RSS Feed

Sarutul destinului

Fragment din romanul al carui autor sunt, aflat inca in faza de manuscris, intitulat NOAPTEA SPERANTELOR.

„Se uita în jurul ei uşor temătoare, ca şi cum ar fi urmărit-o gândurile celui cu care împărţise acelaşi extaz în nemuritoarea cameră „ curcubeu”. Apoi plecă încet, spre locul unde nu se mai simţea de multă vreme „ acasă”. Aproape că îşi măsura paşii, pe o cărare iluzorie, mergând încet, cu teama că totul fusese doar un simplu vis. Ştia prea bine că nu mai e aşteptată de nimeni, în afara unor priviri piezişe, aruncate de un bărbat care încetase de multă vreme să o mai merite, ca femeie şi ca om. Copiii nu aveau nicio vină pentru ceea ce nu ar fi trebuit să se fi întâmplat vreodată, dar aşa e soarta multora, să ducă măcar un timp, sau poate toată viaţa, o cruce a suferinţei. Şi totuşi, de când îşi descoperise „ colţul de cer”, înţelesese cumva că sub acelaşi acoperiş dumnezeiesc mai respiră un suflet de om, de acum odată cu ea şi pentru totdeauna. Era suficient să îl ştie acolo, ca pentru inima ei, greu încercată. Nu-i trebuia mai mult. Aşa cugeta ea iar când se trezi din propriile gânduri, un glas de copil o strigă, bucurând-o ca nimic altceva pe lumea asta: era băieţelul pentru care se luptase ca un demiurg al sorţii, într-o lume nemuritoare şi rece, unde se rătăcise fără de voie de atâtea şi atâtea ori. Alessa tresări brusc, când băiatul, înzestrat cu un talent uluitor, dincolo de toate problemele pe care le avusese, îi flutură prin faţa ochilor o coală de hârtie. Acum devenise o mamă cu lacrimi în ochi, dar nu erau ale tristeţii, dimpotrivă. Era fericită. O cuprinse emoţia şi îşi şterse pe furiş o lacrimă, ca să nu fie văzută. Copilul o privea şi parcă-i respecta în chip uimitor tăcerea şi oftatul. Ai fi zis că suspină odată cu ea, dar nu era aşa. Culorile albastru închis o şocaseră, pur şi simplu. Între ele se înghesuiseră câteva stele, desenate de mânuţa băiatului. Tânăra femeie se gândea la ceva, deşi încercase să evite asta, dar nu reuşi. Nici nu ar fi avut cum: băiatul strigă deodată ceva privind-o drept în ochi, fără să se mai repeadă în braţele ei.

Uneori, bucuriile vieţii sunt fără de margini. Ele vin şi pleacă rând pe rând, ca nişte mici semne ale unui Dumnezeu al nostru, care veghează adesea ca noi să ştim că mereu, cineva, acolo sus, ne iubeşte. Îl privea nemişcată şi aproape tremurând pe acest copil formidabil şi simţi un fior lăuntric ca niciodată, atunci când copilul, mai strigă odată ce spusese înainte:
„ MAMI, ŢI-AM DESENAT UN COLŢ DE CER”!!!!

………o singură fracţiune de secundă a fost de ajuns pentru ca „mami” să înţeleagă în sfârşit, că simte poate pentru prima dată în viaţa ei, dulcele sărut al destinului.”

AUTOR TEXT DIN MANUSCRIS: ADRIAN MELICOVICI. Materialul este sub incidenta Drepturilor de Autor, nu preluaţi acest text fără acordul meu.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: