RSS Feed

NOAPTEA DESTINELOR 7 Femeia frumoasa ca o constiinta

NOTIFICARE: Acest roman de actualitate a fost tiparit si publicat la Targoviste in editie limitata, autorul fiind eu. Ca atare, orice preluare a textelor de aici fara acordul meu, intra sub incidenta legii DDA. Va multumesc pentru intelegere. Nu uitati sa cititi si primele capitole ale cartii in arhiva, recent.

Capitolul 10

Femeia frumoasă ca o conştiinţă

 De fapt, Andy începuse să o iubească pe Liliana. Ceea ce cu adâncă emoţie citise în acel jurnal rătăcit prin frumosul parc târgoviştean îl marcase puternic. Parcă ar fi fost cuvinte şi scrise de el. Trăia fiecare frază şi visele sale renăşteau ca un orizont luminos al vieţii. Da. După ani întregi de suferinţă, decepţii şi rătăcire prin iluzii eterne, iubea. Un gând exprimat de autorul jurnalului sau cine ştie, poate autoarea, îl urmărea de acum permanent pentru că aspira la acel ideal greu de atins într-o lume în care sentimentul suprem, de iubire, risca să îşi piardă identitatea: „ nu mai avem răbdare să fim fericiţi”. Aşa scria în preţiosul caieţel. În bucăţica de hârtie adusă în chip miraculos de o pasăre nevinovată, iar zborul ei către fereastra locuinţei era o adevărată minune. Andy era pur şi simplu uluit de ceea ce îi aducea de ceva vreme neprevăzutul. Prin această întâmplare, cu pagina lipsă adusă de o vrabie, ajungea să fie pe deplin convins că păsările, într-adevăr aparţineau cerului. Se simţea fericit şi nu realiza nici el prea bine de ce. Însă în inima lui, ştia că rămăsese un om capabil să ofere ce are mai bun în el celei care merită. Liliana! Numele prietenei sale devenise un refren al simţămintelor, deodată revărsate peste existenţa lui atât de pustie. Nu mai avea stare. Era enervat peste măsură de faptul că trebuie să treacă o noapte ca să fie zi şi ar fi vrut ca timpul să stea în loc doar atunci când vorbea cu ea, când o vedea pe ecranul micuţ, devenit deodată insuficient pentru noile sale dorinţe. O dorea din tot sufletul deşi nu se întâlnise cu ea în viaţa reală niciodată. Vroia să ţină în braţele sale strâns o prietenă dragă, să-i şoptească necontenit că în sângele său, de acum, doar ea este stăpână. O chema în fiecare secundă să vină mai repede în viaţa lui. Îi striga telepatic „ vino” şi apoi adăuga „ şi chiar de ai să vii te voi aştepta, căci fără aşteptare, nu ar mai fi dragoste”. Singurătatea! Îl doborâse singurătatea! Nu mai suporta să fie doar el în acea locuinţă. Avea atâtea lucruri să-i spună şi ea poate că nici nu bănuia. Se săturase să vină seara acasă şi să găsească lumina stinsă. Îşi găsise un refugiu în lumea virtuală şi acum iată, tocmai acesta îi dăruise o nouă speranţă, anume aceea că un suflet drag va răscoli iubirea din el, încă nesfârşită, ca un balsam divin, adus ca să aline durerile unei inimi prea des lovită şi încercată. Acum ştia că dragostea este cel mai frumos sentiment uman şi aştepta cu nerăbdare să trăiască din nou clipa şi aceasta să dureze până la sfârşitul vieţii lui. Liliana era un vis încă şi el dorea să fie real, să o atingă cu adevărat cu sărutările lui, cu vorbele, alinturile şi îmbrăţişările care-i lipseau atât de mult. Într-o seară, îi prinsese pe amândoi dimineaţa în faţa calculatoarelor. Nu oboseau să îşi scrie continuu şi astfel, o relaţie adevărată de iubire avea să aducă mai aproape de ei un viitor fericit. Când nu vorbeau pe messenger, telefoanele mobile le erau cei mai buni prieteni. Şi Liliana avea la rândul ei dorinţa permanentă să îi audă vocea, nu numai să îl vadă pe web. Într-un timp relativ scurt, ajunseseră să ştie atâtea lucruri unul despre celălalt, cum nu îşi imaginaseră vreodată. Odată, s-au amuzat teribil, în timp ce vorbeau cu micuţele aparate lipite de ureche:

– Tu mai ai minute? întrebase el.

– Mai am puţine, cam o sută.

– Păi câte au fost la tine gratuite?

– O mie, că am prins oferta de la prima reîncărcare.

– O mie???? Păi abia este o săptămână de când ai activat extraopţiunea.

– ???

– Ăştia de la telefonia mobilă ar trebui să ne premieze. Cum adică, am vorbit atâtea ore şi pe messenger şi la telefon? Cine ne-ar crede că suntem capabili de aşa ceva?

– Ai dreptate, fu ea de acord. Suntem nebuni.

– Poate că suntem doi nebuni frumoşi, cugetă el.

– Am zăpăcit releele, mai spunea ea.

– Am speriat reţelele, râdea Andy.

– Clar, suntem PRAF.

– „ Praf”?Cum adică „praf”?

– Adică varză.

În acel moment, se întâmplă un lucru ciudat. Rostiră amândoi odată exact aceleaşi cuvinte:

– Trebuie să ne vedem.

– Clar trebuie să ne vedem, întări Liliana.

– Şi de ce trebuie să ne vedem? se interesă el.

– Nu ştiu. Poate pentru că ne lipseşte zborul.

– Zborul?

– Da, iubitule, zborul. Ne este amândorura dor să zburăm.

– Şi cine oare ne-a împiedicat până acuma să facem asta? Mai întrebă Andy.

– Cei care de-a lungul timpului doar au vrut să ne frângă aripile.

– Cei care astăzi nu ne mai merită.

– Cei în care ani şi ani am avut încredere şi până la urmă, s-au dovedit a fi duşmanii de sub acelaşi acoperiş.

– E naşpa să nu poţi regăsi nu numai dragostea, dar şi prietenia în persoana cu care ai trăit alături, filozofă el.

– E aiurea să ţi se trateze cu indiferenţă supărările, tristeţile, problemele de către propriul soţ sau soţie.

– Şi să te întrebe „ eu te iubesc, dar ce îmi dai?”

Andy şi Liliana doreau amandoi deopotrivă un suflet adevărat. În care să se oglindească la infinit. Şi acum fiecare deveniseră unul pentru celălalt acea oază de fericire ivită într-un cerc al suferinţelor. Se completau unul pe celălalt din schimburile de cuvinte şi dezvăluirile pe care şi le făceau din trecutul lor. Trăiau împreună cele mai banale lucruri. El se plimba pe bulevardele Cetăţii cu telefonul şi ea asculta ce îi spune, unde este, în ce loc, prin ce magazin intră şi ce vede oarecum interesant pe acolo. Chiar erau împreună deşi încă nu se întâlniseră cu adevărat.

– Parcă suntem doi adolescenţi, glumea ea şi spunea de fapt un adevăr.

– Da, aşa este, parcă suntem doi copii.

Liliana se săturase până peste poate de viaţa pe care o ducea. Un banal cotidian fără nimic demn de consemnat. Încă nu era o femeie împlinită spiritual şi asta o durea enorm. Nici Andy nu era. Căutau acea jumătate de care să se bucure. Semănau mult în gândire, pentru că suferiseră din aceleaşi motive. Sufereau în continuare. Dacă el era un visător, ea se dovedea a fi o femeie cerebrală şi îl studia cu mare atenţie. Ochiul feminin nu se înşală niciodată. Intuiţia nici atât. Ea citise tristeţea lui din primele secunde. Şi mai apoi, descoperea un bărbat simplu, de multe ori nearanjat. Se vedea clar ca lumina zilei că lângă el nu se află nicio femeie care să îl îngrijească. Care să-i spună cum îi stă mai bine îmbrăcat sau ce ar avea nevoie ca să arate bine înainte să iasă pe uşă. Bărbatul pe care îl vedea prin camera web trăda clar cât este de singur. Dar mai trăda şi sufletul din el, frumuseţea gândurilor sale. Era un om sincer, uşor naiv, credul, mereu înşelat de soarta pe care şi-o dorise altfel. Şi ea citea toate acestea. Ar fi vrut să fie mai aproape de el ca să îi ordoneze cumva viaţa. Înţelegea pas cu pas că are în faţa lui, posibilitatea de a iubi o femeie frumoasă ca o conştiinţă.

Capitolul 11

Jurnalul din vis

 Andy avu din nou acel vis cu bătrânul aşezat în jilţ, sprijinindu-se de toiagul său. Întoarcerea în timp se petrecu de această dată brusc. Nici nu închise bine ochii şi dintr-o dată i se arătă acea sală mare, cu zeci de oşteni stând de o parte şi de alta, fiecare ţinând în mână câte o torţă. Flăcările luminau încăperea în timp ce acel voievod citea cu multă luare aminte pe un pergament. Bătu din palme şi ca din pământ se ivi un tânăr care îl ajută să se ridice. Apoi se îndreptă uşor către o masă pe care se afla o pană mare şi începu să scrie, încet, gânditor, introducând-o din când în când în cerneală ca să poată aşterne gândurile sale sau cine ştie…Un fel de caiet mare, îngălbenit, ascundea cugetări pe care le ţinea sub cheie, ca pe o comoară de mare preţ a sa. Curios, pe una din foi era pomenit un nume mult mai vechi. Timpul nu are limite. Cum putea să fie posibil aşa ceva? Să fie oare adevărat? Dacă primele atestări documentare despre existenţa Târgoviştei indicau date din urmă cu sute de ani, acum acel nume venea dintr-o epocă cu mult mai îndepărtată, de dinainte de Hristos. Un „ B” mare ocupa aproape jumătate de filă şi bătrânul puse un semn cu mare grijă, ca şi cum centrul întregii lumi s-ar fi adunat acolo.

 Imaginea omului din urmă cu sute de ani, care scrie sau stă aşezat în acel jilţ, îl urmări pe Andy şi mai departe, peste zi, mai cu seamă când trecu pe lângă străvechea Curte Domnească. Era copleşit de un sentiment bizar. Urmărea curios cum se desfăşoară lucrările de restaurare ale Complexului muzeal. Vizitase de mai multe ori aceste locuri istorice, dovezi încă vii ale trecutului măreţ. Dar dovezile păreau să ascundă nenumărate mistere ale unor timpuri spre care se întorcea fără de voia lui. Nu putea să treacă aşa, simplu, cu vederea, faptul că el călca pe urmele paşilor făcuţi de înaintaşii despre care citise în cărţile de istorie. Parcă se afla într-o viaţă anterioară. Până la urmă, în mintea lui era o învălmăşeală totală, provocată şi de opiniile istoricilor care spuneau cumva că Cetatea este de fapt mai veche decât se ştie. În parte avea dreptate să fie nelămurit. Chiar Nicolae Iorga spusese că aşezarea istorică de pe malul Ialomiţei ar fi existat încă de prin 1369. La acea vreme, fortificaţiile ridicate de valahi ar fi fost luate cu asalt de voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi în lupta sa cu pârcălabul Dragomir al Cetăţii Dâmboviţei, pe când Vladislav I, alias Vlaicu- Vodă, care stăpânea Cetatea. Un cronicar turc, pe nume Ioan Küküllö, scrisese că voievodul Nicolae fusese „nevoit să se retragă în lupta cu românii care se apăraseră cu îndârjire.”

– Ce bleg sunt, râse Andy de el însuşi. Visez moşnegi şi jurnale când am atâta treabă în viaţa de acum.

Se gândea însă la acel „ B” mare din vis pe care îl văzuse în foile bătrânului. Basarab era cu litera B. Dar nu avea cum să fie Basarab. Nici măcar Neagoe. Acesta începuse domnia la 1512 şi construise Mănăstirea Curtea de Argeş. De atunci se perpetuase şi legenda Meşterului Manole. Nici de la Brancovici nu avea cum să fie acel nume, acesta find numele familiei sârbe din care se trăgea soţia sa, Despina. Nici Brâncoveanu nu avea cum să fie, acela domnise un sfert de secol aproape între anii 1688 şi 1714, Târgovişte fiind reşedinţa de vară a marelui domnitor. Andy se duse în parcul Chindia unde ştia că sunt trecute peste douăzeci de busturi de o parte şi de cealaltă. Îşi puse mâinile la spate şi citi pe fiecare cu maximă concentrare, în nădejdea că va găsi un răspuns pentru ciudatul său vis. Citea pe plăcuţele fixate în ele numele celor care au făcut din Târgovişte un oraş istoric de excepţie şi regreta că nu vin mai mulţi turişti în zonă ca să îşi cunoască trecutul mai bine. Privea la coloşii din metal şi încerca să înţeleagă, să descopere. Citi pe rând: Vladislav al II-lea, 1447- 1456; Vlad Călugărul, 1482- 1495; Radu cel Mare, 1495- 1508. Radu cel Mare nu avea bust. Îi păru rău pentru asta. Trecu mai departe: Vlad cel Tânăr, 1510- 1512; Neagoe Basarab, 1512- 1521. Ei, acum Andy încruntă puţin din sprâncene. Nici acesta din urmă nu avea încă bust. Continuă să se plimbe atent printre marile nume ale istoriei, uşor emoţionat, de parcă aceştia i-ar fi putut vorbi dintr-o dată: Vlad Înecatul, 1530- 1532; Petru Cercel, 1583- 1595; Mihai Viteazul, şi acesta fără bust încă; Simion Movilă: 1600- 1602; Matei Basarab, 1632- 1654; Constantin Brâncoveanu, 1688- 1714. Niciunul din aceste nume nu-i desluşea enigma legată de acel nume din cronicile scrise de bătrânul din vis. Sau poate că nu erau cronici. Poate că era un simplu jurnal.

– Ce naşpa, se chinuiau săracii cu pana de scris pe hârţoagele alea, râse Andy. Şi adăugă vorbind singur: nici bloguri nu aveau. Dar ce râd eu, poate că evoluţia noastră înseamnă involuţie. Până la coadă, Biblia nu a fost scrisă pe internet. Cuţule, vino încoa…
În acel moment atenţia îi fu atrasă de un câine comunitar care se plimba mândru nevoie mare pe aleile parcului. Vroia să-i dea un biscuit pe care îl ţinea de mai mult timp în mână însă animalul se duse în mijlocul ierbii şi începu să sape cu labele, preocupat foarte. Poate că avea vreun os ascuns pe acolo.
– Cuţule, cuţu…
Dar câinele doar dădea din coadă însă nici gând să vină către Andy. Săpa continuu aruncând pământul în spate, uşor.
– Vezi, dacă-ţi piteşti mâncarea? Râse Andy. Acuma scormoneşte ca blegul dacă eşti…
Nu mai apucă să îţi continue fraza. Câinele nu săpase nici după vreo bucată de pâine ascunsă şi nici după vreun os. Ţinea în gură ceva nedefinit.
– Cuţu…vino aici…uite…
În cele din urmă, câinele se supuse, probabil atras de biscutul tare ademenitor pe care Andy îl tot arăta. Când se apropie, lăsă obiectul din gură şi se repezi către biscuit, înşfăcându-l cu lăcomie. Andy rămase uluit: animalul dezgropase pur şi simplu o bucată de hârtie, îngălbenită. Îl săgetă un gând. „ Nu se poate, nu se poate, e prea de tot”. Nu se înşela. Era încă o filă din jurnalul de acasă, care lipsea şi ea la rândul ei. Dar acum, se întâmplă ceva: întorcând-o pe o parte şi pe alta, Andy văzu două texte, în două limbi diferite: una în română şi cealaltă avea caractere ciudate, un scris aproape imposibil, nedefinit. Caracterele însă trădau originea: erau din alfabetul kirilic. Pe una dintre cele două pagini ale filei erau trecute câteva gânduri, aşa cum se obişnuise deja însă acum descoperi ceva inedit: multe dintre acele cugetări erau împrumutate din ceea ce scria pe dos cu celelalte caractere. Se vedea clar că acelea sunt copiate de undeva, în forma lor originală şi de neînţeles. Şi chiar aşa era, căci citi deasupra în româna de astăzi un titlu mic„ Traducere parţială”. Nu se îndoia că este o nouă foaie lipsă din caietul găsit, cunoştea de acum stilul autorului. Dar se mira că citeşte pe verso ceva neaşteptat. Parcă ar fi fost un alt jurnal, străvechi, care îl completa pe cel de acum. Andy căzu pe gânduri şi rămase aşa, nemişcat, multă vreme cu bucata de hârtie în mână. Apoi o împături cu grijă ascunzând-o în buzunarul interior al pardesiului. Când se întoarse, fu gata să cadă dar nu se întâmplă asta. O mână delicată îl ţinu strâns şi atunci se auzi o voce feminină:
– Vă e rău, domnule?
Privi chipul din faţa lui şi nu-i venea să creadă. Era Oana. Sau cel puţin, aşa i se păru lui.

Nu reuşi să răspundă. Fata îl ţinea încă atât cât putea strâns, să nu se prăbuşească. O mai privi odată, înlemnit. Trăsăturile, ochii, părul, chipul, toate aduceau cu prietena lui care murise în acel accident stupid.
– Haideţi cu mine până la bancă, trebuie să vă odihniţi puţin, spuse ea zâmbind cu blândeţe. Dar Andy mai descoperi acum încă ceva la ea: strasul, strasul pe care Oana i-l arătase pe camera web. Deci era ea. Chiar ea.
– Tu? Chiar tu?
Tânăra femeie îl privi şi ea la rândul ei încercând să tolereze zăpăceala lui Andy.
– Cred că mă confundaţi, domnule. Mi se mai întâmplă. Dacă înainte mă amuza, acum sunt tristă de câte ori cineva face confuzia asta idioată.
Fata scoase o sticlă micuţă de apă plată din geantă şi i-o întinse:
– Poftiţi, domnule. Beţi o gură, vă va face bine, credeţi-mă.
– Tu eşti?
– Nu, domnule, mă confundaţi cu cineva, cu siguranţă. Aveţi o impresie, pentru că vă simţiţi rău.
– Ba nu, nu mă înşel. Eşti Oana.
Femeia făcu ochii mari şi de astă dată ea fu cea care era gata să cadă. Îl privi pe cel din faţa ei cu mare atenţie.

– Domnule, o cunoşteaţi pe sora mea? Spuneţi-mi, dacă e aşa, chiar dacă nu m-aţi văzut pe mine niciodată până acum.  Ştiţi, ea a murit într-un accident. Un accident groaznic. Un prost, care era chiar prietenul ei, a dat peste ea.  Eram gemene. Oana a fost sora mea geamănă.
– Tu, tu eşti sora Oanei?
– Se pare că da, din câte observaţi.
– Să facem cunoştinţă. Nu mai îmi vorbi aşa, cu „ dumneavoastră”. Nu suport asta.
– Ok, eu sunt Larisa.
– Mă bucur să te cunosc.
– De unde o cunoşteai pe sora mea? Poţi să îmi spui?
– De pe internet. Ne împrietenisem tot vorbind pe messenger. Era era catolică.
– Văd că ştii deja destule despre ea, spuse Larisa uşor surprinsă.
– Nu chiar, să nu exagerăm. Mi-a povestit câteva lucruri care m-au impresionat.
– Serios? Şi ce anume ţi-a povestit ţie sora mea? Îmi poţi spune?
– Păi, cum se ducea cu Andrei în parcul de lângă leagăn să ofere copiilor orfani mici cadouri înainte de Crăciun. Mi-a povestit despre crini, despre multe.
– Da, aprobă Larisa. Chiar dacă era o nebună, dar în sens pozitiv, Oana avea un suflet de aur. Îmi este tare dor de surioara mea, adăugă ea acoperindu-şi faţa cu ambele palme. Începu să plângă uşor şi apoi reluă simplu:
– Asta e viaţa, trebuie să mergem mai departe. Nu-i aşa, Andy?
– Poate că ai dreptate. Spune-mi, tu ce faci aici, în Târgovişte?
– Eu…eu am venit la o prietenă în vizită.
– Şi atunci de ce te plimbi singură prin parcul ăsta, acuma, iarna?
– Eşti curios. Care e zodia ta? îl întrebă ea.
– Dar e aşa importantă zodia? Chiar crezi în zodii?
– Şi de ce nu aş crede? În societatea în care trăim, vezi ceva mai bun de crezut decât horoscopul?
– Fie, sunt născut în zodia Gemenilor.
– Aha, spuse ea. Tipic.
– Adică ce e tipic?
– Păi mai toţi gemenii sunteţi aşa, curioşi. Precis vorbăreţi, deseori plini de voi, alteori ajungeţi la ananghie ca fraierii în schimb aveţi sufletul curat. Cine ştie, poate că şi tu eşti vreun suflet curat.
Andy tresări. Mai auzise expresia asta.
– Larisa, până la coadă poţi să îmi spui ce cauţi tu aici?
– Ce caut eu, nu îmi poţi oferi tu. Şi nu te gândi la prostii, îl atenţionă ea surâzând. Caut ceva anume, dar nu contează. O să mă descurc până la urmă.
– M-ai surprins. Chiar credeam că eşti Oana.
– Ştiu, nu te condamn, mai ales că sunt sora ei geamănă. Deci era normal să crezi că e ea. Dar acum te las, mă grăbesc. La revedere, Andy.
– La revedere, Larisa.

Sora Oanei dispăru dintr-o dată de lângă el şi nici măcar nu ştia pe viitor cum ar mai putea lua legătura cu ea.

– La urma urmei, vorba ei, ce mai contează.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: