LACRIMI, SURAS SI PUTINA FERICIRE IN CASA SUFERINTEI

Cine a spus că nu există măcar o clipă de fericire în cele mai neaşteptate locuri s-a înşelat. Dar cine crede că la această clipă se poate ajunge fără suferinţă se înşeală şi mai mult. Lacrimile se împreună şi curg şiroaie pe obrajii părinţilor şi bunicilor peste care năpasta unui destin nedrept a căzut de două ori, în ani diferiţi, ca o nedreptate e existenţei. Ani mulţi de zbucium sufletesc şi chin îndelung au trecut peste viaţa unor tineri care au dorit să aibă copii, să îi ţină de mână încă de la primii paşi şi întâiul cuvânt rostit, ca o minune a momentului dumnezeiesc când viaţă din viaţa noastră şi carne din carnea noastră ne încântă micile lor reuşite. Paşi mici pentru noi dar atât de mari pentru pentru o lume normală.

Dar în această casă nu a fost să fie aşa. Tremurul cuvintelor rostite din buzele tot mai încleştate de furie şi resemnare adâncă aduc până şi celui mai insensibil suflet o lacrimă pe obraz. Priveşti chipuri care caută să înţeleagă parcă de ce oare soarta aceasta cruntă i-a ales tocmai pe ei…nu au făcut nimănui vreun rău vreodată, iubesc frumosul şi banalul răsărit de soare, în nemărginita lor iubire faţă de oameni, faţă de oricine le trece pragul. Încearcă să mulţumească pentru puţinul pe care îl au şi în simplitatea lor dezarmantă, trimit un ecou al durerii către toate colţurile acestui pământ….Însă ei s-au obişnuit să fie mai puternici decât mulţi dintre noi, ceilalţi…cei care avem copii fără probleme de sănătate, cei care ne-am bucurat când au stat în picioare prima dată, cei care am auzit banalul dar magnificul „ mamă” şi mai apoi, ne-am bucurat până şi de plânsetul lor din răsputeri, în nopţi de nepătrunsă taină sub refrenul cântecelor de leagăn….

Nu plângeţi, prieteni dragi. Aceşti copii despre care vă scriu acum ştiu mai bine decât noi să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi să ne dea o „ palmă” prin nevinovata lor lecţie de fericire nefericită, în tristeţea lor de bucurie arătată către braţele care-i strâng cu dragoste şi către care întind şi ei la rândul lor aceeaşi iubire fără de margini. Ei nu au putut să asculte poveştile mamei sau bunicii în seri târzii, ca să poată adormi cu zâmbetul pe buze. Ei nu au putut să facă primii paşi ca să se bucure de primii ani ai copilăriei….ei nu au putut să meargă la şcoală cu ghiozdănelul în picioare şi să spună „ pa mami, pa tati” cu sandvişul bine împachetat…..ei nu au putut să alerge în voie atunci când au sosit vacanţele….ei nu au putut să ţopăie fericiţi în pauzele de la şcoală şi nici măcar la grădiniţă nu s-au putut duce ca ceilalţi copii… ei doar au zâmbit fericiţi de fiecare dată când cineva doar i-a privit….căci da….doar privirea au avut-o de la Dumnezeu dată şi prin ea, au vorbit şi au scris mereu jurnalul din inima lor…

Eram doar un străin şi m-au primit în casa lor ca pe un membru al familiei. Familia OMENIEI! De atunci, am înţeles că fericirea are mai multe chipuri ca şi tristeţea. Am înţeles cât de mult avem noi,ceilalţi şi nu ştim să ne bucurăm deseori de puţinul care ni se pare puţin…

Vorbesc despre doi copii minunaţi, Ana- Maria, născută pe data de 19.03.1999 şi Adrian Alexandru Francisc, născut şi el pe 06.08.1997. Un băiat şi o fată. Două zâmbete stranii uneori. Pentru că ştiu să fie mai puternici ca alţii. Două suflete chinuite. Doi copii care ştiu tot de acum, văd tot, înţeleg tot….Părinţii lor, doi tineri, oameni simpli şi atât de buni….Rebeca şi Vasile Valentin Guşter, căruia amicii îi spun simplu, Alică. Locuiesc în comuna Dărmăneşti, aproape de Moreni. Supravieţuiesc cu greu de ani şi ani. Ea stă acasă, cu copiii iar el, aruncat de colo colo, munceşte pe unde poate, într-o societate nedreaptă poate cu cei asemenea lui. Şi-au unit destinele şi la puţin timp, a început un coşmar fără de sfârşit…viaţa lor a fost simplă: drumuri către spital, griji pentru tratament, nopţi nedormite, deznădejde,griji pentru banii necesari, imposibilitatea de a duce aceşti copii undeva pentru a se încerca ceva, ca o ultimă răbufnire şi şansă. Şi anii au trecut….fata a reuşit la un moment dat să stea în picioare acum vreo 3 ani…..câteva secunde….secundele FERICIRII. Secundele RENAŞTERII. Secundele EXTAZULUI. Şi mai apoi….secundele AGONIEI…..

Fata este de o inteligenţă uluitoare….foloseşte computerul…fără să meargă…fără să ştie….uneori, mai izbuteşte să scoată câte un sunet, numit cuvânt. Băiatul la fel, la 14 ani, deja ştie că intră în adolescenţă., Deja ştie că el nu se va putea plimba de mână cu o primă prietenă, deja ştie că nu poate face multe şi poate că nici nu va putea vreodată….Ana-Maria are o privire care îţi îngheaţă orice urmă de răceală…..nu ai cum să nu o iubeşti….se uită fix, citeşte sufletele şi buzele care rostesc ceva către ea şi mai apoi, aproape că poate să meargă, aproape că poate să vorbească, aproape că poate să strige….când vede că cineva care a îmbrăţişat-o sau a ţinut-o în braţe chiar şi o singură dată, se îndreaptă spre poarta curţii şi pleacă….

Şi nu ai cum să nu întorci capul zicându-ţi în gând şi ştergându-ţi pe furiş o altă lacrimă: „ Doamne, de ce ai făcut asta?”
Poate că Dumnezeu va auzi această întrebare. Poate că se mai poate face ceva pentru aceşti copii. Poate că părinţii şi bunica şi apropiaţii, care parcă îşi dau mâna într-o suferinţă eternă, vor avea un semn de Sus şi cine ştie, va mai săvârşi o ultimă minune pentru această familie minunată.

Am stat între aceşti copii şi le-am simţit afecţiunea.( foto alăturat) Durerea şi bucuria. A trecut ceva timp. Dar nu am uitat sinceritatea zâmbetului. Adevărul din scurta lor clipă de fericire, când un străin, însoţit de amicii lui, pentru a înţelege mai bine Casa suferinţei, a descoperit la plecare, cu strângere de inimă, că acolo, între surâs şi fericire, există o întrebare poate banală: câţi dintre noi suntem oare mulţumiţi cu ceea ce avem câtă vreme mergem, vorbim, auzim?

Se aude un strigăt de bucurie vremelnică în dimineţi de anotimp veşnic necruţător. Este strigătul Anei- Maria şi al lui Alex, contopit într-o rară clipă de fericire: măcar pot vedea deseori răsăritul de soare. Se mai aude un strigăt de durere şi o baladă frenetic cântată de suferinţa familiei…
Prieteni, să încercăm să-i ajutăm…măcar cu sufletul…şi poate că într-o zi, vom putea înţelege răsăritul lor de soare şi ne vom putea bucura alături de ei….

Un material/ reportaj de Adrian Melicovici