RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR 6 Curcubeul vietii si Ecourile inimii

Capitolul 8

Curcubeul vieţii

De când o cunoscuse pe Liliana, chiar şi virtual, Andy realizase cât de repede se schimbă totul în viaţă. Cum se poate trece cu uşurinţă de la agonie la extaz, într-o inimă de atâtea ori rănită, cum era a lui. Neprevăzutul acţiona din nou în viaţa lui şi începuse dintr-o dată să spere că sufletul pereche poate fi regăsit în acea femeie minunată cu care tocmai vorbise pe messenger. Se mai repetase însă acest lucru şi de această dată fu decis să aibă grijă de sentimentele lui. Era un om singur şi vulnerabil iar el nu avea habar câtă primăvară avea să-i inunde sufletul greu încercat. Spera ca orice om agăţat de vise mereu năruite. Nu mai avea încredere în propriul destin deşi nu recunoştea asta în faţa nimănui. Vorbea cu sine în nopţile albe ale existenţei sale şi din subconştient, o voce îi tot repeta la infinit că în sfârşit, clipele de fericire pe care le pierduse se vor întoarce cu o forţă nemărginită. Avea darul să insufle prietenilor, chiar şi necunoscuţilor acea doză de optimism care tocmai lui îi lipsea şi nimeni nu realiza tristeţea de pe chipul lui, decât vag, sau în treacăt, fără să- i pese. Liliana însă îl citise pe web atunci când reuşise să-l vadă. Fusese surprinsă la rândul ei de imensa diferenţă dintre omul pe care-l văzuse înainte şi cel pe care-l privea acum drept în ochi, deşi era doar un ecran micuţ. Tehnologia însă o ajuta să desluşească pe faţa lui crisparea, nefericire, durerea, strigătul din fiinţa lui pe care nimeni nu îl auzea. „ De ce eşti trist, de ce ai ochii trişti?”, îl întrebase şi această întrebare îi stăruia în minte tot mai adânc, mai profund, începând astfel să caute răspunsuri pe care nu dorise niciodată să şi le dea singur. Sau nu şi le adresase. Întotdeauna se gândise doar la ceilalţi, lui nu îşi purta niciodată de grijă, uitase că există pe lume şi se retrăsese în micuţa lui locuinţă, măcinat de un trecut care înainta în timp aproape odată cu el. Iar întâmplarea din casa Alinei, când fetiţa reuşise o mică minune, îl trezise parcă dintr-un vis urât. Nu îşi putea dezlipi ochii de chipul rugător al fetiţei, care îl implora cu privirea să nu plece, să mai stea cu ea. O lacrimă îi căzuse atunci în văzul său de pe obraz şi atunci a ştiut că trebuie să se ridice din nou către viitor, cu toată forţa lui, ca un invingător. El scrise o postare pe blogul său, simţind fiecare cuvânt aşternut, trepidând de adâncă emoţie după orice frază ca şi cum, în acel eseu, se adunase întregul univers al trăirilor lui. Şi gândurile lui se împreunau în cuvinte care arătau altfel de om, pentru o altfel de viaţă. Şi scrise: „Din eternitate s-a înfiripat şi în infinit s-a aruncat precum valurile mării când se izbesc de stâncile de la ţărm…mângâierea bucuriei nemărginite s-a arătat atunci ca un balsam sufletesc, aievea adus în viaţă pentru ca tu OMULE, din ţărână creat şi unde te vei întoarce, să arunci clipele tale în istoria iubirii…

Deschide-ţi inima şi sufletul şi îndreaptă-te către frumos, căci speranţa ta de mai bine nu va rămâne fără răspuns şi mai ales, fără un ecou nedefinit şi totuşi, atât de fermecător……Să nu uiţi omule, de Dumnezeu creat pe acest pământ, că tu eşti de fapt esenţa unei existente la care aspiri prin tot ce năzuieşti în splendoarea fiinţei tale şi şopteşte neîncetat că DRAGOSTEA, este idealul tău nesfârşit, precum dorinţele care te cuprind în faţa necunoscutului viitor, acolo unde vrei să te regăseşti pe tine însuţi deodată cu acel suflet pereche angelic şi de care întotdeauna îţi este dor.

Să nu disperi, oricine ai fi…trimite tot ce ai mai frumos şi mai bun în tine şi radiază de necuprinsul care fascinează un timp care se scurge neîncetat şi care totuşi, câteodată, ca un dar divin, se mai opreşte în loc, pentru tine anume şi pentru ce va mai fi… Astfel gândea în El un necunoscut vorbind cu astrele şi rugându-le să nu uite niciodată să-i arate toleranţa divina, prin magnificul curcubeu al vieţii.”

Capitolul 9

Ecourile inimii

Noaptea destinelor continua în viaţa lui Andy. O noapte a evenimentelor neaşteptate şi acolo, în foişorul său de cărămidă îşi construia încet şi sigur un imperiu al gândurilor. Al dorinţelor. Care renăscuseră dintr-o dată, de când ochii Lilianei se întâlniseră cu ai lui. Ştia că noaptea lui poate semăna cu a multor suflete care încercau ca şi al lui să se regăsească. De fapt, era noaptea tuturor. Milioane de tastaturi erau puse la grea încercare şi pe messsenger, cuvintele se încrucişau între colţurile lumii ca la un semn al chemării unora către ceilalţi. Internetul devenise modalitatea comodă de a căuta petrecerea altui fel de seri. Tehnologia afecta romantismul trăit pe viu de îndrăgostiţii lumii şi acum, săruturile erau prin emoticoane. O etapă nouă în conceperea relaţiei de iubire pentru un secol care încă nu începuse să fie sau care, cine ştie, poate că nici nu avea să se termine vreodată. Un pas intermediar până la întâlnirea dintre cei care se căutau dintotdeauna. Dispăruse coşmarul distanţelor şi harta lumii părea mai mică în faţa calculatorului. Puteai vorbi cu oricine şi de oriunde. Fiecare putea să spună orice poftea şi adresele de mail deveniseră la fel ca solicitate ca numerele de telefon. Mai ales în cazul băieţilor care doreau întotdeauna câte un ID ca să poată conversa şi încerca deseori în zadar, marea cu degetul. Capcanele virtuale însă nu lipseau. Câte o tânără, se trezea racolată de cine ştie ce escroci şi la primul pas în afara monitorului, devenea victima unor reţele care împânziseră lumea cu trafic de carne vie, tot mai greu de stăvilit de către cei în drept. Noaptea destinelor! Ce păcat că nu era întotdeauna una a zâmbetelor şi clipelor fericite. Dimpotrivă, viaţa multora se transforma odată cu urgiile unei lumi cumva rătăcite încă în neputinţă şi nepăsare. La toate acestea gândea Andy când deschise ID-ul său de mess şi văzu cu bucurie că Liliana este online. Parcă ar fi întâlnit-o cu adevărat. Pentru el, ea nu era deloc virtuală. Ci reală.

– Buzz!îi dădu el.

– Bună seara, îi răspunse ea, aproape imediat. Apoi ieşi dintr-o dată din listă. Andy se necăji. Dar nu dură mult. Prietena lui se dăduse offline ca să îi poată da web şi să nu fie deranjată de restul listei.

– Am multe să îţi spun, îi scrise el.

– Avem timp să ne spunem destule, o viaţă, răspunse ea, surprinzându-l cu această replică.

– Tu, eşti o femeie fericită?

Liliana zăbovi puţin până să răspundă la întrebarea care o luase pe nepregătite.

– Cred că da. Mă simt bine în pielea mea.

– Deci nu eşti fericită, concluzionă el.

Ea îi trimise un emoticon care se gândeşte şi nu înţelege însă era doar un pretext ca să nu răspundă cu adevărat la întrebarea lui. Adevărul este că o săgetase puţin cuvintele lui. Andy continuă tirul întrebărilor şi nu se reţinu să scrie mai departe, căutând răspunsuri fără oprire:

– Tu, ca femeie, ce dorinţă ascunsă ai? Ce îţi doreşti mai mult pe lumea asta în acest moment?

– Să zbor, răspunse ea iute.

– Să zbori? Unde?

– În lume. Aş vrea să zbor în lume, să nu mă ştie nimeni.

Era clar că Liliana nu este nici pe departe o femeie fericită însă părea să se complacă în situaţia ei. De fapt, chiar ea recunoscu că este resemnată de existenţa pe care o duce. Însă nu dispera: ea vroia ceva important: să zboare.

El o privea atent şi nu îşi mai putea dezlipi privirea de la frumosul chip de pe web. Îşi aminti primele ei cuvinte, din blog, când scrisese cu o timiditate neînţeleasă: „ eu am păşit uşor, să nu deranjez”.

– Trebuie să ne întâlnim, neapărat, decretă el deodată.

– Păi…tu eşti acolo, eu aici…suntem departe unul de celălalt.

– Aiurea, replică el, nici nu ştii ce mică pare distanţa când îţi doreşti ceva. Însă se bucură în inima lui că ea căutase un motiv care sa-l atenţioneze că Focşaniul nu este deloc aproape, pentru că asta dovedea cumva şi interesul ei, măcar tangenţial, pentru el.

– De ce ar trebui să ne vedem? îl întrebă.

– Pentru că am ochii trişti şi numai tu ai putea să-i faci să surâdă.

Dar nu apucă să mai citească răspunsul. Web-ul Lilianei se închise dintr-o dată şi el se întunecă. Însă nu dură mult.

– Mi-a picat netul, îi explică ea.

– Dă-mi web.

– Ok.

Andy apăsă tasta ok şi începu să o privească altfel decât o făcuse până atunci. Se întreba şi el, ca mulţi alţii, dacă dragostea virtuală poate fi şi reală. Dacă poţi iubi pe cineva, aşa, fără să îl vezi în carne şi oase, decât pe monitor. Majoritatea celor care dădeau un răspuns negau această posibilitate, dar Andy îşi spuse: „ cine ştie, întotdeauna există şi excepţii care pot confirma regula”.

– Eu nu mai sunt căsătorit, scrise el.

– Eu nu ştiu dacă mai sunt căsătorită.

– Cum aşa? se miră el.

– Eu am sperat toată viaţa că într-o căsnicie pot fi doi şi că aceasta poate fi şi iubirea reală. Din păcate, am fost singură şi mi-au trebuit ceva ani ca să înţeleg asta. E foarte rău când nu trag amândoi în aceeaşi direcţie.

Andy rămase încremenit. Parcă i-ar fi vorbit cineva din interior, despre el însuşi. Şi el fusese singur şi trăsese singur într-o direcţie pe care o crezuse bună. Şi cine suferea cel mai mult? Copiii. Ei cădeau victimele nevinovate ale neînţelegerilor dintre soţi şi divorţurile deveniseră o boală cronică în România. În acel moment, peste 50 la sută din căsnicii se destrămau la foarte puţin timp de la data întemeierii unor familii care avuseseră nădejdea unui viitor frumos în doi. Sărăcia, lipsurile, şomajul, tranziţia, duceau către sfârşitul inevitabil al speranţelor de mai bine. Problemele de familie provocau discuţii contradictorii, certuri, neînţelegeri ireparabile şi din păcate, deseori se ajungea la despărţire. Datoriile împovărau şi mai mult o clasă socială care devenea un adevăr dureros al românilor. Liliana şi Andy fuseseră şi ei victimele unor ani de acuma pierduţi. Fără să ştie, amândoi doreau de fapt acelaşi lucru: să zboare, cum spunea ea, cu tâlc şi provocându-l pe Andy să o dorească aproape de el şi mai mult. Prin explicaţiile virtuale devenise obişnuinţă să fie pomenită „ legea rezonanţei”. Fără să prindă de veste, cei doi se simţeau tot mai legaţi unul de celălalt. Vorbeau din priviri, iar cuvintele pe care şi le scriau pe messenger erau de fapt, cu multe subînţelesuri. Se studiau reciproc şi îi amuza gândul că au o conversaţie de-a dreptul adolescentină. Dar le plăcea. Şi când într-un târziu înţeleseseră asta, începură timid, dar sigur, să se îndrăgostească unul de celălalt.

Noaptea sosi şi Andy se trezi dimineaţa cu un mesaj pe mobil chiar de la prietena lui: „ să ai o zi cu mult soare, suflet curat”. Era un sms care îl încântase şi fără să-i răspundă, spuse şi el cu glas tare:

– Şi tu, vis frumos.

În acel moment, de la fereastră se auzi un zgomot ciudat. Doi porumbei băteau cu ciocul în fereastră. Andy ştia ce se întâmplă. În ultimele săptămâni, obişnuia să pună firimituri pe pervazul din afara iar păsările se grăbeau, odată cu vrăbiile, să ciugulească. Niciodată nu se trezea târziu, căci ele erau acolo, aşteptându-l. Şi dacă nu găseau bucăţelele de pâine, insistau să îi aducă în felul lor aminte că este vremea să le hrănească. Îl încânta şi fascina chestia asta, în acelaşi timp. Se grăbi să fărâmiţeze o jumătate de franzelă şi apoi zâmbi fericit. În ultimele luni, vieţuitoarele acelea din înaltul cerului îi fuseseră singura companie de care era ataşat cu adevărat. Aceste păsări ştiau poate mai bine decât oamenii ce înseamnă iubirea. Andy a scos mâna pe fereastră şi a întins-o în aer. Dar le sperie. Bătând puternic din aripi, ele fugiră în copacii de lângă bloc, aşteptând ca el să plece. Însă ceva se întâmplă: una dintre ele, deveni mai curajoasă. Se apropie în cercuri tot mai mici de fereastra lui Andy şi apăru un moment sublim: ea se aşeză lin, pe braţul lui. Observă un obiect ciudat în ciocul ei. Nu era o firimitură de pâine ci o bucată de hârtie. El se miră mai întâi. Stătu aşa, domol, sperând că va reuşi să pună mâna pe ea. Reuşi. Se bucură ca de un succes vital şi în clipa următoare, fu cuprins de o emoţie puternică. Desfăşură hârtia şi îl străfulgeră un gând: semăna foarte bine cu foile din jurnalul găsit în parcul Chindia. Duse preţioasa bucată lângă caiet şi rămase înlemnit: când îl mai răsfoi odată, descoperi că este pagina 100, tocmai cea care lipsea. „ Dumnezeule, chiar vrei să îmi arăţi mereu că exişti?” se întrebă el. Privi către micuţa pasăre care tocmai fugise cu o bucăţică de pîine în cioc: Mulţumesc, vrăbiuţo…murmură el. Apoi aşeză cu grijă hârtia la locul ei, în jurnal, lipind-o. Şi la urmă, citi cu interes: „Ce a fost nu se pierde dacă inima noastra şi-a dus freamătul în timp şi în suflet. Ce-am învăţat, este o povaţă a vieţii pentru viitoarele noastre amintiri. Căutăm Iubirea, magica dorinţă, spre împlinirea noastră. Anii trec şi noi, oamenii acestui pământ, simţim prin dorinţele noastre ecourile propriilor aspiraţii.

Ne privim în oglinda sufletului şi dorim unul asemănător lângă noi. Nu mai avem răbdare să fim fericiţi. Dar fericirea este şi ea relativă, precum adevărul. Iar adevărul absolut este Dumnezeu. Noi nu putem fi Dumnezei ci doar chipul şi asemanarea Lui. Căci aşa ne doreşte: frumoşi, iubitori şi buni. Pentru noi dar şi pentru ceilalţi asemenea noua. Ni s-a dăruit fiecăruia câte o inimă. Ca sa bată. Ca să fie căutată şi ca sa caute la rându-i o alta…din ea răzbat ca un noian al patimilor vise, dorinţi, pasiuni, tot ce e mai frumos şi mai sensibil pentru oamenii acestui pământ. Imagini peste imagini se suprapun în inimile tuturor. Este ceea ce ne-am dorit dintotdeauna şi dorim şi acum. Sunt Ecourile inimii.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: