RSS Feed

Undeva pe muntele fericirii

Uneori, cugetările noastre interioare se izbesc de revelaţiile neprevăzutului. Deschidem ochii încă de la naştere dar pe cei ai minţii şi sufletului ceva mai târziu, când învăţăm mai multe despre lume şi viaţă. Suntem inocenţi de mici şi tot mai vinovaţi când anii încep să curgă peste existenţa noastră. Dorim, simţim, trăim, iubim.

Lumea nu e atât de frumoasă pe cât scrie în cărţile de poveşti sau mai te miri pe unde. Oamenii sunt răi, mulţi dintre ei, au darul neputinţei în a se delimita de invidie, de ranchiună, de ură. Pe aceştia îi evităm şi poate că tocmai din această cauză, uşor dar sigur, ajungem să fim noi înşine cei mai buni prieteni ai noştri.

Îmi amintesc o poveste din viaţa cuiva. Cineva care nu mai ştia să zâmbească. Orice surâs al acelei fiinţe devenea sărbătoare pentru cei din jur. Ea învăţase să sufere. Într-o amiază de vară, undeva prin luna iulie, maşina în care se afla s-a izbit violent de o alta care venea din sens invers. Au fost 4 morţi şi restul aproape toţi grav răniţi. Spitalul de Urgenţă avea să devină centrul intervenţiilor chirurgicale şi ea, a fost dusă între halatele albe şi salvată de medici. Dar cu ce preţ: o mână ruptă, maxilarul deplasat mult şi deci vizibil într-o parte, piciorul asemena, îi intrase „osu-n burtă” cum se spune şi avea atârnate de capătul piciorului greutăţi, până la 18 kilograme. Nu avea pe nimeni. Nu se ştia dacă are familie sau nu. Era singură la marginea pământului zbătându-se între viaţă şi moarte. Dar într-o zi, cineva i-a făcut o mică vizită. Ea a deschis ochii şi a recunoscut pe cel care a vrut să o vadă. Mai târziu, a fost mutată la sanatoriul din Eforie Sud. Unde şi-a revenit miraculos. Nu putea să bea decât cu furtunul şi mâncarea trebuia să-i fie pasată. Personalul medical era puţin, nu făcea faţă. Dar amicul ei venea şi el de la marginea lumii în fiecare weekend şi o ajuta să se ridice în şezut, să mănânce şi aproape mereu, la capătul patului ei era un buchet imens de flori. Ea nu mai lucra. El da. Şi în vremea aceea salariile erau oricum mai mari faţă de batjocura de astăzi.

Într-o zi, au ieşit amândoi pe plajă să privească marea. Un pescăruş îi privea cu insistenţă. El împingea căruţul în care se afla amica lui şi spera ca la un moment dat să se ridice de acolo şi să poată merge singură. Din acea zi, s-a născut o poveste de dragoste extraordinară. Sutele de kilometri au fost anulate de aceste două inimi. Ea a putut merge şi astfel, totul a devenit de inimaginat pentru ce li se întâmpla. Părea un vis această iubire.

Peste vreo doi ani, într-o altă zi şi alt accident, ea a murit subit, destrămând o fericire pământeană în doi. Charles Dickens spunea că uneori lumea aceasta pare făcută numai din dezamăgiri şi că astfel, ne pier cele mai dragi speranţe închizându-ne-n noi. Paradoxal, câteodată, tristeţea pare mai frumoasă decât viaţa pentru că fericirea absolută este imposibilă.

El a avut un vis şi apoi altul şi altul…şi altul…în fiecare din aceste vise, vorbea cu ea întrebând-o:
” Unde eşti?”
Şi ea răspundea de ” dincolo”, mereu la fel:
” Lasă lacrimile tristeţii şi bucură-te de viaţă. Sunt undeva pe muntele fericirii”.

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

6 responses

  1. Muntele fericirii…! Daca e acolo unde inteleg eu din povestea ta, prefer sa nu-l urc niciodata.

    Apreciază

  2. Shayna: e de inteles sa nu vrei sa-l urci. Dar e doar o poveste. Viata merge mai departe.;)

    Apreciază

  3. Trist,mult prea trist.

    Apreciază

  4. Florin, cum am mai spus, viata merge inainte si…a mers inainte…

    Apreciază

  5. trist ! fericirea e de scurta durata ,pe cand durerea …o viata de om.

    Apreciază

  6. Ildiko: bun venit in casa mea. Da, din pacate durerea trece greu sau deloc.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: