Cugetarile unui scriitor anonim

Aş vrea să scriu puţin despre lumea scriitorimii şi nu numai. Despre invidiile şi ranchiuna aiurea care din nefericire mai dă iama prin mintea unuia sau altuia. Când un papagal care se trezeşte dimineaţa în dorinţă care vine de la ” cuca măcăii” şi se vede doar pe el întrebând ipocrit ” da cutare cine este, că nu am auzit de el?” este ori prost ori se consideră prea bun  ori nici nu s-a străduit să ia seama şi la cei din breaslă şi ca urmare, alţii care scriu nu trebuiesc luaţi în seamă. Urăsc invidia şi ranchiuna între scriitori. Competiţia trebuie să fie între valorile literare şi nu între diverşi autori. Cultura nu este nicicum o economie de piaţă.

O altă opinie a mea este aceea că un autor, poet sau scriitor sau dramaturg sau ce o mai fi el nu trebuie să alerge după reclamă ieftină pentru că aceasta vine singură în funcţie de aprecierea celorlalţi, mai ales a cititorului. Spun asta pentru că am învăţat eu însumi din greşeli. Fiind şi jurnalist, am avut aplecare către acest ” păcat” dar nu îmi caut scuză ci dimpotrivă, mă condamn pentru că nu am ştiut să fac diferenţa între o relatare şi autopromovare.

Din nefericire, unii autori, e adevărat, cu o carieră foarte mare în lumea scrisului şi apreciaţi, se consideră valori unicat şi uneori, îţi dau impresia că nu au loc de tine. Nu cred că vârsta şi numărul romanelor sau poeziilor publicate dau valoare unui autor ci calitatea. Modestia. Lungul nasului. Indiferent că ai deja peste 60 de ani, nimic nu îţi dă dreptul să te crezi mai tare ca altul mai tânăr. Indiferent că fondezi o publicaţie literară în alt loc decât cel de unde provii ca origine, nu trebuie să te crezi buricul pământului şi să ignori nu concurenţa ci spiritul colegialităţii, prietenia chiar.

Orice autor care ţine să iasă în prim plan trebuie să ştie că adevăraţii oameni de cultură nu ies ei singuri în faţă ci doar aprecierea celorlalţi, a cititorilor, criticilor literari, pot face asta.

Eu am fost mediatizat suficient în zona dâmboviţeană cel puţin, inclusiv de canalele radio-tv, sau presa scrisă. Acum zâmbesc şi mă feresc să mai caut notorietatea. M-am maturizat, asta simt. Doar scriu la al treilea roman al meu, îmi postez poeziile şi încerc să rămân un om simplu şi modest. Dacă timpul, anii şi posteritatea mă vor aprecia e ok, dacă nu, voi fi mulţumit că am izbutit să aşez între coperţile unor cărţi romanele mele şi nimic mai mult.

Nu vreau să trăiesc cu dorinţa ca lumea să se uite după mine pe stradă ca după o vedetă. Nu vreau să fiu asaltat de media şi nici să mă folosesc de asta. Vreau să rămân simplu, Adi, vreau să duc o viaţă normală, să îmi pot plăti facturile şi să am grijă de copilul meu.

Când voi avea ( dacă voi avea) vreodată bani mai mulţi în conturi, atunci ştiu că se va stinge lumina relativului succes. Banii te pot face vedetă, cu ei poţi publica orice prin orice editură rapid, pe bandă rulantă, dar aşa se duce de râpă pasiunea. Nu spun că un autor trebuie să rămână sărac, Doamne fereşte, însă valoarea lui este recunoscută indirect sau mă rog, direct, atunci când începe să fie căutat de edituri sau ajutat de sponsori. Eu am obţinut căutarea unor edituri şi sponsori de la prima mea carte publicată. Nu am plătit tipografia. Am fost căutat, publicat, mediatizat şi la final, după ce am făcut „colecţie” cu articole de presă scrise despre mine, mi-am adus aminte că Jack London avea dreptate în cartea sa Martin Eden, când o femeie simplă, i-a spus scriitorului din roman că de când ” a ajuns mai sus i s-au stricat rotiţele din creier”.

Eu nu am ajuns ” sus” încă, în opinia mea. Poate că peste câţiva ani sau după moartea mea, voi fi citit şi apreciat. Foarte bine, însă nu mă încălzeşte. Nu mă mai impresionează o cameră de luat vederi, un interviu solicitat, o poză nu ştiu unde, un chip necunoscut care m-ar putea recunoaşte de nu se ştie unde. Nici gând.

Ceea ce m-ar impresiona ar fi o lume mai bună, mai puţină invidie între scriitori, mai mulţi copii orfani cu zâmbetul readus pe buze, mai mulţi oameni care ştiu să iubească frumosul.
Şi ar mai fi multe de spus. De ” azi” vreau să ies şi să trec neobservat pe străzile din cutare oraş, să scriu la cărţile mele în linişte, să nu fiu recunoscut de nimeni. Vreau să învăţ să fiu modest pentru că numai aşa pot fi mai bun în ceea ce fac. Zic asta pentru că aproape sigur există şi alţi autori care visează gloria şi aplauzele de pretutindeni. Nu dragi prieteni, eu nu vreau glorie şi nici aplauze vreodată. Tot ce vreau este să trăiesc normal şi să nu mă cred niciodată mai bun decât ceilalţi. Aviz amatorilor care strâng autori la kilogram în colecţii cu pretenţii şi nu ştiu să vorbească niciodată despre ei! Mai bine să-i lase anonimi decât să-i propulseze şi să-i încurce de teamă să nu li se ia ” faţa”.  Chiar îmi place denumirea asta, scriitorul anonim, ha!!!  Dap, de fapt chiar asta aţi citit în acest articol: cugetările unui aşa zis scriitor anonim…