spună tuturor ce mai aude, ce se mai întâmplă, să avertizeze la asociaţie că există restanţieri şi să adune facturile unuia sau altuia dintre locatari, bătându-i la uşă ca să i-o înmâneze.
Andy o salută scurt şi se feri să intre în vorbă cu ea. Chiar nu avea chef de discuţii şi cu toate acestea, femeia începu să bolborosească ce mai face primarul, ce nu mai face primarul, ce se mai întâmplă pe nu ştiu unde şi în timp ce el ajunsese deja la etajul unde locuia, ea tot continua să vorbească deşi Dumnezeu ştia cine o mai ascultă.
Intră în casă şi apăsă ca la un ordin butonul de pornire al calculatorului. Se făcu comod şi intră în messenger. După ce se autentifică, avu un sentiment de nemărginită tristeţe, parcă mai mult ca niciodată în ultimul timp. Oana, prietena lui, era de astă dată offline, definitiv şi pentru totdeauna. Murise în acel accident stupid şi acum zadarnic mai spera ca ea să fie online…acest lucru nu avea să se mai întâmple niciodată. Scrise câteva rânduri de suflet pe unul din domenii şi primi următorul comentariu de la o fată având ca nume de user o floare: Floare de colţ. Îl citi în grabă.
„ Am păşit uşor…să nu deranjez”, spunea fata în comentariu.
– Păi de ce să deranjezi, mamă dragă? Întrebă Andy cu voce tare, ca şi cum l-ar fi putut auzi. Nu avea obiceiul să răspundă la comentariile de pe blogurile sale însă de această dată avea să facă o excepţie. Şi-i răspunse simplu: „ Tu nu ma deranjezi niciodată. Uite, acesta este ID-ul meu, dacă vrei să vorbim în particular”.
Rămase surprins când după nici 5 minute văzu un nou nume în lista de messenger, al celei căreia tocmai îi trimisese un răspuns.
– Mulţu…îi scrise ea cu jumătate din „ mulţumesc”.
– Şi eu îţi mulţumesc.
Andy făcu un gest la care recurgea foarte rar sau deloc. Nici măcar Oanei nu îi permisese să îl vadă. Nu o vedea încă pe noua lui amică însă ceva îi spunea că drumul până la Mânăstirea Dealu nu fusese zadarnic. Nu schimbase cu ea nici măcar două vorbe şi totuşi, simţea cumva, sufletul fetei deşi nu avea deocamdată niciun motiv real să aibă acest sentiment. El dădu web.
– Mă vezi? o întrebă.
– Dap, te văd. Nu eşti ca acolo, pe site. Eşti altfel.
– Cum adică? îi scrise el mai departe întrebând-o cum ar putea fi.
– Adică…
– Adică…
– Adică, ai ochii foarte trişti…şi privirea..e la fel de tristă, îi scrise ea mai departe.
Aşa era. Andy avea ochii şi privirea triste şi la urma urmei, ce motive ar fi avut să se bucure de ceva? Trăia într-o lume pe care în singurătatea lui, o simţea tot mai rece.
– Dap, am ochii trişti, scrise el repetând ce-i spusese fata.
– De ce?
– Nu ştiu, poate mă ajuţi tu să aflu.
Fu surprins de gestul următor pe care îl făcu ea şi se bucură când văzu că şi ea, la rându-i, îi dă web. Apăsă pe accept şi descoperi cel mai frumos chip posibil din ultimii lui ani. Un chip care privea profund, te săgeta până în adâncul inimii şi atunci ştiai că în faţă ai un suflet curat şi cald. Ochii fetei erau mari şi iscoditori, rotindu-se cu atenţie uşor de imaginat pe monitorul din faţa ei. Aducea un sentiment de linişte aparte acel chip, aşa gândea Andy şi vru din acel moment să ştie mai multe despre ea.
– E clar că nu o să mă oblige să mă holbez la dinţii ei să-i văd nu ştiu ce, spuse el întristându-se din nou, căci amintirea Oanei nu îl părăsea uşor. Îşi mai aimntea ca fata se supărase pe el fără să aibă vreo vină, cum că ar fi dat un anunţ urât despre ea pe nu se ştie ce site şi asta îl întrista şi mai mult.
– Eu sunt Andy, se prezentă el când realiză că nu făcuseră cunoştinţă.
– Eu sunt Floare de Colţ.
– Păi tu nu ai nume? Ăsta e numele tău? Numai indienii au nume din astea prin triburile lor.
Floare de colţ zâmbi amuzată de ce-i scrisese el şi îl întrebă din nou:
– Dar ce, nu îţi place Floare de Colţ?
– Păi…îmi place dar nu ai şi tu un nume românesc ca toate fetele?
– Bine.
– Ce, „ bine”?
Floare de Colţ îi trimise un emoticon care râdea şi scrise:
– Mă cheamă Liliana. Ăsta îţi place?
– Liliana? E un nume frumos.
– Deci…încercă ea să scrie. Dar Andy o îngână:
– Deci…
– Deci, de ce eşti aşa trist?
El şovăi puţin înainte să-i răspundă. Nu avea nicio explicaţie. Nu putea să-i spună în două cuvinte împlinirile şi neîmplinirile din viaţa lui. Schimbă iute subiectul şi o întrebă:
– Vrei să îţi trimit un cântec frumos?
– Ce cântec?
– Unul super, cu Zoe Alecu, ăla folk, se numeşte „ Închide ochii”. Vezi că îţi trimit linkul.
– Ok.
Andy îi trimise cântecul şi o văzu pe Liliana cum îşi aşează căştile pe cap. Apoi urmară două minute de pauză. Fata asculta cu atenţie.
– Superbă melodie, absolut superbă. Se potriveşte.
– Se potriveşte? repetă el mirat. Cu ce se potriveşte?
– Păi tu ai ochii trişti şi uite, eu încerc să fiu măcar aşa, virtual, alături de tine. Uite ce spune cântecul: „ vino aici, vino lângă mine/ vino aici, lasă tot, ce e trist în tine…tu doar închide ochii şi lasă-te pe umărul meu/ închide ochii şi lasă mie tot ce e greu…prietene…hai vino aici”.
Andy îşi luă şi el la rându-i căştile şi ascultă acelaşi cântec. Părea şi mai frumos atunci când ea îi scria pe mess şi din acea clipă, a ştiut că această femeie ar putea însemna enorm de mult în viaţa lui. Se temea însă ca nu cumva doar o nouă iluzie să nu îl amăgească. Dar acum se înşela. Nu, Liliana nu era deloc o iluzie ci un adevăr, sosit pe neaşteptate şi el avea să îşi dea seama de asta mai curând decât ar putut crede vreodată.
Discuţia lor se încheie adânc, în noapte. Se priveau şi îşi scriau în acelaşi timp, ca două suflete adunate acolo ca să se regăsească unul în celălalt, pentru totdeauna. El scrise apoi un blog şi o făcu din toată fiinţa lui, adânc marcat de ultimele ore de pe messenger si din această nouă noapte a destinelor. Şi scrise: „Ca de nicăieri ai apărut, înger drag şi în clipa venirii tale, mi-ai adus darul sufletului ca să te pot privi şi să te am fără să te mai caut. Am văzut un chip aievea întruchipat în frumuseţea vieţii, ca o FLOARE DE COLŢ ce te numeşti, la ceasul unei inimi care bate de acum neîncetat în mine pentru petalele tale, uşor rostogolite din paradisul pământean de care nu am ştiut până azi…Mă plec cu sfială în faţa venirii tale şi te chem să fii doar îngerul meu, pentru ca într-o zi să mă pot oglindi în ochii tăi şi să îţi spun simplu: tu eşti. Înger drag, să nu pleci şi tu precum ultima speranţă năruită…Rămâi aici, cu mine şi alături de fiinţa mea, ca să mă poţi încălzi cu razele tale aducătoare de lumină sufletească şi mai ales, de nemărginită iubire. Ştii, uneori, renaştem precum viaţa din viaţă şi atunci, înţelegem că undeva, în astrala poveste a existenţei noastre, există cineva anume şi pentru noi aşa cum exişti şi tu pentru mine. Te simt fără să te cunosc şi te văd fără să te fi cunoscut vreodată. Dar ştiu, îngerul meu, că tu eşti trimis de un destin ales pentru calea ce o urmez, cu şi mai multă ardoare şi dorinţă, pentru a retrăi împliniri demult uitate şi pierdute în istoria timpului meu. Aşa că zâmbeşte, angelică sosire în drumul rătăcirilor prin necunoscut, ca să mă pierzi în farmecul tău şi ca să mă răsfrâng apoi cu tot ce am mai bun şi mai frumos în tine şi în tot ce eşti.
Da, ştiu, vrei să zbori, e dorinţa ta ascunsă, neştiută şi păstrată în colţul cel mai de preţ al fiinţei tale…dar te rog, nu zbura fără mine…lasă-mă să nu mai simt nimic din ce-a fost ca să înţeleg prin tine şi prin minunata ta imagine, că sunt fericit pentru că din nou trebuie să îţi spun: faci parte din mine de acum şi din ÎNTOARCEREA ÎNGERILOR.”
Andy termină de scris noua lui postare de suflet şi izbuti să zâmbească din nou, mai încrezător ca oricând. Chipul noii sale prietene îi rămăsese întipărit ca un destin nestiut. Liliana era într-adevăr o femeie frumoasă. Frumoasă ca o conştiinţă şi profundă ca o izbăvire.

Nu uitati sa cititi si capitolele precedente ale romanului NOAPTEA DESTINELOR. Copierea sau publicarea online sau tiparit a acestor texte cad sub incidenta legii DDA. Cartea este inscrisa la Biblioteca Nationala sub ISBN 976-973-712-537-8.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: