RSS Feed

Monthly Archives: Aprilie 2011

Razboiul umbrelor


„Eu nu sunt o umbră neagră. Poate că umbrele negre doar te urmăresc dar ele tocmai de aceea nu te iubesc cu adevărat. Eu sunt glasul sufletului care îţi şopteşte să te priveşti adânc în inima ta şi să asculţi chemarea unui alt timp, al fericirii, ea însăşi o umbră căci nu o putem atinge niciodată cu adevărat. Eu sunt acea umbră care doar te fredonează în acordurile celor mai profunde trăiri, acolo unde tu, aievea ca un balsam al frumuseţii tale de om şi de femeie unică pe acest pământ ai înţeles că poate ne cunoaştem din alte vieţi şi acum, la răscrucea temerilor tale, ne-am împreunat palmele ca să citim în ele la clipa cea mai frumoasă şi cea din urmă. Şi poate că cine ştie, în altă reîncarnare îmi vei dărui sărutul tău ca să îţi sorb speranţele şi să ţi le împlinesc. Eu nu sunt o umbră neagră. Eu sunt doar o adiere de vânt- anotimp care te plimbă prin răcoarea dragostei ce ţi-o trimit de nicăieri, dintotdeauna şi totuşi pretutindeni. Eu nu sunt umbra dezamăgirii. Nici măcar a tristeţii. Nici măcar a visurilor tale de fiinţă minune cu chip de soare şi ochi de Rai.

Eu nici nu exist, pentru că există dragostea infinitului destin către care alergăm împreună şi tu, la ceasul nopţii adormi aievea ca o zână a unui alt univers, zămislit de acelaşi Dumnezeu care te cheamă spre surâsul tău atât de drag mie, muritorului etern dar mereu o ALTFEL DE UMBRĂ. Şi am sosit fără să prinzi de veste ca să alung umbrele negre şi să-ţi dăruiesc dorul şi toată viaţa mea dintre AICI şi ACOLO. Păşeşte şi tu pe acest drum şi nu te opri…păşeşte continuu, către frumuseţea existenţei tale căci eu te voi aştepta la fiecare colţ de cer ca să-ţi spun simplu:
BINE AI VENIT ÎN VIAŢA MEA!”

Dar şi această umbră dispăru şi atunci, se auzi un glas întrebând-o:
„- Iar plângi? Atunci lasă lacrimile să curgă una câte una de pe obrajii tăi lumină şi priveşte. Lângă tine nu mai e nicio umbră. Sunt eu, aici, acum şi PENTRU TOTDEAUNA. Nu mă privi şi nu mă căuta. Eu oricum, nu te voi mai părăsi niciodată.”

Şi m-am întors. Într-adevăr, SPERANŢA nu m-a mai părăsit niciodată…

Autor eseu, Adrian Melicovici

Anunțuri

Cand o albina zboara la fereastra

Notificare: acesta este un capitol din romanul meu Noaptea Dorintelor. Copierea textelor fara acordul autorului este interzisa. Romanul este inregistrat la Biblioteca Nationala a Romaniei sub ISBN 978-973-712-537-8 avand Drepturile de Autor rezervate.

Cand o albina zboara la fereastra

Sări ca ars dintr-o dată dintr-un vis care-i plăcuse dar totodată îl şi îngrozise. Oana se ridicase prin sufletul ei din fata care zăcea prăbuşită pe asfaltul înroşit şi se privea uimită, dintr-o altă lume. „ Oare chiar am murit?”, se întrebă şi râse. „ Ei, ei, acum să te văd lume cum te schimbi. Eu aş prefera să rămân în asta de acum.” Mai târziu îl văzu pe criminalul care o ucisese gonind nebuneşte pe bulevardul Capitalei. „ Nenorocitule…”, se încruntă Oana şi apoi dispăru în astral pentru ultima oară şi pentru totdeauna.
– Doamne…. murmură Alex după ce îşi aminti acest vis. Oare o fi trăind? Îşi atinse tâmplele cu mâinile tot mai reci şi se duse în baie. Rămase aşa încremenit de gânduri în faţa oglinzii, în timp ce de pe chip i se prelingeau picăturile de apă.
– Eşti nebun, omule, îi spuse celui din oglindă. Cum să trăiască? A murit, omule, e dusă, out, caput, ce nu înţelegi?
„ – Cui spui tu mă că a murit? Eu nu mor niciodată. Eu sunt nemuritoare. Eu am ştiut mereu asta, tu de ce nu ştii?”, se auzi deodată glasul Oanei venind de nicăieri, ca un ecou al trecutului.
El privi în toate direcţiile pierdut în neuitare, cu o speranţă deşartă. Nu, nu era ea. Doar i se păruse. Se îndreptă către fereastră şi o deschise larg. Privi drept în ochi un soare neaşteptat de primăvară şi îi porunci:
– Tu acolo să stai, toată viaţa de acum înainte.
Dar soarele nu spunea nimic. Doar se ridica tot mai sus pe bolta cerească, aruncând razele speranţei şi dorinţelor peste întregul pământ.
Trebuia să ajungă în oraş peste puţin timp dar nu se abţinu să nu deschidă calculatorul. Îşi făcuse mulţi prieteni în lumea virtuală. Pe unii chiar îi cunoştea personal. O lume în care distanţele şi timpul nu mai aveau noţiune. Acolo, lângă el, de-a gata, se afla lumea lui. Pe cea din viaţa de toate zilele nu o mai considera reală. Pentru că încă nu se schimbase aşa cum ar fi trebuit. Oamenii încă mureau bolnavi şi săraci, mulţi dintre ei, copiii orfani se înmulţiseră, violenţa şi răutatea tronau peste tot, într-o societate a urii, invidiei… Iubirea pierduse teren şi se retrăsese în virtual precum în singurul loc unde puteai să mai crezi în ea.
Deschise messengerul. Zâmbi. Doar 3 din cele peste 100 de nume ale listei nu îi erau cunoscute. Nu le văzuse niciodată adică. Exista unul unde scria mereu ba „ work”, ba „ la muncă”, ba „ la bancă”, ba „ la lucru”, ba…ba…ba… De fapt, scria cam la toate cunoştinţele lui de acolo aşa, atâta doar că „ îngeraşule” îi spunea doar unuia dintre ele. Îi deschise fereastra şi trimiţând un emoticon îi ură o zi frumoasă. Răspunsul nu apucase să întârzie. Primi unul la fel. El zâmbi mulţumit dar nu apucă să mai scrie. Primi brusc o palmă peste ceafă de văzu stele verzi.
„- Ce faci mă, nu ţi se pare că te duce gândul cam repede? În plus, îţi spun eu că nu e genul tău, isteţule”. Era Oana.
– Ei na, să nu îmi spui că e şi blondă!!!
Oana râse cu poftă în chip repetat, în stilu-i caracteristic.
„- Ha ha ha…băi…chiar aşa, e blondă…tu nu prea eşti cu blondele…”.
– Ai dreptate, zise el şi închise messul cu un gest hazliu de parcă Oana ar fi fost cu adevărat lângă el şi mai ales chiar o ştia pe tipa din mess cam cum arată. Dar îi veni o idee.
– Ha, ia să facem ceva căutări pe google…un sfert de oră pot să mă joc.
Şi dădu la clicuri până când Oana reapăru cu acelaşi râs care de astă dată îl enervă la culme:
„- Ameţitule, ai ameţit şi mouseul, ha”.
– Să vă ia naiba pe amândouă, spuse când, deodată, îi veni o ultimă idee, cea mai simplă. Şi la câteva minute, rămase cu gura căscată şi cu ochii blocaţi ca în faţa unui şoc sufletesc.
– Aoleu…are dreptate isteaţa asta, e blondă…chiar e blondă…şi…frumoasă ca paradisul…
Hotărât lucru, de astăzi, anul 2010 luna iunie, nu o să mai am nimic împotriva blondelor. Am zis., mai adăugă.
Închise computerul şi ieşi pe uşă în grabă.
„ – De ce fugi mă aşa? Ha ha ha…!”
– Oana, te rog eu lasă-mă în pace. Şi…caută-mă altădată. Tu ai murit, uiţi cam repede, nu crezi?
„ Bă, eu te cunosc mai bine ca 1 milion de blonde şi ca orice femeie de pe pământ.”
– Dar tu nu mai exişti, ce Dumnezeu…
„- Auzi mă nenorocitule, nu ţi se pare că mă dai la o parte cam repede? Şi ce dacă m-a omorât celălalt idiot, am murit pe pământ nu şi în inima ta. Deci?”
– Oana….mai vorbim, da? Acum am treabă.
– Măi isteţule, ţi-aduci aminte ce ţi-am spus acum câteva luni?
– Ia zi tu, isteaţa lumii…
„ – Ţi-am zis că şi moartă o să am grijă să ai ce meriţi lângă tine. Oricum peste puţin timp o ţi-o iei la greu.”
– Adică?
– Adică într-o zi, când o să îţi fie ţie mai dragă viaţa, o albină o să pătrundă în viaţa ta şi exact în dreptul ferestrei o să te înţepe fără cruţare. Adio. Şi să nu zici că nu te-am avertizat.”
– Ce albină? Întrebă Alex curios.
Dar nu-i răspunse nimeni. Oana plecase definitiv din preajma lui. Oana hotărâse într-un final să plece fără gând de întoarcere.
El mergea pe trotuar izbind ca niciodată câte un trecător din greşeală. Aşa că până pe platou repetase la nesfârşit „ vă rog să mă scuzaţi”. Dar înainte de asta, traversase neatent pe roşu cea mai aglomerată intersecţie a oraşului şi se produse un vacarm de claxoane prelungi.
– Băi tâmpitule, vrei să mă bagi în puşcărie? zise unul frânând brusc.
– Heloooooo… Gânditorul de la Hamangia, ţi s-a urât cu viaţa? Îi strigă altul.
Îşi privi ceasul speriat când ajunse în preajma fântânii arteziene zicându-şi: „ Doamne, cred că am avut o cumpănă”. Nu era prima lui cumpănă. În urmă cu câţiva ani, enervat la culme de un lucru banal pentru alţii, se trezise direct pe targă cu cleştii aşezaţi pe tot pieptul. Fusese un infarct prevestitor pentru felul lui de a fi şi doctorul îi spusese clar că viaţa e mai simplă decât pare.

Aprilie 2011. Începuse să-i placă o reţea de socializare denumită simplu şi relevant Facebook. O descoperise şi pe ea acolo, dar nu fusese atent la detaliile ei din profil. De obicei, nu îl interesa. Dar privind mai atent postările ei, se bucură că o are în lista de messenger. Gândea frumos prin cuvinte aşternute dintr-o hrană sufletească, ca o excepţie a acestei lumi răvăşite de cotidian. Părea desprinsă de realitatea care nu-i plăcea şi inclusiv melodiile pe care le aşeza în pagina ei îi sugerau starea de spirit. De fapt, aceasta era realitatea pe care şi-o dorea. Ai fi zis că adoarme seara târziu ca o regină a nopţii şi surâde aievea în visurile ei de suflet ales. Părea atât de frumoasă dincolo de secretul gândurilor sale, încât el decise pripit să încerce să se apropie de ea. S-ar fi dus în universul ei necunoscut lui ca să-i arate lumina fericirii. Căci nu era un suflet fericit. Nu părea cel puţin. Intuia o sensibilitate care îl dezarma şi începea să înţeleagă că nu este singurul care îşi caută propria regăsire. Cineva îl trase de mână râzând şi trezindu-l totodată din visare:
– Salut!
Se întoarse. Era Clarisa. O prietenă veche îl privea cu ochii pătrunzători şi adăugă veselă:
– Am venit să beau şi eu o cafea din aparatul ăla, mi-ai făcut poftă cu povestea aia, ştiai asta? Aloooo….deşteptareaaaaaa….
– Bună, se auzi el spunând.
– Vroiam de mult să te întreb ceva. Să nu ţi se pară aiurea, promiţi?
– Ok, promit.
– Mda. Deci, vroiam să te întreb de ce eşti aşa?
– ???
– Aşa cum?
– Aşa. De la o vreme, pare că ţi s-au blocat rotiţele. Alea din căpşorul ăla. Pari ciudat.
– Viaţa e ciudată. O să te întreb şi eu ceva, deşi intuiesc răspunsul.
– Te rog.
– Spune-mi, cum este posibil să te marcheze cineva fără să-l fi văzut vreodată?
– Păi…nu mi se pare anormal. Ne schimbăm, noi oamenii. Unii mai gândim şi cu spiritul nu numai cu ce vedem de-a gata. Ca şi tine.
– Credeam că o să zici că-s nebun.
– Păi eşti…râse Clarisa. Dar eşti nebuniciu’ nostru şi noi te ştim. Ţi-e tipic. Hai Alex, ne cunoaştem de atâţia ani. Nu e nevoie să-ţi aşez eu o strachină în faţă.
– O strachină?
– Păi da, că tu oricum te descurci şi precis o să calci în ea, adăugă Clarisa şi râse cu sete, îndepărtându-se.
– Ce o fi vrut să zică şi fata asta cu străchinile? gândi el .
Se simţi din nou zgâlţâit şi nu se mai miră. Imprevizibilă şi în noua ei lume, Oana se întorsese lângă el.
„- Eu zic să stai cuminte, ok? O să te duci la calculator, o să intri în vorbă cu ea, o să-i spui poate lucruri mai frumoase decît mi-ai spus mie cândva şi o să te ia şi în serios, dar nu te văd bine, băieţel”.
– Afurisito păi asta şi vreau: să mă ia în serios.
„- Eşti un criminal spiritual. Ştiu că e un suflet frumos, tu te pricepi să găseşti aşa ceva. Dar o să te implici emoţional şi o să te respingă. În plus, nu ştii nimic despre viaţa ei. La cum e ea aşa deosebită, e imposibil să nu aibă pe cineva. Eu zic să te abţii.”.
– Să mă abţin? Păi vreau să îmi creez o amintire…
„ – Nu zău…făcându-i rău şi provocând-o, nu?. Amintire, hai? Dar eu nu sunt o amintire? Băi, exact aşa să ţii minte: EU SUNT CEA MAI FRUMOASĂ AMINTIRE A TA. EU, OANA. Lasă fata în pace. Vei suferi provocându-i suferinţă, poate şi stres.”
Ajunse acasă şi se grăbi să intre pe reţeaua de socializare.
– Pfuai….nu se poate…
„ – Ba se poate, drăguţule…ai descoperit că tocmai e într-o relaţie? Ha, bărbaţii…naivilor…”
Intră pe messenger şi lăsă un offline după care se enervă şi mai mult. Tocmai descoperise că e gelos pe o fotografie.
„- Nu , nu eşti gelos pe fotografie, îi spuse Oana care tocmai se instalase bine mersi în gândurile lui ca să le citească. Eşti gelos pentru că ţi-a plăcut minunăţia din ea însăşi, eşti gelos pentru că tu le ai cu cititul în inima oamenilor, eşti gelos pentru că cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ de după plecarea mea, are o relaţie.”
– Mai taci că vorbesc cu ea.
„- Şi ce îţi spune? Că e un joc? Ha ha ha”.
– Mă enervează râsul tău, Oana. Dar se opri uimit. Ceva îi spunea că şi misterioasa lui prietenă virtuală o să-i zică asta în curând. Îşi amintea din viitor. Dar nu mai avu timp să mediteze. O bătaie se auzi în uşă şi o voce feminină rosti veselă:
– Pam pam…
– Pam pam ce?
– Pam pam pentru ce va fi după Înviere. Uite, exact ca în „camera curcubeu” să fie, ai înţeles? Şi porneşte şi tu muzica aia. Pfuai, iar stai pe Facebook?
– Socializez, dragă.
– Auzi, ia „ socializează” tu cu un duş repede. Da fapt, hai să-l „ socializăm” împreună. Ţi-arăt eu Facebook. Şi scuteşte-mă cu fantomele de pe net.
– Auzi, anumite persoane pot deveni fantome şi în viaţa reală. Altele sunt un adevar frumos.

Pe blonda care tocmai îi atrăsese atenţia o chema Iuliana. În alt colţ de lume, Iuliana nici habar nu avea de gândurile lui şi chiar dacă ar fi avut, îi păsa de el ca suflet, nu ca femeie. Dar acum se afla la job în faţa calculatorului şi îi găsise offline-ul. Telefonul lui Andy sună neaşteptat. Era ea.
– Cred că merit şi eu o explicaţie, se auzi.
– Păi ai zis că eşti într-o relaţie. Şi i-ai zis ăluia „ suflet drag”.
– Ia să vedem. Nu i-am zis lui. I-am zis unei prietene. Şi nu mai sunt într-o relaţie. Şi de fapt, ce ai tu cu viaţa mea?
Uitase de tot de musafira lui şi se grăbi să posteze ceva pe Fb. În câteva minute se auzi mobilul. Primi un mesaj:
„- Dacă nu mă laşi în pace îmi schimb atitudinea. Habar nu ai ce e aia iubire.”
Se făcu galben. Mesajul era de la Iuliana.
– Ţi-e rău? îl întrebă fata care venise în vizită la el.
Îşi adună gândurile pentru câteva clipe şi încercă să privească departe, să înţeleagă şi să accepte.
Alice se afla de acum lângă el, la puţin timp după momentul Învierii. Toată seara se uitase enervată de atitudinea lui la televizor. Ar fi vrut să-i arunce la prima ghenă de gunoi unitatea, numai să nu îl mai vadă tastând şi oftând. Îi întinse şampania:
– Vrei să faci onorurile? făcu ea cu ochiul. Postul Paştelui s-a terminat. Apoi se repezi la priză aproape smulgând-o. Computerul se opri brusc şi fata îl trase lângă el:
– Hai, romanticule, arată-mi ce ştii. Eu sunt adevărul.
Alex avu o revelaţie. Stinse lumina şi un întuneric adânc se lăsă peste trupurile lor. Dar o altă lumină, apăru printre mângâierile tot mai dese.. Ciudat, şi Alice era de acum blondă. Îşi încrucişară mâinile cu paharele ţinute strâns, sărutându-se cu sete, ca-ntr-un început de poveste fără de sfârşit. Îşi aminti alte imagini şi poveşti trăite până nu demult şi toate îl cuprinseră provocându-l la viaţă şi la iubire. Alice era lipită de el dar nu era ea ci Iuliana. Ar fi vrut să-i deseneze fericirea peste gândurile lui şi să i-o trimită din cel mai ascuns adânc al sufletului. Ar fi vrut să-i spună că lacrimile ei deseori cascadă de trăire intensă sunt roua împlinirii şi se simţi vinovat că nu putea să i le şteargă pe cele ale tristeţii. Ar fi vrut să-i culeagă inima şi să o aşeze cu grijă în universul speranţelor. Ar fi vrut să-i ceară iertare dar era prea târziu.
O atinse pe Alice frumos şi tandru, tremurând ca niciodată.
– De ce eşti trist? Doamne, ai ochii umezi…
– Nu, ţi se pare…nu Iuliana, am ochii umezi pentru că am înţeles.
– Iuliana? strigă deodată Alice. Ia mai zi o dată. Deci eu nu sunt eu ci sunt Iuliana.
Alice se ridică furioasă din pat şi se îmbrăcă degrabă. Apoi se izbi de el când vru să intre la baie.
– Dă-te la o parte, ai înţeles? izbucni ea plângând.
Peste puţine minute fata îi întinse mobilul ei, aşezându-şi o mână în şold:
– Te rog frumos să îmi chemi un taxi. ACUM!
El se conformă şi la plecare, Alice îi făcu uşor cu mâna:
– Adio, lunaticule! Dar să ştii: mă mai întorc la tine. Of, măi Alex…şi se făcu nevăzută.

Rămas singur, deschise computerul, ca la un impuls. Dar nu intră pe Fb. Văzuse un mesaj al cuiva din zonă. Un mesaj disperat. „ Copilul meu are nevoie de implant de măduvă. Alin are 4 ani şi nu poate sta în picioare. Cheltuielile sunt foarte mari şi viaţa copilului meu nu poate fi salvată decât cu ajutorul vostru. Vă mulţumesc.”.
– Pentru ce există asemenea cazuri în lumea asta? De ce trebuie să ne naştem unii dintre noi cu aşa blestem? Numai părinte să nu fii în asemenea situaţie. Uitase de facebook, de Iuliana, de Alice, de toate. Măcar pentru un moment, redevenise el.
„- Îţi mai aduci aminte când ţi-am povestit cum făceam cu băiatul meu jucării din vechituri şi le puneam în ajun de Crăciun la leagănul ăla cu orfani? Şi mai apoi ne duceam să ne bucurăm de bucuria lor, cum le găseau pe canapele, peste tot? Ştii că de fapt, aia e iubirea adevărată. Da, e minunată Iuliana, dar şi tu eşti minunat. Amândoi sunteţi minunaţi. Dar dacă nu o poţi iubi cum îţi doreşti, măcar iubeşte-o pentru ce îşi doreşte. Poţi face asta?”
– Da, Oana, cred că da, adică sigur.
„- Du-te şi închide fereastra şi dormi. Şi pune pilota peste tine, ştii că nu are cine să te învelească. Şi…apropo…”.
– Ce mai e???
„- Nu fi supărat. Cum adormi cum de fapt te trezeşti. Mi-am lăsat conştiinţa la uşa ta ca să te vezi mai bine în ea. Tâmpitule ce eşti!”adăugă ea cu vechiul alint.
El se repezi către fereastră dar rămase uimit: o albină sosită de niciunde zbura în voie, nehotărâtă dacă să intre sau să iasă.
– Tu ce bâzâi aşa? se trezi spunând.
Dar nu apucă să mai adauge nimic că mica insectă se lipi de umărul lui şi îl înţepă puternic provocându-i o durere cumplită. Curios, îi trecu repede.
„ Ce o fi fost cu albina asta?” gândi el, scărpinându-se în creştetul capului. De când cu înţepătura, parcă se regăsise în forţă.
Minute în şir rămase în picioare, gândindu-se concentrat la o sumedenie de lucruri. Nu ştia dacă mai visează cu ochii deschişi sau nu. Îi mai spusese cineva să facă asta şi să vadă eterna realitate. Acum îşi amintea de Florio, băieţelul pentru care nimeni nu mai putuse să facă nimic. La nici 3 ani, copilulului i se descoperise o tumoare pe creier. Fusese o durere de nedescris în oraş la moartea lui. La mormântul băiatului, plecat prematur din această lume, nu se aflau numai sute de flori şi lumânări aşezate să-i vegheze somnul nemuritor. De acum, buchete de lacrimi curgeau pe aleile dimprejur, ca o pedeapsă divină pentru ceea ce oamenii continuă să fie şi astăzi. Mulţi dintre ei. Alex greşise enorm crezând că poate ordona unui suflet aflat departe de el. Dar niciodată, nu minţise în inima lui. Aievea, de pe tărâmul speranţelor, se auzeau paşii existenţei ca o căutare a sinelui. Se întreba de ce există nesiguranţa din noi, câtă vreme nimeni nu ne întreabă nimic? De ce căutăm răspunsul vieţii în alte lumi decât cele pe care nu le vedem, deşi ele se află poate mai aproape de sufletele noastre? De ce încercăm să deschidem porţi străine şi nu intrăm pe cele gata deschise? De ce încercăm să înlocuim destinul nostru cu soarta uneori provocată chiar de ceea ce facem, rătăciţi în orgolii infinite? De ce nu acceptăm ceea ce avem sau putem avea şi întindem ambiţia spre lucruri imposibile? De ce iubim uneori fără să fim iubiţi şi de ce suntem iubiţi fără să iubim, alteori? De ce…de ce…de ce…???
De ce nu zâmbim încrezători în răsplata aşteptării, pentru ziua când vom visa şi vom putea începe, toţi, laolaltă, aceeaşi noapte? Nu trebuie decât decât să ne acceptăm aşa cum suntem, să iertăm şi să ne recunoaştem erorile. Nu trebuie decât să iubim ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, oricât ar fi de puţin. Alex primise o lecţie de viaţă simplă. Divinitatea îi dăruise şi morala, nu numai o făptură minunată, pe nume Iuliana. Cuvintele şi trăirile sosite din tot ce era ea, erau de fapt, tot daruri de la Dumnezeu. Iar omul simplu, nu poate forţa mâna, nici măcar acestui D-zeu.

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Uitase să tragă zăvorul. Alex se sperie. Cine ar fi putut fi la această oră târzie din noapte? Cineva pătrunse în casa lui spunându-i:
– M-am gândit că fiecare om are dreptul să „rătăcească” fiindcă numai aşa poate înţelege. Şi m-am întors. Şi te iubesc mult.
Era Alice.
– Şi eu te iubesc, spuse Alex îmbrăţişând-o cu dragoste.

„ Bine te-ai întors în REALITATE, deşteptule. Ştiam eu că nu eşti băiat rău. Dar acum trebuie să pui osul ca să ştie şi ea. Fapte, nu vorbe.”
Se întoarse uşor. Însă Oana dispăruse. Avu o strângere de inimă. Ştia că ea este în altă lume, dar nu realizase că acum chiar plecase şi că nu o va mai auzi niciodată. Fosta lui prietenă, tocmai îşi îndeplinise misiunea. DE ÎNGER.

Alex şi Alice priveau fericiţi luna plină care pătrunsese în odaie. Şi pentru ei, ca şi pentru Iuliana sau toţi ceilalţi, începuse Noaptea Dorinţelor. Nu ştiau dacă să râdă sau să plângă. Erau prea fericiţi în acea clipă. Dar el încă mai avea o strângere de inimă.
– Stai liniştit, dragule. Şi Iuliana e fericită. Crede-mă. Hai, vii în pat?

Povestea ultimilor pasi- de Adrian M, din vol. Colț de Cer

Cine are temei să iubească iertarea,
Creşte floare din suflet şi-o dă către voi,
Îşi scaldă în el durerea, chemarea,
Ca-ntr-o furtună de lacrimi şi ploi.

Cine are curaj să înfrunte destinul,
Sub patima vrerii din visul ursit,
Alungă din sine durerea şi chinul,
Precum regăsirea din alt răsărit.

Cine plânge în noapte prin strigăt suspin,
În aduceri aminte, poate cu mii,
Sunt basmele nopţii şi ele revin,
Şoptind nesfârşit că vreau să revii.

Cine mă ceartă din altă tristeţe,
Îi spun că-i povestea eternului dor,
Şi vreau să recit a ei frumuseţe,
Încet, ca un glas ce se-aude uşor.

Cine se află acum în inima mea,
Se numeşte refren în acorduri de liră,
Fiorii de foc au făcut cerc şi-aşa,
În mine dansează de-acum şi respiră.

Cine din noi a trecut flăcări-punţi,
Şirag de lumini şi-au strâns…mai mereu,
Apoi au tăcut neştiuţi şi cuminţi,
Învingând îndoieli şi ce-a fost mai greu.

Cine are de ce să-şi dorească un vis,
Deja-i luptătorul cu teama şi viaţa,
În universul ascuns, cândva interzis,
Şi-aceasta vă spun, e doar prefaţa.

Cine vrea să m-asculte, cum strig şi nu ştiu,
Ce rouă de stropi se prelinge din nou,
I-aş spune că soare aş vrea să fiu
Peste-al ei plâns, în mine ecou.

Cine mă iartă din tot ce nu sunt,
Să vină aproape, de inima mea,
Suflând ca răcoarea de viaţă şi vânt,
De mă-nţelege şi va putea.

Cine ştie povestea primilor paşi,
De pe tărâmul numit fericire,
Să-mi afle urma celor rămaşi,
Ca să rămân cu ei amintire.

Dacă v-a plăcut poezia vă aştept şi pe Facebook pe Adrian Melicovici Blog OFICIAL

Autor Adrian Melicovici
compusă în data de 22 spre 23 aprilie 2011.
Drepturile de autor sunt rezervate. Poem publicat volumul de poeme COLȚ DE CER  de același autor, în 6 septembrie 2011 prin Editura Bibliotheca la Târgoviște.

Daca primavara ar avea lacrimi


Daca aş privi răsăritul
cu ochii inimii,
m-aş rătăci în sufletul tău,
ca să-ţi culeg lacrimile…

Şi dacă primăvara ar avea lacrimi,
le-aş transforma în iubire.
Lasă-mă să te caut în infinit,
Ca pe un colţ de fericire.
Dacă dragostea ar plânge,
aş sorbi roua obrajilor tăi,
ca pe o licoare,
ademenitoare,
îmbătându-mă de frumuseţea ta,
să pleci din vitrina inimii mele,
nu te-aş mai lăsa.

Lasă paginile vieţii,
de până acum,
vino în clipa noastră,
să te am aici,
în soarele dimineţii,
după singurătăţile alungate,
în cea din urmă noapte albastră.

Ia-mă în dorurile tale,
Ca pe un gând nemărginit.
Nu plânge sub razele astrului etern,
căci tu eşti soarele din tot ce-aş fi,
arzi ca un foc şi printre flăcări mă cern…

Vino…
Clepsidra vieţii nu ne lasă,
plânge şi ea uşor,
cu nisip de lacrimi,
parcă în neuitare e rămasă…
Dacă primăvara ar avea lacrimi,
ţi-aş face brăţară de vise împlinite,
din infinitul meu dor.
Şi dacă primăvara ar mai avea lacrimi,
ţi-aş face o floare de colţ,
şi ţi-aş aşeza-o în părul pe care,
l-aş alinta cu mângâierile mele,
ca să te duc mai apoi,
departe de clipele grele…
Dacă anotimpurile ar avea toate lacrimi,
Le-aş transforma în râul vieţii.
Apoi te-aş fura din tristeţe,
ca să îţi dăruiesc surâs.

Iar plângi?
Uite…promite-mi că vom strânge împreună,
toate lacrimile, după ce citeşti,
al meu vers,
şi întoarce-te spre noi doi,
să fim cei mai fericiţi,
din acest univers.

Dacă primăvara ar avea lacrimi,
le-am transforma amândoi în iubire.
Deci vino…
În viaţa mea,
Şi în cea mai frumoasă trăire.

Autor Adrian Melicovici
( din volumul de poezie COLŢ DE CER)

Cand viata iti surade

Ce poate fi mai frumos decât să visezi continuu? Nu costă nimic. Iar dacă existenţa noastră devine aievea ca o metaforă, atunci privim sus, către înaltul astral şi rostim fericiţi: ” Îţi mulţumesc Doamne!”

„Născut din dorinţa de a umbla în locuri pline de pericol, Myron avea în el acea chemare care îi striga la nesfârşit: „du-te şi mai salvează o viaţă. Oamenii au nevoie de tine. Trebuie să fii mereu între ei ca să-i cunoşti şi ca să te ştie.” Aproape de el se afla un gigant nemilos, care omorâse suflete nevinovate. Privea flăcările care se înălţau până dispăreau în cerul cenuşiu şi îşi muşca buzele temător. Americanul Myron Kynley traversase oceanul ca să se umple de glorie şi mai ales de bani însă nu, nu era uşor. Devenise aproape o obsesie să reuşească. Trebuia să-i salveze pe aceşti români simpli şi ospitalieri de blestemul aurului negru, care acum îşi striga cu forţă tributul pentru setea miilor de chipuri strânse în jurul focului etern. În toamna acelui an 1932, anotimpurile continuau să nu mai existe. O mână se lăsă pe umărul lui Kynley:

– V-am adus ceva de mâncare, domnule.

Americanul temerar se întoarse brusc. Era Costică Lupa. Privi farfuria aburindă şi îşi aminti că da, îi este foame.

– Miroase bine, rosti el.

– Sărmăluţele cu mămăliga noastră au au ajuns vestite domnule, spuse Lupa. Luaţi. Beţi şi o gură din asta.

– Wisky? întrebă Myron.

– Ce wisky bre?Ţuică.

– Ţuică?

Kynley bău repede o gură şi apoi rămase cu ea căscată.

– Water…please.

– Apă bre? Imediat. Da’ ce credeai mata, că noi nu suntem mai breji?

O voce răguşită se auzi de alături.

– Costică, ce zice mă americanu’?

– Zice că vrea apă. I-a ars gâtul.

– Spune-i bă că de fapt e palinca adusă din Baia.

– Very good, mai apucă Myron să rostească.

– No, atunci dacă-i ” veri gud” vezi să nu te matoleşti, bă americanule. Ia-o încet.

Cel care vorbise apropiindu-se de ei era Vasile, sondorul care era gata să plece către altă lume în dimineaţa când turla de la 160 fusese azvârlită de erupţia necontrolată câteva sute de metri în sus, făcând scântei şi provocând incendiul pe care de peste doi ani, nimeni nu mai reuşise să îi vină de hac. Flacăra de pe platoul din Ţuicani ardea necontenit. Myron nu ştia că înaintea lui, sosiseră câteva englezoaice curioase. Mâncaseră brânză cu mămăligă fierbinte şi le plăcuseră. ” Cioban of Romania”, avea să spună un poet, pe numele său George Topârceanu, mai târziu.

Myron mai bău o gură de ţuică şi îşi suflecă mânecile ridicându-se.

– Unde te duci bre’? întrebă Vasile scărpinându-se în creştetul capului.

– Să mă apropii puţin. Trebuie să mă privească şi el pe mine.

– Cine să te privească? întrebă Lupa.

– Focul.

– Astâmpără-te omule, că suntem sătui de jelanie. O să ai şi ocazia asta.

– Ţine-l tu, Costică, să nu facă vreo trăznaie. Aţi cherchelit americanu’. Proştilor.

Cei trei bărbaţi se întoarseră şi priviră spre femeia care se apropiase de ei. O tânără tare drăguţă, cu pletele-n vânt şi o târnă agăţată de umăr. Avea o floare prinsă de o şuviţă şi arăta ca un basm al meleagurilor. Ochii negri şi strălucitori îl cercetau pe Myron insistent care rămăsese uimit uitând şi de el şi de foc.

– Doamne, zise el gânditor, nu ştiam că româncele sunt atât de frumoase. „

– Lasă româncele tu’, zise şi femeia care-l auzi. Mai bine chibzuieşte cu atenţie cum să stingi flacăra asta. Hai, americanule, mai adăugă ea uitându-se galeş, sunt sigură că tu o să îi vii de hac. Tu trebuie să ştii SECRETUL FOCULUI.”  ( fragment din romanul scris de mine care va fi publicat in toamna acestui an).

Scriind la acest roman, mă gândesc cu uimire câtă forţă poate emana din noi înşine, câtă dorinţă nu de afirmare ci de a spune o poveste incitantă şi adevărată de viaţă cititorilor. Uneori, mă gândesc că inspiraţia nu vine neapărat din ambiţia de a fi ceva. Este acel sentiment care te cuprinde şi prin care încerci să le aduci aminte oamenilor ce a fost undeva, cândva. Să le transmiţi un mesaj. Mă gândesc uneori fericit că dacă nu primim la timp ceea ce dorim, atunci există şi acel revers al medaliei, când simţi că eşti protejat şi încurajat de o forţă necunoscută. Este o clipă unică, clipa când zâmbeşti mulţumit în sinea ta şi îţi spui că da, întotdeauna neprevăzutul îţi aduce suprize plăcute. Este clipa CÂND VIAŢA ÎŢI SURÂDE.

%d blogeri au apreciat asta: