RSS Feed

Cand viata iti surade

Ce poate fi mai frumos decât să visezi continuu? Nu costă nimic. Iar dacă existenţa noastră devine aievea ca o metaforă, atunci privim sus, către înaltul astral şi rostim fericiţi: ” Îţi mulţumesc Doamne!”

„Născut din dorinţa de a umbla în locuri pline de pericol, Myron avea în el acea chemare care îi striga la nesfârşit: „du-te şi mai salvează o viaţă. Oamenii au nevoie de tine. Trebuie să fii mereu între ei ca să-i cunoşti şi ca să te ştie.” Aproape de el se afla un gigant nemilos, care omorâse suflete nevinovate. Privea flăcările care se înălţau până dispăreau în cerul cenuşiu şi îşi muşca buzele temător. Americanul Myron Kynley traversase oceanul ca să se umple de glorie şi mai ales de bani însă nu, nu era uşor. Devenise aproape o obsesie să reuşească. Trebuia să-i salveze pe aceşti români simpli şi ospitalieri de blestemul aurului negru, care acum îşi striga cu forţă tributul pentru setea miilor de chipuri strânse în jurul focului etern. În toamna acelui an 1932, anotimpurile continuau să nu mai existe. O mână se lăsă pe umărul lui Kynley:

– V-am adus ceva de mâncare, domnule.

Americanul temerar se întoarse brusc. Era Costică Lupa. Privi farfuria aburindă şi îşi aminti că da, îi este foame.

– Miroase bine, rosti el.

– Sărmăluţele cu mămăliga noastră au au ajuns vestite domnule, spuse Lupa. Luaţi. Beţi şi o gură din asta.

– Wisky? întrebă Myron.

– Ce wisky bre?Ţuică.

– Ţuică?

Kynley bău repede o gură şi apoi rămase cu ea căscată.

– Water…please.

– Apă bre? Imediat. Da’ ce credeai mata, că noi nu suntem mai breji?

O voce răguşită se auzi de alături.

– Costică, ce zice mă americanu’?

– Zice că vrea apă. I-a ars gâtul.

– Spune-i bă că de fapt e palinca adusă din Baia.

– Very good, mai apucă Myron să rostească.

– No, atunci dacă-i ” veri gud” vezi să nu te matoleşti, bă americanule. Ia-o încet.

Cel care vorbise apropiindu-se de ei era Vasile, sondorul care era gata să plece către altă lume în dimineaţa când turla de la 160 fusese azvârlită de erupţia necontrolată câteva sute de metri în sus, făcând scântei şi provocând incendiul pe care de peste doi ani, nimeni nu mai reuşise să îi vină de hac. Flacăra de pe platoul din Ţuicani ardea necontenit. Myron nu ştia că înaintea lui, sosiseră câteva englezoaice curioase. Mâncaseră brânză cu mămăligă fierbinte şi le plăcuseră. ” Cioban of Romania”, avea să spună un poet, pe numele său George Topârceanu, mai târziu.

Myron mai bău o gură de ţuică şi îşi suflecă mânecile ridicându-se.

– Unde te duci bre’? întrebă Vasile scărpinându-se în creştetul capului.

– Să mă apropii puţin. Trebuie să mă privească şi el pe mine.

– Cine să te privească? întrebă Lupa.

– Focul.

– Astâmpără-te omule, că suntem sătui de jelanie. O să ai şi ocazia asta.

– Ţine-l tu, Costică, să nu facă vreo trăznaie. Aţi cherchelit americanu’. Proştilor.

Cei trei bărbaţi se întoarseră şi priviră spre femeia care se apropiase de ei. O tânără tare drăguţă, cu pletele-n vânt şi o târnă agăţată de umăr. Avea o floare prinsă de o şuviţă şi arăta ca un basm al meleagurilor. Ochii negri şi strălucitori îl cercetau pe Myron insistent care rămăsese uimit uitând şi de el şi de foc.

– Doamne, zise el gânditor, nu ştiam că româncele sunt atât de frumoase. „

– Lasă româncele tu’, zise şi femeia care-l auzi. Mai bine chibzuieşte cu atenţie cum să stingi flacăra asta. Hai, americanule, mai adăugă ea uitându-se galeş, sunt sigură că tu o să îi vii de hac. Tu trebuie să ştii SECRETUL FOCULUI.”  ( fragment din romanul scris de mine care va fi publicat in toamna acestui an).

Scriind la acest roman, mă gândesc cu uimire câtă forţă poate emana din noi înşine, câtă dorinţă nu de afirmare ci de a spune o poveste incitantă şi adevărată de viaţă cititorilor. Uneori, mă gândesc că inspiraţia nu vine neapărat din ambiţia de a fi ceva. Este acel sentiment care te cuprinde şi prin care încerci să le aduci aminte oamenilor ce a fost undeva, cândva. Să le transmiţi un mesaj. Mă gândesc uneori fericit că dacă nu primim la timp ceea ce dorim, atunci există şi acel revers al medaliei, când simţi că eşti protejat şi încurajat de o forţă necunoscută. Este o clipă unică, clipa când zâmbeşti mulţumit în sinea ta şi îţi spui că da, întotdeauna neprevăzutul îţi aduce suprize plăcute. Este clipa CÂND VIAŢA ÎŢI SURÂDE.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

4 responses

  1. Pingback: Ea « lunapatrata

  2. Bun. Am citit și eu ca tot umilul cititor și tot așa aș vrea să îmi expun părerea. Bag de seamă că demersul tau este unul de înfăptui o carte care este suspectă de a fi roman realist, cu accent pe personaje ( o încercare de a întruchipa mai multe categorii sociale, complex caracterizate, tipuri umane etc), utilizând tehnica detaliului, timid folosită în dialog și cu un subiect inspirat din realitate. Corect? Dacă tot o „ardem” realist, plasarea acțiunii în România anului 1932 (adicătelea, în vremea plecării forțate a Principesei Elena din România și a instaurării dictaturii regale a lui Carol al II lea) este complet nerealistă și la propriu și la figurat.

    „Trebuia să-i salveze pe aceşti români simpli şi ospitalieri de blestemul aurului negru, care acum îşi striga cu forţă tributul pentru setea miilor de chipuri strânse în jurul focului etern”

    Ce doamne iartă-mă făceau americanii în ’32 în România aproape ferecată și împinsă în nazism, pe prag de destrămare și cu un picior în al doilea război mondial, nuș. Dumneavoastră domnule spuneți că petrol, dar investitorii americani nu intraseră pe vremea aceea în SE.

    Apoi, realismul nu lasă loc de formulări pompoase. Deci metafore, rien. Sau cât mai puține. Umorul mi se pare simplu, n-are forță. Se înțelege cum că ar trebui să râdem la niște faze cu palinca vs wiskey etc, dar dacă nu-s atent, eu cititor, s-ar putea că-mi trebuie pancartă să mă amuz. Plus că eu n-am mai văzut atâtea clișee într-un rând de când am făcut saltul de conștiiță de la Capra cu trei iezi la Upanishade.

    Prefer Negruzzi sau Nicolae Filimon și nu mă pot hotărâ dacă ai ales greșit fragmentul din romanul de publicat, sau chiar n-am înțeles eu estența trebii.

    Apreciază

  3. Soseta: sigur nu ai inteles. Din cateva randuri nu se poate cataloga un roman de peste 200 de pagini. Pe de alta parte, da/mi voie sa iti spun ca editura lucreaza la coordonare iar profesionisti din lumea criticilor indruma, taie, sugereaza, sfatuieste orice autor ce sa mai modifice. Apoi vine manuscrisul la mine ptr „bun de tipa” si pleaca mai departe. Eu sunt eu. Iar unor critici cu zeci de ani in scriitura mi/au spus ca sunt ok. Comparatia cumva cu Nicolae Filimon e desueta. Nu e proza postmodernista. Eu scriu intr/un stil diferit care ma diferentiaza si ma face foarte citit cel putin in zona mea. Oricum, observatiile tale merita luate in considerare. Iti multumesc mult pentru comentariu.😉

    Apreciază

  4. Pingback: Detalii… « lunapatrata

%d blogeri au apreciat asta: