RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR 5 Un suras in casa suferintei

Capitolul 7
Un surâs în casa suferinţei
Liliana avusese o copilărie zbuciumată încă de mic copil. Bunăstarea familiei sale se pierduse în zecile de ani care au urmat imediat după terminarea celui de al doilea război mondial. Erau oameni respectaţi în zona lor însă noile vremuri nu i-au iertat. Comuniştii le confiscaseră tot ce agonisiseră încă de când românii auzeau sub ocupaţia trupelor sovietice dictonul „ Ana Pauker şi cu Dej/ Au băgat spaima-n burghezi”. Era o ipocrizie fără de seamăn a celor care îl preaslăveau pe tătucul Stalin, în fapt, un dictator sângeros notoriu ca şi Hitler. România fusese vândută la Yalta blocului bolşevic răsăritean. Cineva, spusese cu adâncă înţelepciune: „ feriţi-vă de Răsărit”. Era o aluzie la politica dominantă a Moscovei din acele timpuri. Pluralismul politic era făcut praf la români şi aşa, prin alegeri trucate ori sub ameninţarea rusească, comuniştii români câştigau puterea la Bucureşti, lăsând mai apoi proprietatea privată doar o amintire. Liliana nu avea nici 10 ani când fusese fără de voia ei martora decăderii unei familii mândre, apreciate şi admirate la acea vreme. Se născuse târziu, fără să aibă vreun frate sau soră. Uneori, bătrânul ei tată, o necăjea nevinovat în nenumărate seri, trăgând-o de codiţe din scaunul cu rotile unde se afla imobilizat. Fata zâmbea şi plângea în acelaşi timp căci îl iubea foarte mult pe părintele său. Se simţea foarte apropiată de el şi neputinţa lui, adusă şi de vârsta înaintată, o făcea să devină un copil matur, de timpuriu. Mama ei era în fapt o dură, dar nici pe departe un suflet rău. O educa în spiritul tradiţional al familiei, să ştie cum să vorbească, unde şi mai ales când anume. Viaţa pe care o duceau ai ei o forţase cumva să fie pricepută în toate şi să aducă bani sau orice altceva era trebuincios în gospodărie. Chiar şi cele mai neînsemnate lucruri aveau valoarea lor în nenumăratele lipsuri care ajunseseră să-i copleşească sâcâitor. După marele cutremur din 1977, Liliana devenise mai repede decât oricare alţi copii matură. Trebuia să facă mâncare, curăţenie şi pe deasupra să mai şi înveţe, să îşi facă lecţiile. Cu toate lipsurile, şcoala reprezenta un element vital pentru familia ei dar mai ales pentru ea. Se străduia ruptă de oboseală să îşi scrie temele şi cu o grijă uluitoare, caietele ei deveneau un mic univers al cunoaşterii într-o lume pe care începea să o înţeleagă înaintea tuturor. Erau atâtea cheltuieli de făcut, mâncarea nu ajungea şi ea era mică, nu avea puterea unui om mare. Dar se ambiţiona să ajute în felul ei. Uneori, se ducea pe la câte o mătuşă ca să ajute la toate cele şi se întorcea cu te miri ce, fericită că poate arăta rezultatul muncii ei acasă. Fiecare bănuţ avea valoarea lui, pentru că era muncit din greu. Privea cu alţi ochi dar şi cu amărăciune la alţi copii care nu aveau aceleaşi probleme ca ea. Ar fi vrut să se joace cu celelalte fetiţe de seama ei însă nu avea întotdeauna timp şi de fapt, aproape niciodată. Era încântată de una din puţinele ei păpuşi. Nu era deloc un copil răsfăţat cu jucării. Avea treabă, mereu avea treabă. Era singură, crudă de ani şi părinţii îi avea bolnavi şi neputincioşi. Îşi amintea mereu că era să îşi piardă unul dintre părinţi la cutremurul din martie’77 dar Dumnezeu avusese grijă să nu se întâmple şi acea dramă în viaţa ei. Mama ei era internată exact în aripa nou construită a spitalului judeţean din oraşul unde locuia şi doar aceea rămăsese în picioare, restul fiind pur şi simplu doborât la pământ, mai iute decât un castel de cărţi şi în mai puţin de un minut. Liliana punea preţ pe orice cuvânt rostit şi avea grijă să dea prin felul ei de a fi valoare oricărui lucruşor, oricât ar fi fost de neînsemnat. Avea şi ea un zâmbet frumos, ca al celorlalte fetiţe de seama ei, însă zâmbetul ei era unul reţinut. Uneori, dacă cineva ar fi privit-o mai atent, ar fi putut să îşi imagineze din expresia chipului ei parcă o poveste a surâsului pierdut. Dar ea înainta odată cu anii în viaţă mai departe, ştiind poate că aşa e viaţa şi acesta este destinul său. Aşa că se resemnă să trăiască cum putea fiind mereu alături de cei dragi. În acest fel crescuse, învăţând şi pricepând mai tot ce se află în jurul său. Se transformă într-o femeie superbă prin sufletul pe care îl avea, prin echilibrul de care făcea deseori dovadă şi din care împrumuta fără pic de egoism şi altora. La majorat, vedea viaţa cu o speranţă de mai bine demnă de invidiat şi ca orice puştoaică, îşi imagina că va fi totul ok în destinul ei, căci oricum, întâmpinase destule probleme încă de mică. Dar nu avea să fie aşa. Liliana avea să se complacă într-o căsnicie timpurie, grăbindu-se să îşi întemeieze un cămin, o familie. La patru luni de la data cununiei sale, tatăl ei muri, ducând cu el în pământ secretele frumoase ale unei vieţi zbuciumate. Omul fusese răpus de boală şi de singurătate, căci locuia departe de ea, despărţindu-se de maică-sa spre nedumerirea Lilianei care i-ar fi vrut împreună. La moartea sa, îşi aduse aminte încă o dată cum bătrânul o necăjea seara şi cum chiar şi aşa, fără să se mai poată mişca precum în anii când era în putere, se juca cu ea. Era imaginea care ei i se întipărise în minte odată pentru totdeauna. Şi mai departe, înfruntase viaţa aproape singură căci iluzia unei căsnicii fără de cusur avea să se vadă tot mai clar în timp şi spaţiu. Muncea pe rupte ca să aducă mulţumire în casă şi de acum trebuia să aibă grijă şi de mama ei, care nu avea niciun venit şi era din ce în ce mai bolnavă. Bătrâna o ajutase totuşi să fie la casa ei, să aibă un apartament şi aproape că făcuse potecă la primărie sau te miri pe unde întrebând şi ascultând cum să facă sau cum să procedeze ca să poată cumpăra un loc sub soare pentru fata ei. Maică-sa avea principii extrem de conservatoare, dar sănătoase, până la un punct. Făcuse tot ce putuse ca să supravieţuiască şi poate că nici astăzi nu se putea împăca cu trecutul său familiei sale, când lumea întreagă le era la picioare într-o ţară peste care comunismul încă nu apucase să se abată. Liliana o îngrijea cu o grijă desăvârşită şi nu o abandona niciodată. Ştia că este mama ei şi pentru ea acest lucru însemna suficient ca să o respecte până dincolo de imaginaţie. Chiar dacă nu părea să fie o femeie fericită, ea ajunsese să se descurce şi de acum era pe picioarele ei. Trecuse vremea când făcea treabă pe la mătuşile şi verişoarele mamei sale, trecuse vremea când aduna coacăze cu mâinile ei micuţe şi le ducea te miri pe unde ca să facă rost de ceva bănuţi. Astăzi se trezea dimineaţa şi pleca la muncă întorcându-se deseori seara târziu, muncind pe brânci pentru un salariu aproape derizoriu, care abia îi ajungea să plătească ratele la bancă. Dar nu se dădea bătută cu niciun chip. Ştia ce şi cât poate şi continua să spere mai mult ca oricând că viaţa ei va fi altfel, lipsită de griji şi plină de iubire. Da, iubire. Era sentimentul care îi lipsea mult. Cel mai mult. Doar ea oferea iubire. Se bucura să facă o faptă bună şi atunci se simţea fericită. Cam acesta era tabloul în care trăia Liliana, atunci când Andy o cunoscuse pe messenger.
El se ridică brusc, căci îi suna mobilul.
– Alo, domnul Andy?
– Da, eu sunt.
– Sunt tatăl fetei de la biserica Mânăstirea Dealu, unde aţi fost şi Dvs. De curând.
– Wow, ce surpriză. De unde-mi ştii numărul de telefon?
– Păi, mi l-aţi lăsat când aţi plecat. Şi ne-am gândit să vă invităm la noi, dacă doriţi, mâine dimineaţă, vin eu şi vă iau cu maşina. Noi stăm la vreo 10 kilometri de Târgovişte. Ce spuneţi?
Andy se gândi puţin şi fu surprins de această invitaţie. O invitaţie chiar neaşteptată.
– Ok, mulţumesc mult. Vă aştept atunci.
– Şi noi vă mulţumim domnule, Alina strigă într-una de când v-a văzut pe Dvs. Ne-am gândit să vă rugăm să veniţi la noi ca să o vedeţi, poate că asta o mai ajută. Ştiţi, ea nu a spus nimic, nici măcar o literă până ieri, niciun sunet.
– Credeţi că asta are legătură cu mine?
– Da, domnule, suntem siguri. Şi doctorul ne-a spus că e foarte posibil să fie aşa.
– Mă bucur, răspunse Andy, dacă e aşa. Nu prea ştiu dacă vă pot ajuta cu mai mult însă voi încerca.
– La revedere domnule, vin mâine şi vă iau.
– Pe mâine, la revedere.
Andy rămase uimit. Cum adică fata putea să spună ceva, dacă îl vedea pe el? „ Pe asta chiar că nu o cred, dar prea mă simt singur ca să nu accept să mai cunosc şi alt fel de oameni. În fond, chiar vreau să o văd pe fetiţa aia.”, îşi spuse el în gând. De fapt, chipul Alinei parcă şi acum era îndreptat către el, simţea asta, era senzaţia cu care rămăsese încă din biserică. Ochii copilului parcă îl urmăreau şi acum, doi ochi negri şi strălucind într-un fel aparte. Doi ochi în spatele cărora se afla mereu un semn de întrebare. Alina dorea să afle multe răspunsuri. Dar încă nu le putea auzi aşa că încerca să le afle prin propria privire, unică în felul ei. De fapt, Andy rămăsese fascinat de copilul care întinsese mânuţele spre el în biserică. Îl marcase profund acel moment şi devenise unul aparte pentru că-i adusese o palidă senzaţie de bine şi de fericire. Iar acum, i se oferise ocazia să o vadă pe micuţă, chiar acasă la ea.
A doua zi, Andy coborî în jur de ora 10 în faţa blocului unde locuia ca să îl aştepte pe tatăl Alinei. Aştepta chiar în faţa unei cruci, de lângă blocul alăturat. O privi şi văzu o nouă candelă care arsese toată noaptea. Acolo, murise un tânăr şi el aflase asta întrebând în stânga şi în dreapta. Nu trecea nicio seară fără ca flacăra unei lumânări să nu ardă până dimineaţa. Probabil că acel sufelt plecat din lumea aceasta de timpuriu, fusese extrem de iubit. La asta gândea Andy când apăru dintr-o dată o Dacia veche, probabil cumpărată la second hand care parcă uşor, lângă trotuar. Tatăl Alinei claxonă scurt şi Andy îl recunoscu. Peste puţin timp, el intra într-o curte acoperită de o boltă care probabil vara făcea umbră şi dădea o stare de bine celor ai casei. Pătrunse apoi în casă, invitat cu amabilitate de tânărul tată şi privirea lui se întâlni pentru a doua oară cu cea a fetiţei. Dar aceasta nu mai spuse nimic, doar întinse braţele din nou către el ca la un semn şi Andy se repezi să o îmbrăţişeze. În mod ciudat, simţi din strînsoarea copilului o stare de bine, neobişnuită. Alina ştia să ofere dragoste. Era afectuoasă şi asta se vedea clar din gesturile ei.
– Ce faci, măi Alina? O întrebă Andy în timp ce se străduia să o ţină în braţe. Nu era deloc uşoară, dar nu se îndupleca să o lase jos cu niciun chip.
– Eu sunt Elena, mama
– Îmi pare bine, Elena.
– Să serviţi o cafea, e făcută deja.
– Mulţumesc mult, Elena.
– O bere, domnule?
– Nu, Elena, nu obişnuiesc să consum nimic cu alcool, nici măcar bere.
– Atunci, un pahar de suc?
– Ok, un pahar de suc. Mulţumesc mult. Dar de ce vă deranjaţi atâta, oameni buni? Nu am făcut absolut nimica ca să fiu tratat aşa. Nu sunt obişnuit.
– Păi noi credem că datorită Dvs. Alina a reuşit ieri să spună ceva, acolo, sus, la mânăstire.
Andy rămase mască. Nu reuşea să se împace cu ideea că el era binefăcătorul acelui copil. Avea dreptate să spună că nu făcuse nimica, doar o privise adând în ochi, atâta tot. La biserica de la Mânăstirea Dealu acel copil îşi făcuse pentru prima dată părinţii fericiţi, reuşind să îngaime o literă din alfabet. Nu era cine ştie ce, dar pentru ei însemna mult. Se aşeză pe canapeaua din bucătăria îngrijită şi Alina fu în sfârşit de acord să coboare din braţele lui. Tatăl fetiţei o preluă cu o grijă maximă, vorbindu-i şi sărutând-o fără oprire pe obrăjori. Andy urmărea această scenă foarte sensibilizat şi peste câteva clipe, apăru o prietenă a Elenei, văicărindu-se în fel şi chip de durere. O chema Maria.
– Eleno, toată noaptea nu am dormit. Nici la duşmanii mei nu le doresc să aibă durerile mele, m-am sucit, m-am învârtit, pur şi simplu nu mai pot, fată…nu mai pot…mă nenoroceşte fierea. Auzi, da dumnealui cine este? mai întrebă tânăra femeie iscodindu-l pe Andy cu privirea.
– Este prietenul nostru. Şi al Alinei.
Dar Maria nu mai putu să spună nimic. Dintr-o dată i se făcu rău şi dacă Andy nu ar fi susţinut-o ca să nu cadă, probabil că s-ar fi prăvălit pe podea. Femeia leşinase de durere şi nu se prefăcea deloc.
– Salvarea, să chemăm salvarea. Sunaţi la 112.
Dar nimeni nu apucă să sune pentru că Alina deveni dintr-o dată agitată şi întinse braţele către Maria, rostind altceva, de astă dată chiar un cuvânt scurt:
– Eu…eu…în braţe.
– Vrei în braţe, Alina? o întrebă tatăl ei.
– Eu, în braţe, la ea, continua fetiţa să vorbească lăsându-i pe toţi ceilalţi muţi. Vroia în braţele Mariei, care acum era aşezată pe canapea, leşinată şi fără să poată rosti un singur cuvânt.
– Cred că vrea să o atingă pe Maria, se dumiri mama fetei, dar cum să o ţină în braţe? Ia du-te, Ovidiule şi du-o spre ea.
Ovidiu era numele părintelui fetei. Acesta o luă pe Alina în braţe şi se îndreptă cu ea spre Maria. Uitaseră toţi să mai sune la salvare. Sau măcar să facă ceva. Erau parcă hipnotizaţi de moment şi acum toate privirile se îndreptau către Alina, care întindea mâinile spre Maria cu o insistenţă bizară. Până la urmă, reuşi să ajungă cu mânuţele spre ea şi încercă să o cuprindă cu ambele braţe. Dar era încă prea departe, Ovidiu doar o susţinea.
– Du-te cu ea mai aproape Ovidiule, să vedem ce vrea copilul. Şi Ovidiu se duse şi mai aproape, iar în secunda următoare Alina o strânse puternic pe Maria în braţe. Atât cât putea. Nu dură ciudata îmbrăţişare decât un minut, un singur minut. Fata se întoarse zâmbind uşor din colţul gurii şi îşi roti privirea spre toţi cei din jur.
– Ga-ta. Ga-ta.
– Ce o fi vrând să ne spună? se întrebă Ovidiu curios în timp ce fata repeta fără oprire:
– Ga-ta, ga-ta.
În câteva zeci de secunde, se întâmplă un mic miracol. Maria deschise ochii şi se trezi din leşin. Privi către ceilalţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi îi întrebă cu voce ciudată:
– De ce vă uitaţi toţi aşa la mine?
Iar Alina întinse din nou braţele către ea, fără să mai scoată niciun sunet. Copilul o îmbrăţişase şi apoi urmase un moment incredibil, Maria îşi revenise.
– Ce Dumnezeu, murmură într-un târziu Maria, nu mă mai doare nimic. Şi o privi pe fetiţă începând uşor- uşor să înţeleagă. Da, Alina o strânsese cu mânuţele ei şi o vindecase pe loc. Fata avea o capacitate necunoscută încă, în a domoli anumite dureri, dar nimeni nu ştia toate acestea. Abia acum aflaseră, sau măcar începeau să ştie cumva. Maria zâmbi şi din acea secundă, în casa suferinţei, acolo unde părinţii Alinei se chinuiau de ani buni să îşi vindece copilul, mai apăruse un surâs.
Chestiile astea cu paranormalul deja invadau sute de emisiuni la radio sau la televizor şi între adevăraţii vindecători îşi făcuseră loc tot soiul de escroci, care apăreau pe micile ecrane, închizând ochii şi căutând să inducă prin forţa psihicului telespectatorilor creduli impresia că sunt vindecaţi sau că trebuie să mai facă ceva terapii care costau sume exorbitante. Revistele de specialitate erau pline de asemenea hoţi ai minţilor şi totuşi, românii continuau să creadă în minuni. Iar adevăraţii vindecători erau necunoscuţi. Ei nu îşi făceau niciodată reclamă. Alina însă era doar un copil nevinovat. Un copil care reuşise să aducă din nou culoarea în obrajii Mariei.

NOTIFICARE: Foarte putin in urma puteti gasi si citi daca doriti si capitolele anterioare. Atrag atentia ca romanul este inregistrat sub ISBN ca atare preluarea textelor fara acordul autorului intra sub incidenta legii.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: