RSS Feed

LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI

Posted on


Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

14 responses

  1. Alina Clara Petre

    Ne plangem de una… de alta… fara sa fim constienti ca se poate mai rau… trist.. dureros de trist .. si-s doar niste copii…:(

    Apreciază

  2. Alina Clara: din pacate asa e. Multumesc tare mult ptr comentariu.

    Apreciază

  3. Cutremuratoare lectie de viata… Am stat minute in sir uitandu-ma la ochisorii lor, minunat de nevinovati, puri, angelici…
    Nici nu vreau sa ma gandesc de cate ori li s-au frant mainile bietilor parinti a neputinta si durere…

    Apreciază

  4. Sonia: dap, un reportaj refacut ptr ca am fost la fata locului si stiu f bine ca trebuie sa incerc sa fac ceva ptr acesti copii. Multumesc mult!

    Apreciază

  5. Mariana Passero

    ..da,de multe ori,suntem nemultumiti de viata noastra,suntem dornici sa avem mai mult si mai mult!!..sa schimbam case,masini,….bombanim tot timpul!!!Ne suparam putin cu partenerul de viata sau din pricina copiilor..,,,si din nou spunem ca suntem suparati ,nemultumiti de vita noastre..Doamne ,iarta-ne ,nu stim ce spunem!!Ar trebui sa multumim Divinitatii ca suntem niste oameni normali,niste oameni care au avut o copiliarie minunata,care au stit ce inseamna,,alergata pe cocotate”,care au incantat urechile parintilor cu prima lor poezie si care s-au putut bucura de trilul pasarilor!!Am incercat pentru un moment sa ma pun in locul lui Adrian si al Anei-Maria!!Asta da suferinta,asta da suparare,si totusi ei zambesc!!Zambetul lor frumos ,lasat de Diumnezeu!!Doamne ,ai grija de aceasta minunata familie si te rog,mai fa o minune!!!!

    Apreciază

  6. Mariana Passerro: bun venit in „casa” mea virtuala dar mai adevarata decat toate! Foarte frumos ce ai scris, iti multumesc mult!😉

    Apreciază

  7. impresionant caz, mel. cutremurător. o astfel de dramă reaşează oice scară de valori.
    este mare lucru să rămâi senin într-o astfel de poveste şi totuşi se poate.
    de afară nici nu ne putem imagina cum este, cât este de greu…

    Apreciază

  8. Psipsina: eu am fost „inauntru” si tot nu am reusit sa imi imaginez. Multumesc mult ptr coment!

    Apreciază

  9. tristete….si,da…ni se pare ca suntem nefericiti………..

    Apreciază

  10. Dupa o astfel de lectie de viata , intr-adevar problemele mele mi se par banalitati , si o spun cu rusine . Comentariul d-nei Mariana Passero mi s-a parut extraordinar si ma regasesc intru-totul in el . Asa este , ne certam pentru lucruri marunte, pentru banalitati, suntem mereu suparati , dar de cele mai multe ori nici nu prea stim de ce . Eu cu asta ma lupt acum sa invat sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am. Acesti copii trebuie cumva ajutati, insa sunt foarte multi ca ei de care nu se stie.

    Apreciază

  11. Simona Mirela Molnar: Bun venit pe blogul meu. In urma acestui material preluat si de presa de aici, cei de la asistenta sociala direct de la judet au luat masuri de urgenta. Multumesc tare mult ptr coment, te mai astept cu drag.😉

    Apreciază

  12. Rokssana: dap, fata de asemenea fiinte ar trebui sa-i multumim lui D-zeu pe care ne-a ferit de asa drama a vietii.

    Apreciază

  13. IRIS (Daniela Coman)

    Emotionant….de multe ori cuvintele sunt de prisos….iar fericirea….ce este fericirea? ce este viatza?….imi amintesc k am citit undeva k ”viatza este un calvar presarat cu scantei de fericire”….fericirea este relativa oricum…eu de cate ori am avut cate un esec m am gandit k sunt persoane care in acel moment sunt si mai nefericite sau triste decat mine….asa k mi am adunat fortele si am mers mai departe…si mai puternica decat fusesem pana atunci!

    Apreciază

  14. Bun venit Diana aici, ma bucur ca te am si „acasa” la mine cititoare.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: