Flux RSS

Daily Archives: 15 februarie 2011

Adio, Ursule

Mi-am petrecut copilăria în mai toate vacanţele de vară, sus, în vârful dealului, unde bunicii trăiau şi respirau odată cu natura. Câinii lor de pază erau mereu prietenoşi cu mine şi atât de folositori în nopţile când urşii sau lupii se apropiau de gradina ascunsă între codrii după care tânjeam mai mereu. Deşi trecea mai mult de două trei luni, până să urc acolo, strigam de departe pe nume splendidele animale şi ecoul pădurii mă ajuta să-i aduc repede la mine. Rând pe rând, după numai câteva minute, îi vedeai cum aleargă să-i strâng în braţe şi să-i mângâi. Niciodată nu mă uitau.

Dar copilăria s-a dus, bunicii au murit, câinii asemenea şi părinţii mei au ales să trăiască tot într-un colţ de rai, la Moreni, în mijlocul unei păduri care de puţine ore freamătă a tristeţe. Ultimul câine pe care l-am adus, acum vreo 7 ani, a fost Ursu, un ciobănesc mioritic superb, asemenea celui din fotografia alăturată. Era unul dintre singurele motive pentru care mai vizitam Moreniul, oraşul natal. Ursu dormea cât era ziua de lungă. Ai fi spus că nici nu ştie să latre. Iar când o făcea, era de ajuns o singură dată ca să bage spaima în oamenii răi care s-ar fi apropiat de acel loc. Era stăpânul absolut în tăcerea lui eternă. Dar noaptea, lucrurile se schimbau. Întreaga lume era a lui şi lătrăturile nu mai conteneau la cea mai mică bănuială că cineva s-ar fi apropiat de curtea plină de flori şi de amintiri. Mă apropiam de casa părinţilor şi deşi mai aveam ceva de mers, până să ajung, Ursu începea să latre a bucurie, anunţând astfel în felul lui cine urmează să sosească. Apoi se ridica în imensele-i labe şi alerga spre mine, dacă era dezlegat, aproape prăvălindu-mă la pământ. Avea un cap mare şi ochii atât de negri. .. Deseori glumeam pe seama lui că aş putea să dorm liniştit în firul de iarbă cu capul rezemat de el şi chiar aşa se întâmpla în zilele toride de vară. Ursu era un câine excepţional. Un paznic credincios. Niciodată nu se depărta de curtea unde crescuse. Niciodată nu lătra la lună cum se spune, sau la stele. Iar când o făcea, aproape sigur cineva se apropia de gospodărie ca să facă rău. Dar nu apuca pentru că Ursu era la datorie întotdeauna.

A murit dintr-o dată, fără măcar să-şi ia la revedere de la noi. Tata i-a dat să mănânce, i-am turnat apă şi ne-am dus în fundul curţii să ne uităm la gard. Peste vreun sfert de oră, când ne-am întors, am vrut să ne jucăm cu el, cu labele şi capul lui mare, pufos. Dormea, ca de obicei. Tata l-a strigat. Ciudat, întotdeauna când era chemat, puturos din fire când nu simţea nicio ameninţare, doar ridica uşor capul privindu-ne ca şi cum ne-ar fi întrebat: ” ce mai vreţi măh de la mine? Nu vedeţi că dorm?”.

Tata s-a apropiat de el şi l-a mângâiat uşor pe creştet. ” Hai băi Ursule, te găsi somnul”. Dar Ursu nu s-a mai ridicat niciodată din acea clipă. A murit în linişte, ca un martir neştiut, fără să ne dea semne că s-ar simţi rău sau că ar vrea să ne spună ceva prin lătratul lui. A murit exact în poziţia în care dormea de obicei, cu capul pe labele din faţă, întins, cu privirea spre gard, ca şi când şi acum, după ultima suflare ar fi vrut să ne ştie în siguranţă.

Toţi am plâns. Făcea parte din noi, din sufletele noastre, din familie chiar. La nici 7 ani împliniţi, Ursu a ales să ne părăsească, subit. Niciunul din noi nu a observat că nici măcar nu mâncase tot. Doar golise în schimb castronul de apă.

Şi dintr-o dată s-a făcut pustiu în pădurea raiului pământean. S-a aşternut liniştea, ca şi la bordeiul bunicilor. Am ieşit supărat din curte şi m-am uitat în urmă, sperând că îl voi vedea pe Ursu sărind iar în două labe. Dar nu am văzut şi nu am mai auzit nimic. Doar mi-am rostit în gând, frânt de tristeţe şi de supărare, conştient fiind că nimic nu va mai fi ca înainte:
” Adio, Ursule”….

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: