RSS Feed

Monthly Archives: Februarie 2011

„Nu imi mai place viata”

Aş vrea să scriu acum pentru cineva anume, nu spun cine, nu ar fi deloc frumos, oricum, persoană importantă, cel puţin pentru mine. 🙂

Acum peste un secol un mare romancier american, pe numele său, Jack London, scria o nuvelă, rămasă celebră în arc peste timp până astăzi. Se numea DRAGOSTE DE VIAŢĂ. Nu are nicio legătură subiectul acelei capodopere sau poate are prin simplul fapt că un om se lupta pentru propria existenţă în paralel cu un lup bolnav. O să sustrag deci numai titlul, care sună destul de bine, nu-i aşa?
Pentru început o să vă spun o poveste, poate reală, poate imaginară…
A fost odată o prinţesă tare frumoasă şi mândră. Avea abia 18 ani abia împliniţi. Şi a dorit să fie la casa ei. Şi a fost nuntă cum rareori poate că s-a mai întâmplat. Fata era o mireasă superbă şi gândea la viaţa ce va fi de acum, când aparţinea cuiva, cu sufletul şi inima. Dar…el era departe de aspiraţiile ei, simple şi cu atât mai frumoase. Sensibilitatea tinereţii s-a izbit de absenţa tandreţii şi a unor clipe pe care orice femeie frumoasă fizic şi sufleteşte cum era ea ar fi trebuit să le aibă în seri romantice, fără de număr şi ca urmare, fără de sfârşit. Timpul nu iartă şi peste câţiva ani, destinele lor s-au separat. A rămas doar un copil splendid din fosta căsnicie alături de mămica ei şi astăzi, din fericire şi spre lauda tinerei femei, zâmbeşte şi este fericit. Aceasta este povestea. E simplă, nu-i aşa? Şi poate că nu aduce nimic nou, celor care citesc aceste rânduri.

Să vă mai spun o poveste.
Este a unei femei superbe, o luptătoare încăpânată cu timpul şi cu viaţa. S-a devotat idealului de a-şi câştiga existenţa singurică, departe de răutatea unei lumi tot mai reci. Între zilele care trec în viaţa ei, nu există decât nopţile când trebuie să se odihnească ca să aibă forţa de a păşi pe drumul ales, mai departe. Ştiţi ce zâmbet frumos are? Eu ştiu, sâc!!! 🙂 Ştiţi câtă energie emană din această fiinţă formidabilă? Acum, pot intui şi asta. Trăieşte pentru cei din jur, pentru copilul ei, pentru familie şi pentru a izbuti acolo unde multe alte femei, dau greş. Nu e o comodă. Practic, munceşte şi când se odihneşte. Nu are timp de prietenii apropiate. Nu mai are timp. Sau poate nu mai vrea să aibă. Privind acei ochi frumoşi, cu atenţie, orice cititor de suflete poate descoperi ceva minunat, dar ascuns cu mare străşnicie. Dar…nu-i mai place viaţa…şi aici se termină şi a doua mea poveste.

Poate că nimeni nu a fost în stare să aibă răbdare cu această fată minunată, încă foarte tânără. Poate că în serile când ar fi trebuit să cunoască mângâierile şi atingerile sincere, pline de romantism şi dorinţă a celui care ar fi pretins că o place, ea a primit doar coşmarul unor vicisitudini poate existente în vieţile oricui, la un moment dat. Poate că această fată nu a primit câte buchete de flori ar fi meritat. Poate că această fiinţă s-a ascuns în ea însăşi, văzându-şi „bătrâneţea” prematur într-o TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. Poate că nimeni nu a ştiut să-i înţeleagă momentele mai delicate, frământările, toanele chiar. Poate că fata se priveşte în oglindă doar ca să arate bine, dar nu să vadă şi cât e de frumoasă şi mai ales cât de mult o iubeşte viaţa pe ea. Poate că s-a închis în ea însăşi pentru că aşa a obligat-o timpul de până acum, aşa cum poate toţi ne-am închis la un moment dat. Mi-o imaginez plângând mai mult în sufletul ei ca să poată arăta un chip împietrit la o altă poveste de dragoste, a ei, în care să fie din nou parte. Mi-o imaginez râzând şi atunci ştiu că atunci când spune că nu-i place viaţa, se minte singură, aşa cum toţi ne putem minţi într-o anume privinţă la un moment dat. Mi-o imaginez seara, când rămâne cu ea însăşi şi încearcă fără să arate că doreşte să se regăsească. Sunt sigur că-i lipseşte o îmbrăţişare sinceră. Sunt sigur că i-a lipsit pasiunea altui suflet pentru tot ce e ea ca femeie şi ca om. Sunt sigur că dincolo de nedorinţele ei, se află fraza ” încă mai sper”. Atâta doar că nu mai are curaj. O cred. Cine şi când a răsfăţat-o cu dragoste ultima oară, cine şi când cineva a dorit să facă totul pentru ea, ca să-i arate dragostea pe care i-o poartă? Cine şi când a înţeles-o când a dorit linişte şi cine a ştiut să o întrebe măcar cu gândul: ” tu, ce doreşti, ca să fii fericită ca să fim fericiţi în doi?”.

Căci regulile nescrise ale existenţei ne spun clar că în singurătate nu poţi fi niciodată fericit. Doar te retragi din faţa prefăcătoriei, a instinctelor animale, a celor care doar te dezbracă din priviri fără să-ţi atingă inima măcar trecător cu şoaptele pe care nu le-ai auzit niciodată în frumuseţea nopţilor tale şi poate doar în visele de fată.

Aici vorbesc despre o fiinţă tânără, ba chiar mai tânără o dată cu trecerea timpului. Toţi putem cădea pradă cuvintelor de genul ” nu îmi mai place viaţa”…dar… trebuie să ridicăm fruntea sus şi să învăţăm să fim copii uneori, să acceptăm că undeva, pe cerul neprevăzutului, cineva, ne place şi chiar încearcă să ne înţeleagă. Trebuie să fim mereu tineri, în sufletele noastre şi să ne aducem aminte de noi,nu numai de cei din jur.

Iar poate că unul dintre lucrurile cele mai importante este acela când cel care pretinde că ne doreşte, ca om şi ca suflet, este fericit şi pentru ceea ce ne dorim şi mai ales când ni se împlineşte. Viaţa e frumoasă, vă spun. Dragostea e frumoasă. Când se strâng două mâini şi se adună două suflete ca să poată respira natura primăverii care se apropie, ca să poate petrece momente de simplă plimbare pe aleile parcului, când cineva doreşte să te aştepte seara cu inima deschisă acasă, să-i povesteşti despre problemele tale sau să-i spui ce s-a mai întâmplat peste zi, apoi să primeşti, cum ar merita şi această fiinţă, un sărut sincer de noapte bună sau de bună dimineaţa, atunci, NIMENI nu are dreptul să spună că nu-i mai place viaţa. Chiar dacă toate acestea întârzie, acolo sus, există cineva care veghează să existe măcar o fărâmă de fericire în viaţa cuiva. Şi de aceea sunt sigur, că pentru cea de care am vorbit mai sus, speranţele se înmulţesc şi clipa când va iubi din nou viaţa este mai aproape ca oricând. Aştept comentariile voastre şi nu neapărat pentru mine. Vă mulţumesc.

Anunțuri

Din lacrimi de gheata

Ştiu că eşti undeva,
între aştrii visurilor de-acum.
Dar te întreb pe tine, timpule:
Poţi opri doar puţin
şi în viaţa mea?

Irizări şi umbre de ieri,
mă urmăresc până în viitor,
când tu, destinule,
îmi ceri,
să păstrez în mine aceeaşi dorinţă,
acelaşi dor?

Eu o văd ca pe sufletul fericirii,
cum zâmbeşte la clipa trăirii,
în doi,
dar nu e povestea iubirii
ci doar a unui singur cuvânt:
NOI.

Cad fulgii de nea,
necontenit,
nu numai în jur,
dar şi în inima-mi uneori nemişcată
şi ea din lacrimi de gheaţă,
ca o comoară doar pentru tine,
ascunsă şi bine păstrată.

Mai sunt şi alte fiinţe
care ştiu şi ele că exişti,
pentru alte inimi învăluite,
în alte comori îngheţate,
ale lor,
ale tuturor,
în lumea celor ce aşteaptă,
după un ultim suspin,
şi mai apoi surâs,
acelaşi destin,
nerostit, nevăzut
şi nespus…

Cineva din mine încă mai cheamă…
Cineva din voi încă aşteaptă,
Cineva din alţii încă mai speră…
ca pe tărâmul dorinţelor,
să fie pictate noi poveşti,
de frumuseţe şi neuitare.

Îmi port paşii,
prin necuprins…
Şi totuşi,
urmele dorinţelor,
din fiinţa mea,
topesc totul în cale,
semn că nimic nu-i de neatins….

Nu simţiţi
ce se întâmplă deloc?
Priviţi…
Am sperat împreună cu sufletul meu iar timpul..
pentru prima oară,
în eternitatea lui…
s-a oprit fără veste în loc.

Autor versuri: Adrian Melicovici
februarie 2011 

Peripetii nocturne

Notificare: acesta este un fragment din romanul scris si publicat de mine prin Editura INDEPENDENT FILM in decembrie 2009. Anterior, a fost publicată la New York, în paginile ziarului New York Magazin, în serial ( descarcare PDF a linkului). Pe scurt, romanul arată motivaţia evenimentelor nedorite care se petrec în lume şi să arate fantastica poveste de dragoste dintre doi tineri, el, român sărac, victimă a mineriadelor din iunie 1990, ea, fiica unui afacerist american lovit de terorism în interesele personale şi nu numai. Cutremurele, actele teroriste, istoria a două ţări, România şi SUA, poveşti de dragoste între adolescenţi, paranormal,previziuni, etc, toate le veţi regăsi în romanul ECOURI DIN SODOMA ŞI GOMORA, al cărui film promo îl puteţi vizualiza mai sus la rubrica ” Promo cărţi proprii”. Achiziţionarea cărţii e simplă, volumul fiind încă existent în câteva librării, din cele 144 magazine unde a fost distribuită iniţial, în toată ţara dar şi prin solicitare online direct la editură pe adresa independents.film@gmail.com. Ori chiar telefonic, la nr.0751 196 938 ( editorul societăţii). Urmăriţi mai jos câteva fragmente puţin mai…”fierbinţi”… 🙂

 PERIPEŢII NOCTURNE- CAPITOLUL 18

– De ce încui uşa? întrebă celălalt cu naivitate.
– Ia loc pentru început, îi zise fata. Ce bei?
– Păi…cu ce ocazie?
De acum, Rosa se înfurie şi deveni ea însăşi, astfel că îi spuse direct şi fără ocolişuri:
– Cu ocazia faptului că o să fii primul bărbat care o să mi-o tragă.
– Care ce?! întrebă Jim zăpăcit de-a binelea.
– Exact cum ai auzit.
Dispăru câteva secunde undeva în spatele lui şi îi întinse un pahar:
– Whisky cu gheaţă.
Ciocniră şi apoi băură până la fund licoarea cu pricina. Fata mai turnă încă o dată şi încă o dată…Apoi se întinse pe pat şi îi spuse făcându-i semn cu arătătorul:
– Vino…
Jim nu mai aşteptă încă o dată această invitaţie. Se aşeză lângă ea dar nu cuteză să facă mai mult.
– Ce este? şopti ea. Toate spun că eşti bun. Ia să vedem, e un basm, sau un adevăr?
Tânăra îi puse mâna între picioare şi începu să frământe încet cu degetele, până când Jim se excită.
– O-ho, spuse ea, ce-avem aici? „Asta” e…
Dar nu mai apucă să continue. Căci bărbatul de lângă ea o mângâia de acum în cele mai fierbinţi locuri, făcând-o să tremure. Sfârcurile sânilor ei scăpară între buzele lui Jim care îşi pierduse controlul. La un moment dat, el o întoarse pe o parte şi o sărută peste tot, dornic să simtă plăcerea la care visase de atâta timp…
Se dezbrăcară complet şi Rosa deveni prizoniera propriului moft. Dar începu să-i placă îndrăzneala care o determinase să provoace aceste clipe în care în afara dorinţei de a fi dezverginată, dragostea reală lipsea totuşi cu desăvârşire. Tânărul o apucă uşor de mijloc şi o trase sub el. Fata îşi încolăci picioarele în jurul lui şi îi zise:
– Ai grijă…e prima oară…
– Ştiu, o linişti Jim. Dar te iubesc prea mult ca să îţi provoc durere. Durează puţin, doar câteva secunde…
În clipa următoare, pe chipul fetei începură să se prelingă câteva lacrimi.
– Opreşte-te, îl imploră, mă doare!
Dar era prea târziu. Cu o mişcare bruscă, într-o singură fracţiune de secundă, Jim o pătrunse cu putere, fericit că intră într-o lume a extazului la care aproape că încetase să mai spere.
– Dumnezeule! strigă din nou Rosa, simţindu-l pe Jim înăuntrul ei.
– Taci, îi spuse el cu voce blândă.
– Ia-mă, ia-mă, îi răspunse Rosa înfierbântată. Durerea şi plăcerea se amestecau în simţurile fetei care devenise femeie.

Rosa şi Jim petrecură ore întregi împreună, uitând de trecerea timpului, care uneori era atât de grăbit. De când îl simţise prima dată, femeia din ea ieşea la iveală, ca un efect al curiozităţii extreme, ajunsă la apogeu mai mult ca niciodată. Nici măcar nu o duruse aşa cum s-ar fi aşteptat. Bărbatul de lângă ea era suficient de experimentat ca să îi poată alina suferinţa de moment şi mai mult, să-i provoace plăcere, lucru rar întâlnit în cazul celor ca ea. Întreaga cameră a Rosei arăta de parcă în ea se petrecuse un război amoros, purtat cu sălbăticia instinctului primar. Şi chiar aşa era. Hainele celor doi zăceau împrăştiate pretutindeni, mărturie vie a clipelor în care tânăra hotărâse să pătrundă pe un teren de care până atunci fusese străină. Transpirară la nesfârşit provocaţi unul de celălalt şi sudoarea lor fu alungată când se hotărâră să meargă la duş împreună. Jim o mângâia uşor cu săpunul iar ea făcea acelaşi lucru fericită că în sfârşit reuşise să răspundă afirmativ unor reguli nescrise. Plăcerea atingerii reciproce devenise atât de mare că tânăra nu reuşea să se mai sature de el, dornică să o ia din nou de la capăt, până când Jim, gâfâind de zor, fu nevoit să o respingă uşor:
– Nu mai pot, murmură.
– Vrei să mai facem o pauză? îl întrebă Rosa cu seninătate, respirând şi ea cu greu.
Bărbatul o privi cu uimire şi după ce îşi mai trase sufletul, îi răspunse cu hotărâre:
– Vreau să ne oprim definitiv! Avem timp şi altădată. M-ai stors, micuţo.
– Altă dată nu va mai fi, i-o reteză fata. Apoi se întinse pe spate răsfirându-şi mâinile şi picioarele fără nici o jenă şi adăugă:
– De fapt, trebuie să îţi mulţumesc. Acum înţeleg, atâta cât pot, de ce oamenii vorbesc aşa mult despre sex. Este într-adevăr ceva extraordinar.
– Eu ştiam că pentru femei, iubirea este mai importantă decât orice…
Rosa însă era de altă părere. Iar această discuţie ivită din senin între ea şi partenerul ei de „ ocazie”, cum îl considera, fără însă ca el să o ştie, o atrăgea.
– Vezi, Jim, eu nu înţeleg ceva. Dacă tu mă iubeşti dar nu îţi place s-o faci cu mine, ce se întâmplă? Ce rost ar mai avea iubirea dacă nu ne-am potrivi la pat?
– Aici acţionează psihicul, Rosa. Când iubeşti, totul ţi se pare plăcut.
– Eu nu sunt de aceeaşi părere. Nu înţelegi?
– Nu, nu înţeleg…
– Păi, Jim, eu am făcut cu tine sex, nu dragoste. Deşi a fost pentru prima dată, mi-a plăcut dar…uite, eu nu te iubesc. Înţelegi acum de ce nu va mai exista o data viitoare?
– Înţeleg că ai apucături pe care doar la bărbaţi le întâlneşti, răspunse Jim iritat.
Înţeleg doar că te-ai folosit de mine.
– Nu fi ipocrit, îl repezi Rosa. Chiar dacă ţi-aş fi spus că vreau să mă folosesc de tine, tu tot ai fi venit şi tot ai fi profitat de ocazie. Aşa că tu eşti cel care te-ai folosit de mine. Acum sunt şi eu alături de celelalte, un trofeu, încă unul de valoare, pentru că acum câteva ore încă mai eram virgină. Nu crezi că am dreptate, domnule „ Gigolo”?

Jim rămase tăcut. O privea pe fata magnatului şi pe măsură ce o asculta, îşi dădea seama că are în faţă o forţă feminină de care nu mai avusese parte. Ciudat, dar nu se supără pe vorbele rostite cu ironie ale fetei. Iar acesta era pentru el un lucru la fel de nou ca şi caracterul pe care-l avea în faţă. Toate celelalte cu care se culcase se purtaseră diferit, uşuratic, doar din ambiţia de a trece prin patul lui. Rosa însă, îl alesese din cu totul alte motive, chiar dacă acestea nu se datorau iubirii. Rosa vroia ceva simplu dar important: să îşi înceapă viaţa sexuală. Şi îl considerase pe el, Jim, nu neapărat bun ca bărbat ci mai degrabă potrivit ca să îi ofere mângâierea şi tandreţea de care orice tânără are nevoie în asemenea momente. Ştia că o iubeşte şi pentru asta îl chemase. Urmărea de mult timp să o aibă, dar această luptă cu imposibilul îl făcuse să se îndrăgostească de ea. Şi acum, când ea îi spusese clar că altădată „ nu va mai fi”, o săgeată îi pătrunse în inimă şi tristeţea îl cuprinse uşor. Se ridică dezamăgit şi spuse încet:
– Trebuie să plec. Poate ne mai auzim.
– Te rog, îl rugă fata, nu mă mai suna. Încearcă să uiţi ce s-a întâmplat şi vezi de viaţa ta. Jim, adăugă ea sensibilizată de chipul mâhnit al tânărului, nu vreau să suferi. E mai bine ca totul să rămână aşa iar pe viitor să ne amintim cu plăcere de aceste momente. Nu crezi?
– Cum spui tu, Ros… Rămâi cu bine.

Tânărul se făcu nevăzut şi peste două- trei minute Rosa auzi motorul maşinii lui. Se repezi către fereastră şi privi cum aceasta porneşte în trombă pierzându-se în noaptea care venise pe nesimţite. Era târziu şi excentricitatea ei o făcu să gândească repede:
– Mă duc să mă plimb. Acum, vreau să mă plimb singură. Dumnezeule, mai zise, ce dezordine… Văzuse şi ea cum arăta propria-i cameră şi începu să strângă unul câte unul lucrurile care zăceau de-a valma. Când termină, îşi luă pe ea un pulover negru şi coborî în stradă singură, cu mâinile în buzunare, luând- o de-a lungul aleii, cu gândurile mai împrăştiate ca oricând. Se mulţumi că alesese o îmbrăcăminte groasă. În New York, nopţile sunt răcoroase. Acolo, pe bulevardele luminate mai bine ca oriunde, o altfel de lume mişuna în toate direcţiile. Reclamele se întreceau în ingeniozitatea cu care erau concepute şi atrăgeau privirile trecătorilor, dornici ca şi Rosa să respire viaţa de noapte a metropolei. Merse mult timp aşa, tăcută până când fu atrasă de nişte geamuri albastre, de unde răzbătea refrenul unei melodii care îi plăcuse întotdeauna. Fără să pregete, intră în clubul cu pricina. Rămase uimită de sutele de clienţi aşezaţi la mesele rotunde, luminate de câte o veioză micuţă. Chelnerii mişunau care încotro cu câte o tavă pe care erau rânduite pahare cu diferite băuturi. Din cele patru colţuri ale acelui loc, răzbăteau din reflectoarele ascunse cu grijă patru culori care luminau uşor întregul local. Înaintea ei, văzu cum două fete practică streap-tease, spre deliciul bărbaţilor din audienţă, provocând neîncetat fluierături peste fluierături şi când una dintre ele îşi arătă brusc corpul superb alunecând pe bara din mijlocul arenei, vacarmul fu şi mai mare. Un domn îmbrăcat cu un sacou roşu, purtând papion, uns până la extrem cu ulei peste părul pieptănat cu atenţie într-o parte, rosti de la microfon:
– Doamnelor şi domnilor, aceasta este Betty! Admiraţi-o pe Betty! Aplaudaţi-o pe senzuala Betty! Betty este din nou aici pentru dumneavoastră! Inegalabila Betty, doamnelor şi domnilor!
Iar Betty, impulsionată şi de prezentarea ce îi fusese făcută, îşi executa numărul cu atenţie sporită. Legănându-se în ritmul melodiei lente, se lăsa la câteva secunde pe spate, frecându-se uşor de bara aflată chiar în spatele ei, lăsând să se vadă discret dar provocator sânii superbi. Deodată îşi duse mâinile la spate şi sutienul căzu la podea înnebunindu-i pe bărbaţii înfierbântaţi de mişcările ei la fel de provocatoare. Fluierăturile se înmulţiră şi de acum, Betty putea să fie fericită: succesul acelei seri, era asigurat. Dar nu se terminase. Câteva clipe mai târziu, se căţără ca o felină pe bară, până sus de tot. Apoi se lăsă cu întreg corpul în jos, susţinându-se doar cu gleznele de la călcâie. Îşi coordonă cu dibăcie mişcările şi începu să alunece de-a lungul barei în timp ce de la microfon, aceeaşi voce entuziastă, nu înceta să repete:
– Doamnelor şi domnilor, Betty este aici pentru dumneavoastră! Neîntrecuta Betty! Senzuala Betty! Apauze pentru Betty, doamnelor şi domnilor…Rosa îşi găsi cu greu un loc liber. Dar avu noroc. De acolo putea să vadă aproape tot ce se petrece în jur şi pe scena care fu invadată lumini multicolore în timp ce mult lăudata Betty nu mai înceta să provoace strigăte de admiraţie şi ropote de aplauze din ce în ce mai numeroase. Un ospătar se îndreptă imediat spre ea:
– Bună seara. Domnişoara ce serveşte?
– Un gin cu lămâie, fu răspunsul fetei.
– Prea bine. Vi-l aduc imediat.
Imediat după aceea, Rosa auzi o voce de la masa alăturată care i se adresă direct:
– Fetele politicienilor umblă prin astfel de locuri singură?
Tânăra se întoarse către cel care rostise aceste cuvinte şi spuse cât putu de obraznic:
– Imbecililor! Nici aici nu scap de voi? Trebuie să vă băgaţi neapărat în sufletul omului când vă vine vouă? De când este presa stăpână pe viaţa mea?
Nici nu termină bine de spus aceste cuvinte că din mai multe direcţii câteva aparate de fotografiat se năpustiră asupra ei. Încruntă enervată din sprâncene şi azvârli paharul cu gin care tocmai îi fusese adus direct în ochii unui paparazzi care nu pierduse ocazia să o surprindă când se aştepta mai puţin. Acesta era tributul pe care trebuia să îl plătească fără de voie copilul unui om important şi binecunoscut, cum era Walker.
– Nenorocitule, strigă Rosa cu mânie, stai departe de mine.
Nici gând însă ca jurnaliştii revistelor de scandal, aflaţi acolo pentru subiecte „ tari”, să renunţe la pozele lor.
– E beton, Will, zise unul. Cu prima pagină vom da lovitura. Îmi imaginez de pe acum cât de bine o să arate titlul: „ Fata răpită a senatorului Walker frecventează mai nou cârciumile”.
– Mai du-te- n măta! îl înjură Rosa cu furie. Dar un alt glas rosti cu bucurie:
– E belea! „ Fata senatorului Walker, înjură beată prin cârciumi”! Dumnezeule, ce titlu! Tiraj dublu, Webb! Tiraj dublu!

Tânăra americancă nu mai putu suporta şi fu nevoită să se retragă. Ziariştii de mâna a doua o recunoscuseră cu toată discreţia ei şi îşi imagina cu groază chipul tatălui ei când va citi presa zilelor următoare. Se grăbi către uşă, dar un tip scund, cu o pălărie îndesată pe cap, o opri cu braţul întrebând-o:
– Aţi fost surprinsă în această noapte înjurând şi consumând alcool. Cum comentaţi?
– Uite-aşa comentez, tună Rosa, iar în clipa care urmă îi strigă celuilalt în ureche cât putu de tare:
– Du-te dracu!
Izbuti să iasă şi spre norocul ei un taxi opri la semnele pe care le făcea cu disperare. Apoi se întoarse acasă, unde căzu într-un somn adânc, încercând astfel să uite scenele de la clubul de noapte. Dar nici în somn nu avu linişte. Auzea în permanenţă în visul pe care-l avea o voce care nu înceta defel să repete:
„- Doamnelor şi domnilor, aceasta este Betty! Senzuala Betty! Aplaudaţi-o pe Betty!”
Până la urmă se trezi şi punându-şi faţa în palme, murmură:
-Doamne, de ce erau oamenii aceia aşa de fericiţi?

Undeva pe muntele fericirii

Uneori, cugetările noastre interioare se izbesc de revelaţiile neprevăzutului. Deschidem ochii încă de la naştere dar pe cei ai minţii şi sufletului ceva mai târziu, când învăţăm mai multe despre lume şi viaţă. Suntem inocenţi de mici şi tot mai vinovaţi când anii încep să curgă peste existenţa noastră. Dorim, simţim, trăim, iubim.

Lumea nu e atât de frumoasă pe cât scrie în cărţile de poveşti sau mai te miri pe unde. Oamenii sunt răi, mulţi dintre ei, au darul neputinţei în a se delimita de invidie, de ranchiună, de ură. Pe aceştia îi evităm şi poate că tocmai din această cauză, uşor dar sigur, ajungem să fim noi înşine cei mai buni prieteni ai noştri.

Îmi amintesc o poveste din viaţa cuiva. Cineva care nu mai ştia să zâmbească. Orice surâs al acelei fiinţe devenea sărbătoare pentru cei din jur. Ea învăţase să sufere. Într-o amiază de vară, undeva prin luna iulie, maşina în care se afla s-a izbit violent de o alta care venea din sens invers. Au fost 4 morţi şi restul aproape toţi grav răniţi. Spitalul de Urgenţă avea să devină centrul intervenţiilor chirurgicale şi ea, a fost dusă între halatele albe şi salvată de medici. Dar cu ce preţ: o mână ruptă, maxilarul deplasat mult şi deci vizibil într-o parte, piciorul asemena, îi intrase „osu-n burtă” cum se spune şi avea atârnate de capătul piciorului greutăţi, până la 18 kilograme. Nu avea pe nimeni. Nu se ştia dacă are familie sau nu. Era singură la marginea pământului zbătându-se între viaţă şi moarte. Dar într-o zi, cineva i-a făcut o mică vizită. Ea a deschis ochii şi a recunoscut pe cel care a vrut să o vadă. Mai târziu, a fost mutată la sanatoriul din Eforie Sud. Unde şi-a revenit miraculos. Nu putea să bea decât cu furtunul şi mâncarea trebuia să-i fie pasată. Personalul medical era puţin, nu făcea faţă. Dar amicul ei venea şi el de la marginea lumii în fiecare weekend şi o ajuta să se ridice în şezut, să mănânce şi aproape mereu, la capătul patului ei era un buchet imens de flori. Ea nu mai lucra. El da. Şi în vremea aceea salariile erau oricum mai mari faţă de batjocura de astăzi.

Într-o zi, au ieşit amândoi pe plajă să privească marea. Un pescăruş îi privea cu insistenţă. El împingea căruţul în care se afla amica lui şi spera ca la un moment dat să se ridice de acolo şi să poată merge singură. Din acea zi, s-a născut o poveste de dragoste extraordinară. Sutele de kilometri au fost anulate de aceste două inimi. Ea a putut merge şi astfel, totul a devenit de inimaginat pentru ce li se întâmpla. Părea un vis această iubire.

Peste vreo doi ani, într-o altă zi şi alt accident, ea a murit subit, destrămând o fericire pământeană în doi. Charles Dickens spunea că uneori lumea aceasta pare făcută numai din dezamăgiri şi că astfel, ne pier cele mai dragi speranţe închizându-ne-n noi. Paradoxal, câteodată, tristeţea pare mai frumoasă decât viaţa pentru că fericirea absolută este imposibilă.

El a avut un vis şi apoi altul şi altul…şi altul…în fiecare din aceste vise, vorbea cu ea întrebând-o:
” Unde eşti?”
Şi ea răspundea de ” dincolo”, mereu la fel:
” Lasă lacrimile tristeţii şi bucură-te de viaţă. Sunt undeva pe muntele fericirii”.

Trimite-ti sarutul

Ochii ce nu s-au văzut,
Sunt parte din noi,
Într-un chip neştiut.
Ne-am îmbrăţişat
doar din aduceri aminte
schimbând în taina rătăcirilor noastre,
simţiri,
trăiri,
şi cuvinte.

Dacă ne-am arunca
În curajul clipei ce-ar putea fi
Am şti,
Că atingerea prin noi sărutari,
Renaşte în alte visuri,
Şi paradisuri,
La nesfârşitul universului nostru,
De viaţă şi de culori.

M-ai trezit din somnul uitarii,
Cu inima ta,
Fierbinte, adâncă,
Precum necuprinsul marii.

Şi te chem să fim doi,
În şoaptele nopţii de vis,
Atingeri fără oprire,
În plină neştire,
De geamăt prelung,
Al fericirii din chipul tau drag,
Anume, ca un balsam deloc trecator,
Al noului dor,
De nedescris.

Trimite-ţi sărutul spre mine,
Ca pe un gând doar din tine,
Şi umezeşte-mi sufletul cu lacrimi
De aprigă dorinţă,
Acoperă altă neputinţă,
Pentru că tu,
Eşti povestea după care tânjesc,
Şi mai curând decât ai putea spera,
O data cu nopţile noastre,
Vom şopti în zbor,
La infinit,
Doar atât: TE IUBESC.

Autor: ADRIAN MELICOVICI

%d blogeri au apreciat asta: