RSS Feed

Adio, Ursule

Mi-am petrecut copilăria în mai toate vacanţele de vară, sus, în vârful dealului, unde bunicii trăiau şi respirau odată cu natura. Câinii lor de pază erau mereu prietenoşi cu mine şi atât de folositori în nopţile când urşii sau lupii se apropiau de gradina ascunsă între codrii după care tânjeam mai mereu. Deşi trecea mai mult de două trei luni, până să urc acolo, strigam de departe pe nume splendidele animale şi ecoul pădurii mă ajuta să-i aduc repede la mine. Rând pe rând, după numai câteva minute, îi vedeai cum aleargă să-i strâng în braţe şi să-i mângâi. Niciodată nu mă uitau.

Dar copilăria s-a dus, bunicii au murit, câinii asemenea şi părinţii mei au ales să trăiască tot într-un colţ de rai, la Moreni, în mijlocul unei păduri care de puţine ore freamătă a tristeţe. Ultimul câine pe care l-am adus, acum vreo 7 ani, a fost Ursu, un ciobănesc mioritic superb, asemenea celui din fotografia alăturată. Era unul dintre singurele motive pentru care mai vizitam Moreniul, oraşul natal. Ursu dormea cât era ziua de lungă. Ai fi spus că nici nu ştie să latre. Iar când o făcea, era de ajuns o singură dată ca să bage spaima în oamenii răi care s-ar fi apropiat de acel loc. Era stăpânul absolut în tăcerea lui eternă. Dar noaptea, lucrurile se schimbau. Întreaga lume era a lui şi lătrăturile nu mai conteneau la cea mai mică bănuială că cineva s-ar fi apropiat de curtea plină de flori şi de amintiri. Mă apropiam de casa părinţilor şi deşi mai aveam ceva de mers, până să ajung, Ursu începea să latre a bucurie, anunţând astfel în felul lui cine urmează să sosească. Apoi se ridica în imensele-i labe şi alerga spre mine, dacă era dezlegat, aproape prăvălindu-mă la pământ. Avea un cap mare şi ochii atât de negri. .. Deseori glumeam pe seama lui că aş putea să dorm liniştit în firul de iarbă cu capul rezemat de el şi chiar aşa se întâmpla în zilele toride de vară. Ursu era un câine excepţional. Un paznic credincios. Niciodată nu se depărta de curtea unde crescuse. Niciodată nu lătra la lună cum se spune, sau la stele. Iar când o făcea, aproape sigur cineva se apropia de gospodărie ca să facă rău. Dar nu apuca pentru că Ursu era la datorie întotdeauna.

A murit dintr-o dată, fără măcar să-şi ia la revedere de la noi. Tata i-a dat să mănânce, i-am turnat apă şi ne-am dus în fundul curţii să ne uităm la gard. Peste vreun sfert de oră, când ne-am întors, am vrut să ne jucăm cu el, cu labele şi capul lui mare, pufos. Dormea, ca de obicei. Tata l-a strigat. Ciudat, întotdeauna când era chemat, puturos din fire când nu simţea nicio ameninţare, doar ridica uşor capul privindu-ne ca şi cum ne-ar fi întrebat: ” ce mai vreţi măh de la mine? Nu vedeţi că dorm?”.

Tata s-a apropiat de el şi l-a mângâiat uşor pe creştet. ” Hai băi Ursule, te găsi somnul”. Dar Ursu nu s-a mai ridicat niciodată din acea clipă. A murit în linişte, ca un martir neştiut, fără să ne dea semne că s-ar simţi rău sau că ar vrea să ne spună ceva prin lătratul lui. A murit exact în poziţia în care dormea de obicei, cu capul pe labele din faţă, întins, cu privirea spre gard, ca şi când şi acum, după ultima suflare ar fi vrut să ne ştie în siguranţă.

Toţi am plâns. Făcea parte din noi, din sufletele noastre, din familie chiar. La nici 7 ani împliniţi, Ursu a ales să ne părăsească, subit. Niciunul din noi nu a observat că nici măcar nu mâncase tot. Doar golise în schimb castronul de apă.

Şi dintr-o dată s-a făcut pustiu în pădurea raiului pământean. S-a aşternut liniştea, ca şi la bordeiul bunicilor. Am ieşit supărat din curte şi m-am uitat în urmă, sperând că îl voi vedea pe Ursu sărind iar în două labe. Dar nu am văzut şi nu am mai auzit nimic. Doar mi-am rostit în gând, frânt de tristeţe şi de supărare, conştient fiind că nimic nu va mai fi ca înainte:
” Adio, Ursule”….

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

24 responses

  1. Emotionant. Respect lui Ursu. Si tie.

    Apreciază

  2. Viesparul: bun venit pe blogul meu. Multumesc mult.

    Apreciază

  3. Uuufff, sincer imi pare rau!

    Apreciază

  4. Frumos, emotionant.Respect pentru cainele care ti-a fost fidel , respect tie ca i9ai dedicat o pagina din blogul tau.

    Apreciază

  5. Stiu cum este… Greu al naibii… Nici un alt caine nu ii mai poate lua locul, oricat de dragalas sau de fidel ar fi… La mine a fost candva o Molditza….Una mai mica decat Ursul tau, dar o bijuterie cu un suflet mare… Mi-au otravit-o… Am plans-o multa vreme, cred ca inca o mai plang…
    Felicitari si imbratisari sincere, Adi…

    Apreciază

  6. Sonia: multumesc ptr comentariu, dap, animalele credincioase devin parte din noi la un moment dat.

    Apreciază

  7. Shayna: multumesc ca esti atenta mereu la ce scriu.

    Apreciază

  8. Ukavra: dap, bietul animal a plecat in liniste. Ms ptr coment, mult.

    Apreciază

  9. Animale mai bune ca oamenii .
    Cuvintele sunt de prisos …..

    Apreciază

  10. Schtiel: dap, animalele au deseori un suflet mai curat decat al oamenilor. Se ataseaza neconditionat si asta spune totul.

    Apreciază

  11. frumos articol, frumos Ursul…stiu cum e sa ai un caine, devine ca un membru al familiei…iar cand nu mai e…

    Apreciază

  12. Alex Grivei: bun venit pe blogul meu. Ma bucur ca m-ai inteles. 😉

    Apreciază

  13. Pingback: Fragil « Gabriela Elena

  14. Citind ultimul paragraf, m-am gandit cum ar fi despartirea de motanelul meu, care in vara aceasta va avea 7 ani?
    Atunci m-au intristat momentele tale de durere si le-am simtit ca fiind ale mele:
    „Şi dintr-o dată s-a făcut pustiu în pădurea raiului pământean.”

    Apreciază

  15. Gabriela Elena: ehh, nu toate animalele ne parasesc fix la 7 ani, nu te mai gandi si tu acum. Probabil ca Ursu a avut vreo boala necunocuta, cine stie… in fine.

    Apreciază

  16. curând voi spune rămas bun pisicuţei mele. am stat noaptea trecută de vorbă amândouă, oră după oră, clipă lâmgă clipă, fără cuvinte, o mai ţin încă în braţe cu ultimele tresăriri ale miraculoasei sale vieţi… de mâine va rămâne doar un gravatar şi-o icoană pe blog… de mâine şi e mult prea curând va fi atât de pustiu…

    Apreciază

  17. Psipsina: de maine nu va fi deloc pustiu. Tu esti un suflet sigur deosebit care stii sa mangai ce ti-e drag si sa vorbesti cu necuvantatoarele. Icoana nu va fi pe blog, ci in tine insati pentru ca este una din icoanele sufletului tau. 😉

    Apreciază

  18. mel (pot să-ţi spun aşa?)… n-am fost in stare s-o fac! 😦 am amânat pe sâmbătă (din raţiuni tâmpite ce ţin de viaţa de om), dar da… ea e inima lui mama şi e în sufletul meu. de 16 ani şi ceva… aproape 17. mereu va fi.
    spune-mi psi… e mai uşor de scris. mai vin.

    Apreciază

  19. Să ştii că mi-au dat lacrimile…ţi-am trăit fiecare cuvânt.

    Apreciază

  20. Camelia: viata merge inainte. Asta e tot ce iti pot spune, acum.

    Apreciază

  21. Ştii, Adrian…nişte prieteni de-ai fratelui meu îşi pierdeau unicul copil într-un accident de maşină. Fetiţa, o minune cu ochi albaştri, avea doar şapte ani. Nu mi se pare durere mai cumplită pe acest pământ decât să îţi îngropi copilul…să nu mai auzi vreodată când cineva îţi spune mama…să nu mai ai pe cine să înveleşti seara, să îi dai un sărut pe frunte şi să îi spui poveşti la culcare…să îl vezi cum zâmbeşte sau cum se încruntă atunci când îl doare ceva…şi încă multe..atât de multe…şi nu îţi va mai fi dat să mai trăieşti nimic din toate acestea.

    Apreciază

  22. Camelia: imi pare rau sa aud asa ceva. Dar tu fii increzatoare, viata iti aduce si bucurii, cand te astepti mai putin. Evident, e tragic ce mi-ai spus insa te-as ruga sa lasi putin tristetea si sa fii mai optimista. In fata ta se intind niste ani. Foloseste-i cu si ptr tine!

    Apreciază

  23. M-au podidit lacrimile… Condoleante!

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: