RSS Feed

Monthly Archives: Mai 2011

„Suntem produsul unei dictaturi”- interviu cu dizidentul anticomunist Dorin Popovici

Posted on

A sosit la Târgovişte şi pentru cel mai simplu motiv, alături de altele. În loc să răspundă ceea ce mă aşteptam, Dorin Popovici a recunoscut simplu: ” am sosit pentru doamna Carmen de la farmacie”. Un om simplu, care mi-a adus aminte de mine şi de frumuseţea vieţii în plină libertate posdecembristă. Optimist, încrezător în toate şi în orice, Dorin Ioan Popovici răsuflă uşurat după ce ani şi ani a fost persecutat de Securitatea ceauşistă. Un interviu de Adrian Melicovici.

Adrian Melicovici: ce vă aduce la Târgovişte?
Dorin Popovici: păi…în primul rând o doamnă, Carmen, de la farmacie.
Adrian Melicovici:sunteţi fost dizident anticomunist. Cum s-a întâmplat?
Dorin Popovici: Mie îmi plăcea mult filozofia. Ajunsesem pe la sfârşitul liceului să iau locul 3 pe ţară. Printre rânduri, atacam regimul lui Ceauşescu.
Adrian Melicovici: dar ce aţi spus mai direct?
Dorin Ioan Popovici: am scris ” suntem încă departe de comunism. Nu suntem decât rezultatul unei dictaturi câtă vreme ne sunt îngrădite drepturile cetăţeneşti. Suntem mici pentru că stăm în genunchi. E timpul să ne ridicăm în faţa călăilor.” De fapt, eu cred că ideea de comunism vine de la comunarzi, adică de la revoluţia franceză din 1789. Apoi totul s-a declanşat printr-un evreu, pe numele lui Marx…apoi un german, Feuerbach…apoi Engels…
Adrian Melicovici: dar nu aţi fost arestat.
Dorin Popovici: nu, dar am fost reţinut la o unitate militară patru ani, în loc să fac armata doar un an şi patru luni cum era atunci. M-au ţinut în acea unitate din 1981 până în 1984. Datorită pasiunii mele pentru filozofie, mi-au pus numele la Securitate de ” Filozoful”.
Adrian Melicovici: dar ce vă mai leagă de Târgovişte? Sunteţi cam reţinut la vorbă…
Dorin Popovici: păi am mai vorbit o singură dată, pentru un ziar din Piteşti, de unde sunt eu, Argeşul, a fost acolo un serial de vreo 7 sau 8 episoade cu mine, scrise de Radu Nicolau.
Adrian Melicovici: nu v-am văzut pe la nicio tv.
Dorin Popovici: nu fac eu din astea, nu mă interesează.
Adrian Melicovici: deci, cum e cu Târgovişte?
Dorin Popovici: aaa…păi aici vin mereu…când pot…am cunoscut oameni minunaţi în periplurile mele…după ce am scăpat din Craiova, am fugit în Munţii Muscelului vreo patru ani şi am muncit într-o echipă de geofizică muncitor necalificat. Apoi am cunoscut oameni formidabili, adică pe părintele Paisie, duhovnicul Cleopa Ilie, părintele Ioan Negruţiu şi mulţi, inclusiv pe părintele Arsene Papacioc, de la Techirghiol, care acum trăieşte încă şi are 96 de ani. Şi uite aşa am ajuns în Târgovişte, tot plimbându-mă, în libertatea mea ca să aflu că aici, în decembrie, unde vin mereu, pot vedea stelele.
Adrian Melicovici: ??? Cum adică?
Dorin Popovici: dragule, vin la Târgovişte în fiecare decembrie, dacă pot. Aici, la Dealu Mare, de pe dealul acestei mănăstiri, este singurul loc din ţară de unde se pot vedea în toată splendoarea lor stelele de sus până jos, atât Carul Mare cât şi Carul Mic.
Adrian Melicovici: intuiesc o oare are cultură la Dvs.
Dorin Popovici: Îmi place Eminescu. Şi lui Fănuş Neagu îi plăcea. A murit săracu. Hai să bem în memoria lui câte o gură de vin.
Aici Dorin Popovici scoate din servietă o sticlă de vin roşu, de butuc şi pune câte puţin în două păhărele. Bem câte o gură şi el continuă:
– Păi, aşa cum Nefertiti a fost ultima regină egipteancă, aşa cunosc şi că Ducipal, calul lui Alexandru cel Mare a fost omorât de elefanţii indieni. Apropo, ştii cine a fost dascălul lui Alexandru cel Mare? Aristotel. Tot el l-a trimis şi la Babilon, peste Darius.
Adrian Melicovici: aţi sărit de la una la alta. Interesant, poate sunteţi predestinat…
Dorin Popovici: păi sunt născut pe 14 noiembrie, adică o dată cu Iulia Haşdeu. Mă rog..
Adrian Melicovici: câţi ani aveţi acum şi cu ce vă ocupaţi?
Dorin Popovici: acum am 50 de ani şi mă ocup cu cărţile de la o biserică. De fapt, sunt liber ca pasărea cerului, fac ce vreau. Şi nu îmi place că mă întrebi ca la Securitate lucruri dintr-astea.
Adrian Melicovici: e ok, staţi liniştit. Când veţi mai veni la Târgovişte?
Dorin Popovici: dacă mai mă iei cu unde lucrez şi câţi ani am, cred că peste vreo 15 ani. Glumesc. Ştiu că mi-ai adresat o întrebare simplă. Dar mi-a rămas în sânge, ce s-a întâmplat atunci…ca şi momentul din 2008 când mi-am văzut prima oară dosarul, la CNSAS. Ai voie doar un sfert de oră să te uiţi pe el. Eu am făcut copii xerox. Are 280 de pagini. Dosar unde eu sunt cu nume de cod pus de ăştia, securiştii, ” Filozoful”.
Adrian Melicovici: despre actuala putere ce părere aveţi?
Dorin Popovici: fără să intru în alte amănunte, mă bucur că preşedintele Traian Băsescu a rămas ferm şi nu şi-a anunţat participarea la Summit-ul pentru Kosovo de la Bologna, pe care el îl consideră parte a Serbiei. Cred că a procedat bine.

Notificare: preluarea interviului fara acord scris sau verbal de catre alte surse este STRICT INTERZISA. Excepţie fac ziarele târgoviştene, care au acest drept, în afară de Artpress.

P.S. Singura fotografie a lui Dorin Popovici era în ziarul Argeşul. De atunci nu a mai acceptat să fie fotografia şi filmat niciodată. ( nota autorului)

Anunțuri

PLOAIA DE LACRIMI DIN NOAPTEA FERICIRII

Posted on


Lasati pietrele sa planga…lasati vantul sa va stearga lacrimile…lasati aceste doua inimi frante si uniti-le voi, intr-un intreg…dar fiti fericiti pentru iubirea voastra imposibila…
Alice plecă aproape imediat cum se făcu dimineaţă iar Alex rămase uimit de această grabă neaşteptată. Dar nu era dezamăgit în sufletul lui. Se aşeză în faţa computerului şi căută din nou până când, intrând pe profilul unui bărbat care tocmai îi făcuse Iulianei mult rău, fie şi virtual, descoperi o fotografie mică, foarte mică. Era ea, precis, se gândea. O mări puţin însă claritatea dispărea imediat. Nu se distingea decât o fată blondă şezând picior peste picior pe pat şi privind spre obiectiv…
Alex intră pe messenger şi îl căută pe Teo, amicul lui secret şi mereu devotat, un om cu mult mai în vârstă ca el şi la care ţinea foarte mult. Era online, din fericire…îi scrise să îl sune dacă poate şi asta se şi întâmplă.
– Ia zi, măi Alex, care e treaba?
– Vreau să mă ajuţi cu o poză. Să mi-o măreşti şi să-i redai claritatea, mai adăugă în timp ce deja îi trimisese prietenului său micuţa poză, atât de mică încât nici pentru avatar nu era bună. În fotografie era prietena lui, Iuliana cu care nu se putea întâlni nicicum. Nu fusese bun de nimic în acea zi. Ştia şi simţea că nu e acasă…
– Măi Alex, spuse în telefon deodată Teo, nu pot să-i fac nimic…se vede neclar…am încercat 2 programe şi nimic.
Alex se întristă. Nu putea să o vadă deloc nici măcar aşa pe cea care parcă se ferea să nu i se arate vreodată…
– Off…ce rău îmi pare…spuse el şi mai trist…
– Auzi, ia stai puţin, îl mai amăgi Teo încă o dată. Ia stai…stai în faţa computerului…încerc să-i fac ceva…
Chipul lui Alex se lumină. Speranţa de a o vedea pe Iuliana în acea fotografie renăscuse.
– Hai, dă save…îl îndemnă celălalt…
Şi din nou se necăji…Iuliana se vedea neclar, o dată cu fotografia….
– Nu merge, Teo….nu merge…la naiba…la naiba…să o ia naiba de tehnică…
– Măi Alex, nu mai înjura măi că uneori nici tehnica nu poate face minuni. Dar de ce e aşa important să o vezi clar pe fata asta? Ştii bine că dacă îţi pui mintea ajungi direct în poarta ei într-o oră. Tu poţi să afli şi ce visează omul, parcă nu se ştie…
– Teo…e ceva privat…nu e o anchetă…nu pot să fac asta…nu pot intra cu bocancii in viata ei…
– Dar ea de ce nu vrea să vă vedeţi? Unei femei, dacă-i place şi doreşte neapărat, îi vin soluţiile imediat şi face pe naiba în patru şi tot ajunge la acel bărbat. Şi invers. Mă rog, zic şi eu…aaa…….
– Ce-i? De ce zici “aaa”…?
– aaa…..
– Teo, nu mă zăpăci şi tu chit că nu eşti blond şi nu prea mai ai nici măcar păr pe cap…deci?
Teo râse cu poftă la auzul acestor cuvinte însă Alex era mai furios ca oricând.
– Nu mai râde atâta că mă enervezi, vorba ei, mă enervează râsul tău. De ce tot scoţi sunetele alea ?
– Măi Alex, mi-am adus aminte că are frate-meu din Maroc un program mai avansat, cică ar fi de la “băieţi” din ăştia cu ochii albaştri…stai să văd dacă mă poate ajuta, uite că e online, mare noroc ai. Ia zi, cum e cu scăldătoarea aia de la naşterea ta? Mai râse Teo, pentru care problema lui Alex nu părea aşa de interesantă ci mai degrabă amuzantă. Ce atâta efort ca să vezi o femeie într-o poză?
– Super, ia zi…ţi-l trimite?
– Da, dar va dura puţin, oricum nu garantez nici cu ăsta.
– Băi tu o să mă omori pe mine,îl repezi Alex, o să meargă sau nu? Nu vezi că poza asta nu are nici măcar 100 pe 100 pixeli? E ea în ea, e îngeraşul meu drag, vreau să îl văd…
– Până la îngeraşi te mănâncă sfinţii măi Alex, mai râse Teo. Gata, acum încerc să o prelucrez…să vedem…ufff….ce aiurea…
– Ce mai e frate aiurea? Izbucni Teo aflat în pragul unui atac de panică parcă…
– Nu a mers măi omule, nici acum, dar ţi-o trimit, e mărită cât un A 4, na, vezi şi tu că eu tot nu văd nimic clar ba chiar e şi mai rău…
– Păi şi atunci de ce mi-o mai trimiţi? se înfurie Alex.
– Dă băiatule save şi vezi, că parcă i se disting puţin hainele….
Alex dăduse save de ceva secunde. Şi se auzi strigând şi în telefon şi singur:
– Aoleu mamăăăăăă…
– Ce ai măi nebunule?
– Aoleu mamăăăăăăăăăă…..
– Alex, te simţi ok?
– Aoleu mamăăăăăăă…stai să beau puţină apă…spuse el după ce cu greu se dezlipi de imaginea Iulianei care acum se vedea perfect în fotografia mărită de mai multe ori. Era o blondă frumoasă, foarte încântătoare, ba chiar “ city” cum îi spusese o prietenă…Stătea pe pat picior peste picior privind probabil către digitala cu care fusese fotografiata. Alex o vedea în premieră în toată splendoarea ei. Era acea prietenă cu care timpul nu avea niciodată măsura trecerii pentru că se oprea locului, aşa cum aproape că era să i se oprească inima curiosului şi îndrăgostitului Alex. O mai văzuse şi în alte fotografii dar în aceasta…

Chipul fetei din fotografie îl însoţea peste tot, în acea amiază, din secunda în care reuşise să o vadă. Vorbise de nenumărate ori cu ea, dar fata avea ceva aparte, un aer de mister ademenitor, nevorbindu-i niciodată despre ea. Nu ştia unde se află, cu cine este, de unde vine şi unde se duce. Nu ştia niciodată nimic despre viaţa ei. Dar ceea ce ştia era faptul că între ei doi, se înfiripase o punte aievea, a gândurilor…îşi vorbeau fără cuvinte…se ascultau fără să se audă…se auzeau fara sa se asculte…iar singurul ei răspuns la ceea ce-i spunea el, în seri când inima i se umplea de bucurie, erau întotdeauna acestea: „ aşa simt şi eu”. Ajunse acasă într-un târziu şi porni calculatorul. Ea tot nu era. Nu era nicăieri….avu o strângere de inimă şi obosit în chip ciudat, poate de prea multă aşteptare şi incertitudine, adormi adânc…

„ Lăsaţi pietrele să plângă o dată cu durerea mea…lăsaţi vântul să bată ca să îmi răcorească suferinţa…lăsaţi lacrimile să curgă ca să le poată risipi un nou răsărit de soare…lăsaţi…”….” Nu, nu le putem lăsa….eu sunt Timpul şi mă voi opri în loc pentru iubirea ta…Eu sunt Lacrima şi voi curge neîncetat până când dorul îţi va fi trecut…eu sunt Râul Vieţii şi vreau să-mi opresc apele…eu sunt Inima şi sunt şi în sufletul ei…noi suntem Păsările Cerului şi vrem să ascultăm cântecul din fiinţa ta…refrenul iubirii tale…noi suntem Universul şi astăzi totul se învârte uşor, pentru ceea ce e în sufletul tău…” Astfel de fraze se perindau prin visele lui Alex, iar chipul său zâmbea şi se încrunta în acelaşi timp…chiar îşi imagina că Iuliana face tot posibilul şi intră pe messenger de pe mobil măcar să-i zică noapte bună. Deodată se trezi…nu visase. Era adevărat. Iuliana tocmai îi scrisese ceva şi el îşi aduse aminte că lăsase totul pornit, în aşteptarea sosirii ei…măcar acolo…Fata, neaflându-se acasă, aşteptase până când Marco adormise şi uşor, îşi plimbă degetele pe telefon căutându-l pe Alex…
– Ce faci? Îl întrebă.
– Îmi…pun întrebări…
– Ce întrebări? Fu ea curioasă.
– Lasă…nu mai contează…tu contezi, eu nu. Dacă tu eşti fericită nu mai are importanţă.
– Hai ziii…..te rog….
– Lasă….
– Aştept…scrise ea…
– Mă întreb cum să te aduc în viaţa mea şi nu găsesc niciun răspuns. Mă întreb dacă mă pot lupta pentru tine şi inima îmi spune că da dar fără şanse…
– Se pare că ştii deja răspunsurile…şi de fapt, ce rost mai au întrebările?
Da, Alex ştia câteva răspunsuri. Le ştia şi în această noapte când prin însăşi prin apariţia ei în acel fel îl făcuse fericit. Mereu era fericit când vorbea cu ea. Şi mereu era trist când nu vorbea. Nu ştia cum să-i fie mai aproape pentru că ea nu îl lăsa să se apropie…îşi imagina când nu ştia de ea ori că e plecată cu nu ştiu cine, ori că a avut vreo ceartă aiurea şi s-a întors la părinţi, ori că pur şi simplu nimic din ce îşi doreşte ea nu se împlineşte şi poate că tocmai de aceea păstra distanţa faţă de el…însă inima acestei fete i se arăta mai frumos ca niciodată. Toate nopţile în care vorbea cu ea până târziu erau nopţi ale fericirii. Toate dimineţile în care îşi spuneau bună dimineaţa erau dimineţi parcă şi mai însorite. Iuliana era o fiinţă extraordinară. Şi el ştia asta.

Dar acum aflase adevărul pe care nu îl acceptase niciodată. I se părea nedrept să fie aşa. I se părea nedrept ca alţii să nu o iubească aşa cum o iubea el şi totuşi să ştie de viaţa ei. I se părea nedrept ca până şi un străin să ştie mai multe despre ea şi totuşi Iuliana să nu-i zică niciodată mai mult…i se părea că se cutremură pământul . I se mai părea la fel de nedrept ca altcineva să o poată îmbrăţişa iar ea să accepte acest lucru fără să ştie dacă simte că vrea sau nu. I se părea că noaptea fericirii s-a încheiat o dată cu această ultimă discuţie virtuală deşi fusese atât de deschisă cât putuse…faţă de alte dăţi. Alex privi cerul şi miile de stele care licăreau încontinuu, ca nişte speranţe nesfârşite. Ciudat…nu-i mai plăcea luna. Avea impresia că până şi ea plânge o dată cu el…
Deodată, din toate direcţiile se văzură stele căzătoare…hm…parcă erau lacrimi…nu, nu era o ploaie de stele ci una de lacrimi…era doar prima ploaie de lacrimi din noaptea fericirii…Iuliana nu avea de unde să ştie dar îl simţea îndrăgostit de ea şi nu putea face mai mult pentru el. Avea viaţa ei, neştiută, cu obstacolele şi greutăţile de zi cu zi, cu clipele ei frumoase despre care Alex nu ştia niciodată nimic. Şi totuşi, părea prizonieră în propria ei fericire sau nefericire. Mereu se simţea prizoniera dorinţelor dar niciodată nu le striga, doar se retrăgea în lumea ei simplă în vreme ce Alex căuta tot mai mult să o înţeleagă şi să o pătrundă. Uneori plângea singură în gândurile ei sau chiar cu adevărat şi poate că acele lacrimi ar fi trebuit şterse cu nemărginită dragoste de altcineva…încă nu era târziu să mai aleagă…pe Alex nu îl interesa decât să o aibă în viaţa lui, cu tot ce deriva de aici, cu nedumeririle şi nerăspunsurile ei, cu totul…nu îl interesa că ar putea fi o femeie cu probleme şi copii. Nu îl interesa că ar putea să se înşele…pentru că într-adevăr nu se înşela. Iuliana era o femeie extraordinară şi el şi-o dorea cu ardoare. Îi era teamă să-i spună „ hai să ne vedem”, îi era teamă să-i spună „ hai să fim împreună pentru totdeauna” pentru că ea se temea, vedea totul imposibil, deşi atunci când cineva te iubeşte cu adevărat nu e niciodată aşa.

Alex rămase nemişcat şi aproape împietrit când ea îi spuse noapte bună. Nu se clinti ore în şir din faţa calculatorului. Iar fereastra larg deschisă părea şi ea umedă de la ploaia de lacrimi. Se gândi că dacă nu o are pe ea lângă el, atunci nu va avea niciodată nimic cu adevărat. Se gândi că dacă nu îl lasă să o iubească şi să-i vină alături, atunci existenţa lui devenea inutilă. Şi atunci întinse mâinile către ploaia de lacrimi…era tot ce i-a mai rămas.
Se prăbuşi acoperindu-şi chipul cu palmele şi întrebă, fără să mai audă din acel moment vreodată vreun răspuns: oare mai are vreun rost să exist? Însă surpriză…
„ Tâmpitule…nu face şi tu ca mine…câtă vreme ea există şi e fericită bucură-te pentru fericirea ei. Ai uitat ce mi-ai promis? Ai spus că dacă nu poţi avea ceea ce îţi doreşti, măcar poţi dori ceea ce îsi doreşte ea. Ridică-te şi iubeşte-o în cea mai lungă noapte, lasă ploaia de lacrimi şi întoarce-te în tine…iubeşte-o oricum ar fi şi orice s-ar întâmpla. Nu-i cere niciodată mai mult. Când va înţelege că în iubire nimic nu e imposibil, atunci sigur se va plimba cu tine de mână prin ploaia de lacrimi şi îţi va da voie să o îmbrăţişezi cu adevărat în noaptea fericirii.”.
Era noul lui înger. De astă dată cu o altă misiune: să o aducă cu adevărat pe Iuliana în viaţa lui.

Ati citit un scurt fragment din romanul meu Noaptea Dorintelor.Un capitol inspirat din fapte reale, exact ca si in cazul celorlalte capitole. Drepturile de autor sunt rezervate.

LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI

Posted on


Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici

Dreptatea nu-i a nimanui

Posted on

„Am invatat ca toata lumea vrea să traiasca pe varful unui munte, fara sa stie ca adevarata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre varf.

Nu merita sa plângi pentru nimeni, iar cel care merita nu te va face să plangi.
Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu inseamna că nu te iubeste cu toata fiinta sa.
Cuvintele nu le fac academicienii în academii, ci oamenii de pe strada. Autorii dictionarelor le captureaza aproape intotdeauna destul de tarziu, le imbalsameaza în ordine alfabetica si, în multe cazuri, abia cand nu mai înseamna ce gandisera inventatorii lor.
Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine.”

I-auzi, ce cugetari are Garcia asta si Marquez pe deasupra. 🙂 Dati-mi voie sa fiu intru totul de acord doar cu ultima propozitie, adica ” nu te iubesc pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine. Nu mai stau sa punctez de ce nu-s de acord totalmente cu restul textului. E dreptul meu sa nu imi imaginez ca tot ce spune Marquez e si super ok, chiar si pentru simplu fapt ca nu vrea sa-l iubesc pentru ce sunt cand il citesc ci pentru ceea ce este. Si atunci, in dragoste cum ramane eterna pretentie de a iubi pe cineva pentru ce este? Va spun eu, e doar o pretentie, niciodata indeplinita. Cand cineva nu poate fi cu tine decat atunci cand este ceea ce este, se creeaza un alt non sens, adica oricum este ceea ce este.

Ehh, am vrut sa revin pe acest blog cu cateva ganduri despre ce rastalmacesc altii. Oricum, dreptatea absoluta nu-i a nimanui, ca si adevarul pe care tot absolut nu il detine nimeni.

Bine v-am regasit!

Zborul pasarii maiastre

Posted on

.ZBORUL PASARII MAIASTRE

Îţi aud lacrimile peste clipa de-acum.

Îţi trăiesc surâsul din petalele iubirii.

Îţi sorb nectarul frumuseţii din inima ta.

Îţi repet neîncetat, după clipa despărţirii:

Zboară frumos, din noaptea castă,

Ca un gând fierbinte,doar de vei vrea.

Şi nu te opri din bucuria existenţei tale.

Poate că am să zbor şi eu, spre alte zări,

Acolo unde doar tu mă vei şti, auzindu-mi suspinul,

Şi-n glasul eternelor chemări,

Vei da norii la o parte şi vei aduce seninul.

Aripi de înger şi aripi de vis, bătând aprig,

Şi libere ca o fericire,

Îmi sunt de acum un tărâm interzis,

Dar nu te opri: zboară cu mine doar amintire.

Nu plânge tocmai acum, promite-mi aşa:

Că ai să mă primeşti în poveştile tale,

În zborul tău, infinit, spre imperii astrale.

Nicicând nu am fost aşa fericit,

Ca-n nopţile ce-au trecut

Si poate pentru tine,de neuitat vor fi.

Îţi mai aduci aminte de certurile sau împăcările noastre?

Au fost doar sarea din trecute nopţi, albastre.

Şi-n cel din urmă ceas, te rog:

Fii cum ai fost şi cum vei fi,

Fii călătoare în visuri împlinite,

Când alte inimi prin iubiri şoptite,

Or să-ţi arate zborul tău:

Un zbor al pasărei măiastre.

Autor, eu.

P.S. Am sa va rog frumos sa nu va suparati daca am sa va raspund cu intarziere la comentarii, la cateva ore sau chiar zile. Multumesc mult.

Am auzit la National Fm azi noapte acest cantec. Ma gandeam la viata. Si mi-am adus aminte de el asa ca l-am adaugat si aici. Sa zbori frumos, pasarea mea maiastra, oriunde esti si unde te-ai putea afla!

%d blogeri au apreciat asta: