RSS Feed

Monthly Archives: Ianuarie 2011

In numele iubirii

Într-o zi, mă voi aşterne
la temelia gândurilor tale,
ca să te înţeleg
în timpul nostru infinit.
Şi poate că măcar atunci,
tu, vis nemuritor,
îmi vei spune cu şoaptele tale:
În viaţa mea, bine ai venit…

Păşim pe urmele dorinţelor noastre,
neobosiţi, nerăbdători,
atraşi din nou de speranţă,
ca-n existenţa ta şi-a mea,
de atâtea ori.

În cartea nescrisă încă,
a fericirii,
aşternem rândurile clipelor,
de neuitat,
când împreună iar vom rătăci,
mângâindu-ne cu sufletul
şi săruturile,
în numele iubirii.

Autor versuri: Adrian Melicovici
Poezie din viitorul volum personal de versuri, COLŢ DE CER

Anunțuri

Poveste fara de sfarsit

Poveste fără de sfârşit

M-am pierdut,
în îmbrăţişările tale,
astrale,
ca în sublimul colţului nostru,
de cer,
Şi când ţi-am căutat sărutul,
am început din nou,
cu viaţa din suflet,
să te doresc şi să sper…

M-aş risipi ca un praf,
din grăunţele dorului meu,
în inima ta,
să te-acopăr ca vântul,
răcorindu-ţi la nesfârşit,
aşteptările tale,
fără să mai poţi prinde de veste,
inger de poveste…
Şopteşte-mi,
apriga ta dorinţă,
nu fugi niciodată
ca să te ascunzi
de chemarea patimilor noastre,
din magicele noastre nopţi,
lungi, senine,
şi-albastre.

Mă simţi,cum pătrund
în vulcanul din tine?
sunt visul ce zboară,
aievea, ca un răspuns,
al frumuseţii tale,
ştii bine.

Dacă acum e doar frig,
şi e iarnă,
lasă bucuria din tot ce eşti,
să vină cu cea
a împlinirii,
şi-a regăsirii,
uşor, ferice şi la infinit
să se cearnă,
încălzeşte cu trupul
şi gândul din tine,
anotimpul iubirii…
Ia-mă în palmele fericirii tale,
Ca să-ţi spun te iubesc,
şi fără oprire,
cât de mult, te doresc.

Şi acum,
rosteşte odată cu mine,
noi pagini de fericire,
într-o nemărginită iubire,
ca să îţi spun,
ca un cântec uşor şoptit,
povestea noastră,
fără de sfârşit. 

Autor versuri: ADRIAN MELICOVICI

Pentru un o zana de poveste, cu toata dragostea.

Sarutul destinului

Fragment din romanul al carui autor sunt, aflat inca in faza de manuscris, intitulat NOAPTEA SPERANTELOR.

„Se uita în jurul ei uşor temătoare, ca şi cum ar fi urmărit-o gândurile celui cu care împărţise acelaşi extaz în nemuritoarea cameră „ curcubeu”. Apoi plecă încet, spre locul unde nu se mai simţea de multă vreme „ acasă”. Aproape că îşi măsura paşii, pe o cărare iluzorie, mergând încet, cu teama că totul fusese doar un simplu vis. Ştia prea bine că nu mai e aşteptată de nimeni, în afara unor priviri piezişe, aruncate de un bărbat care încetase de multă vreme să o mai merite, ca femeie şi ca om. Copiii nu aveau nicio vină pentru ceea ce nu ar fi trebuit să se fi întâmplat vreodată, dar aşa e soarta multora, să ducă măcar un timp, sau poate toată viaţa, o cruce a suferinţei. Şi totuşi, de când îşi descoperise „ colţul de cer”, înţelesese cumva că sub acelaşi acoperiş dumnezeiesc mai respiră un suflet de om, de acum odată cu ea şi pentru totdeauna. Era suficient să îl ştie acolo, ca pentru inima ei, greu încercată. Nu-i trebuia mai mult. Aşa cugeta ea iar când se trezi din propriile gânduri, un glas de copil o strigă, bucurând-o ca nimic altceva pe lumea asta: era băieţelul pentru care se luptase ca un demiurg al sorţii, într-o lume nemuritoare şi rece, unde se rătăcise fără de voie de atâtea şi atâtea ori. Alessa tresări brusc, când băiatul, înzestrat cu un talent uluitor, dincolo de toate problemele pe care le avusese, îi flutură prin faţa ochilor o coală de hârtie. Acum devenise o mamă cu lacrimi în ochi, dar nu erau ale tristeţii, dimpotrivă. Era fericită. O cuprinse emoţia şi îşi şterse pe furiş o lacrimă, ca să nu fie văzută. Copilul o privea şi parcă-i respecta în chip uimitor tăcerea şi oftatul. Ai fi zis că suspină odată cu ea, dar nu era aşa. Culorile albastru închis o şocaseră, pur şi simplu. Între ele se înghesuiseră câteva stele, desenate de mânuţa băiatului. Tânăra femeie se gândea la ceva, deşi încercase să evite asta, dar nu reuşi. Nici nu ar fi avut cum: băiatul strigă deodată ceva privind-o drept în ochi, fără să se mai repeadă în braţele ei.

Uneori, bucuriile vieţii sunt fără de margini. Ele vin şi pleacă rând pe rând, ca nişte mici semne ale unui Dumnezeu al nostru, care veghează adesea ca noi să ştim că mereu, cineva, acolo sus, ne iubeşte. Îl privea nemişcată şi aproape tremurând pe acest copil formidabil şi simţi un fior lăuntric ca niciodată, atunci când copilul, mai strigă odată ce spusese înainte:
„ MAMI, ŢI-AM DESENAT UN COLŢ DE CER”!!!!

………o singură fracţiune de secundă a fost de ajuns pentru ca „mami” să înţeleagă în sfârşit, că simte poate pentru prima dată în viaţa ei, dulcele sărut al destinului.”

AUTOR TEXT DIN MANUSCRIS: ADRIAN MELICOVICI. Materialul este sub incidenta Drepturilor de Autor, nu preluaţi acest text fără acordul meu.

Si ingerii exista, nu-i asa?

Dap, se spune că minunile se înfăptuiesc cel mai adesea doar în visele noastre dar nu e adevărat. După o perioadă mai grea din viaţa mea, iată-mă în plină formă, viu şi nevătămat, gata să mă iau la trântă cu noile mele aspiraţii. Dacă am spus că în maxim trei ani voi fi cel mai citit scriitor român, eu mai repet o dată: AŞA VA FI. Am primit ieri o gură de „oxigen” şi m-am convins încă o dată că ÎNGERII EXISTĂ, ei sunt aici, printre noi, mai pământeni ca oricând, gata să ne sară în ajutor în clipe neaşteptate şi atunci când credem că speranţele au fost deşarte, într-o lume în care valoarea umană se regăseşte cu greu.

Mi-am încordat din nou puterile şi de la primele ore ale dimineţii am început să fac ce mă pasionează şi îmi place mai mult: să scriu. Să scriu la romanele mele, cu o inspiraţie sosită dintr-o dată, aşa cum le şade bine scriitorilor neastâmpăraţi, care se trezesc în toiul nopţii şi îşi aştern ideile pe hârtie, gândurile, rândurile unor posibile creaţii în proză sau poate în poezie. Am uitat de orice durere, măcar vremelnic, despre care am vorbit în postările anterioare, pe care le regăsiţi puţin în urmă pe această pagină chiar. O voce mi-a scris că sunt „ prostănac” şi că ţine la mine. Apoi mi-am reamintit că există atâţia oameni frumoşi între noi şi niciodată nu trebuiesc uitaţi, eu cel puţin nu o voi face. Mai târziu, spre orele întârziate ale unei zile istovitoare şi seri parcă uşor întârziate, o altă minune mi-a scris să mă relaxez şi cu asta a spus totul. M-am relaxat, am adormit liniştit şi m-am trezit sărind ca ars direct în faţa computerului. Am privit monitorul ca pe o presupusă oglindă a cuvintelor care mai apoi, au început făcut explozie de viaţă şi de lumină în noi rânduri aşternute, din manuscrisele Noaptea Speranţelor şi ulterior, a megaromanului Secretul lui Myron.

Forţa lăuntrică a reuşit să scoată din nou la iveală lumina din întuneric iar fraza de pe bolta Nopţii Speranţelor, a rămas şi ea bine gravată între stelele universului: AICI E COLŢUL TĂU DE CER. Gesturile simple aduc deseori o putere incredibilă în psihic şi am ştiut că atunci când tastatura a început să zbârnâie sub bătaia neastâmpărării şi a inspiraţiei, îngerii s-au întors din nou în viaţa mea. Pentru voi, oamenii frumoşi pe care v-am cunoscut în ultimii aproape doi ani, nu am cuvinte suficiente ca să vă spun cât de mult puteţi însemna pentru mine, iar voi poate nici nu ştiţi cât de mult ţin la voi, vă respect şi aşa va fi mereu. Vă mulţumesc tuturor celor care aţi fost alături de mine şi aţi crezut în potenţialul meu, nu vă ştiu enumera pe toţi, căci aţi fost şi sunteţi mai mulţi decât mi-am imaginat. Le mulţumesc celor care au citit cu interes ce am scris, în cărţile mele sau au văzut alte realizări ale mele: George Toma Veseliu ( critic literar, dramaturg, prozator), prof. univ. George Anca, Nelu Obăgilă ( jurnalist), Adriana Răceanu ( jurnalist), Mădălina Zamfir ( jurnalist), Andreea Stoica ( jurnalist), Valentin Grigore, Gabriel Boriga ( primar Târgovişte), Dan Gâju ( jurnalist militar, romancier), prof. Honorius Moţoc ( viceprimar T-vişte), Marius Ene ( jurnalist), avocat Ion G. Angheluş, Carmen Vădan ( director Biblioteca Judeţeană I.H. Rădulescu), Mircea Niţă ( director Centrul Cultural Dâmboviţean), prof. Mihail Stan ( director Societatea Scriitorilor Târgovişteni, scriitor şi editor), Adrian Purcărescu ( regizor şi editor Independent Film), Cristian Iordache ( jurnalist), Vladuţ Andreescu ( Europe Center) . Li s-au alăturat oameni simpli, de prin colţurile ţării dar şi de aici, cărora de asemenea le mulţumesc că mi-au fost şi îmi sunt alături: Maria Becheru Bucureşti), Carmen Ţeican ( Focşani), Silviu Caradima ( Bucureşti), Alina Dobra ( Bucureşti), Ionela Zamfiroiu ( Târgovişte), Florenţa Ştefania ( Bucureşti), Ionuţ Zamfir ( Moreni), Marian Guzi Irimia ( Moreni), Clarisa Fritzman ( Cannes), Ioana Alina Stroe ( Bucureşti) şi alţii, îmi cer scuze dacă am mai omis.

Nu e un pomelnic de nume, ci de oameni adevăraţi, care ştiu că mai am poate multe de spus în „ scriitura” românească. Acum mă voi opri, căci deja e trecut de 6 dimineaţa, şi vă spun tuturor: nu mă mai doare mijlocul şi am o „ porneală” de zile mari, demarată în trombă şi de aportul nesperat al Florenţei şi al lui Silviu dar şi al cuvintelor simple dar extrem de „la obiect” ale încântătoarei mele vecine, Ionela Zamfiroiu.

Fiţi pe vază, m-am întors la romanele mele şi inspiraţia e maximă. Vă pup pe toţi!

In numele vietii

Cand te simti singur, e una. Dar cand ai dureri de ceva timp si nu poti dormi zile in sir, e alta. Unii amici ma intreaba de ce nu mai scriu pe blog de ceva timp. Pai daca nu ma simt bine? Nu mi-e aminte.Am o durere idioata, in spate si in lateralele coloanei. Ma asez pe pat si nu pot dormi, ma frichin de colo colo.

Asa ca ma ridic si scriu aici aceasta postare ca sa va spun, ca de vreo 4 zile nu mai stiu ce e ala somn din cauza acestei dureri idioate. Si a gandurilor, normal. Am atatea lucruri de facut… Ma gandesc ca e pustiu in jurul meu si mi-e teama sa nu crap dracu singur si sa nu am nici lumanare in vreo dimineata cand o sa fiu probabil intepenit.

Ma uit in oglinda si il intreb pe „celalalt”: ” bai scriitoru’ lui peste, ai facut ce ai facut, dar cu sanatatea pe unde o sa scoti camasa?” Cum ma asez la pc, dupa vreo 10 minute incep durerile de spate. Noroc ca am unguentul ala diclofenac si indometacinul, recomandari medicale, ce vreti, insa nu mai e suficient.

Am atatea lucruri de facut: sa termin Secretul lui Kinley de scris anul asta, poate reusesc si sa il public, sa optimizez filmul documentar ( pfuai, ce o fi in capul alora din CJD cand au vazut ca la postul anterior am facut cererea publica?) Oricum nu au ce pierde, eu nu fac nimic altceva decat sa promovez un oras iar cat cer, e maculatura fata de alte investitii iar asta zic ca e una desteapta. Am apoi de plecat peste vreo 3 luni, sa zicem, la Bucuresti,caci o persoana vrea sa o ajut intr-o afacere, ma rog, ma simt in puf ca imi acorda aceasta incredere si daca ma tine „caroseria”, chiar o voi face.

Adorm mereu sucindu-ma in pat in fel si chip ca sa nu mai simt durerea, cu tv pornit pe Geographic Wild sau doar cu radioul pornit pe PUls FM, ca sa ma mint ca e cineva prin preajma si sa uit de griji si de alte cele.

Dar ma reped dintr-o data la ala din oglinda si-i strig in gand ca are planuri de urmat, idei, noi ganduri, viziuni, are de luptat pentru a-si face lui bine ca sa le poata face si altora mai apoi, are o fata pe care vrea sa o ajute cum nici nu viseaza…Si totul se impiedica de o durere tembela.

Asa ca ma intorc la mine din nou si cu toate chinurile provocate de noua criza de „spate”, imi aduc aminte ca nimeni si nimic nu ma poate invinge, in numele sperantelor mele dar mai ales, in numele vietii.

%d blogeri au apreciat asta: