RSS Feed

PLOAIA DE LACRIMI DIN NOAPTEA FERICIRII

Posted on


Lasati pietrele sa planga…lasati vantul sa va stearga lacrimile…lasati aceste doua inimi frante si uniti-le voi, intr-un intreg…dar fiti fericiti pentru iubirea voastra imposibila…
Alice plecă aproape imediat cum se făcu dimineaţă iar Alex rămase uimit de această grabă neaşteptată. Dar nu era dezamăgit în sufletul lui. Se aşeză în faţa computerului şi căută din nou până când, intrând pe profilul unui bărbat care tocmai îi făcuse Iulianei mult rău, fie şi virtual, descoperi o fotografie mică, foarte mică. Era ea, precis, se gândea. O mări puţin însă claritatea dispărea imediat. Nu se distingea decât o fată blondă şezând picior peste picior pe pat şi privind spre obiectiv…
Alex intră pe messenger şi îl căută pe Teo, amicul lui secret şi mereu devotat, un om cu mult mai în vârstă ca el şi la care ţinea foarte mult. Era online, din fericire…îi scrise să îl sune dacă poate şi asta se şi întâmplă.
– Ia zi, măi Alex, care e treaba?
– Vreau să mă ajuţi cu o poză. Să mi-o măreşti şi să-i redai claritatea, mai adăugă în timp ce deja îi trimisese prietenului său micuţa poză, atât de mică încât nici pentru avatar nu era bună. În fotografie era prietena lui, Iuliana cu care nu se putea întâlni nicicum. Nu fusese bun de nimic în acea zi. Ştia şi simţea că nu e acasă…
– Măi Alex, spuse în telefon deodată Teo, nu pot să-i fac nimic…se vede neclar…am încercat 2 programe şi nimic.
Alex se întristă. Nu putea să o vadă deloc nici măcar aşa pe cea care parcă se ferea să nu i se arate vreodată…
– Off…ce rău îmi pare…spuse el şi mai trist…
– Auzi, ia stai puţin, îl mai amăgi Teo încă o dată. Ia stai…stai în faţa computerului…încerc să-i fac ceva…
Chipul lui Alex se lumină. Speranţa de a o vedea pe Iuliana în acea fotografie renăscuse.
– Hai, dă save…îl îndemnă celălalt…
Şi din nou se necăji…Iuliana se vedea neclar, o dată cu fotografia….
– Nu merge, Teo….nu merge…la naiba…la naiba…să o ia naiba de tehnică…
– Măi Alex, nu mai înjura măi că uneori nici tehnica nu poate face minuni. Dar de ce e aşa important să o vezi clar pe fata asta? Ştii bine că dacă îţi pui mintea ajungi direct în poarta ei într-o oră. Tu poţi să afli şi ce visează omul, parcă nu se ştie…
– Teo…e ceva privat…nu e o anchetă…nu pot să fac asta…nu pot intra cu bocancii in viata ei…
– Dar ea de ce nu vrea să vă vedeţi? Unei femei, dacă-i place şi doreşte neapărat, îi vin soluţiile imediat şi face pe naiba în patru şi tot ajunge la acel bărbat. Şi invers. Mă rog, zic şi eu…aaa…….
– Ce-i? De ce zici “aaa”…?
– aaa…..
– Teo, nu mă zăpăci şi tu chit că nu eşti blond şi nu prea mai ai nici măcar păr pe cap…deci?
Teo râse cu poftă la auzul acestor cuvinte însă Alex era mai furios ca oricând.
– Nu mai râde atâta că mă enervezi, vorba ei, mă enervează râsul tău. De ce tot scoţi sunetele alea ?
– Măi Alex, mi-am adus aminte că are frate-meu din Maroc un program mai avansat, cică ar fi de la “băieţi” din ăştia cu ochii albaştri…stai să văd dacă mă poate ajuta, uite că e online, mare noroc ai. Ia zi, cum e cu scăldătoarea aia de la naşterea ta? Mai râse Teo, pentru care problema lui Alex nu părea aşa de interesantă ci mai degrabă amuzantă. Ce atâta efort ca să vezi o femeie într-o poză?
– Super, ia zi…ţi-l trimite?
– Da, dar va dura puţin, oricum nu garantez nici cu ăsta.
– Băi tu o să mă omori pe mine,îl repezi Alex, o să meargă sau nu? Nu vezi că poza asta nu are nici măcar 100 pe 100 pixeli? E ea în ea, e îngeraşul meu drag, vreau să îl văd…
– Până la îngeraşi te mănâncă sfinţii măi Alex, mai râse Teo. Gata, acum încerc să o prelucrez…să vedem…ufff….ce aiurea…
– Ce mai e frate aiurea? Izbucni Teo aflat în pragul unui atac de panică parcă…
– Nu a mers măi omule, nici acum, dar ţi-o trimit, e mărită cât un A 4, na, vezi şi tu că eu tot nu văd nimic clar ba chiar e şi mai rău…
– Păi şi atunci de ce mi-o mai trimiţi? se înfurie Alex.
– Dă băiatule save şi vezi, că parcă i se disting puţin hainele….
Alex dăduse save de ceva secunde. Şi se auzi strigând şi în telefon şi singur:
– Aoleu mamăăăăăă…
– Ce ai măi nebunule?
– Aoleu mamăăăăăăăăăă…..
– Alex, te simţi ok?
– Aoleu mamăăăăăăă…stai să beau puţină apă…spuse el după ce cu greu se dezlipi de imaginea Iulianei care acum se vedea perfect în fotografia mărită de mai multe ori. Era o blondă frumoasă, foarte încântătoare, ba chiar “ city” cum îi spusese o prietenă…Stătea pe pat picior peste picior privind probabil către digitala cu care fusese fotografiata. Alex o vedea în premieră în toată splendoarea ei. Era acea prietenă cu care timpul nu avea niciodată măsura trecerii pentru că se oprea locului, aşa cum aproape că era să i se oprească inima curiosului şi îndrăgostitului Alex. O mai văzuse şi în alte fotografii dar în aceasta…

Chipul fetei din fotografie îl însoţea peste tot, în acea amiază, din secunda în care reuşise să o vadă. Vorbise de nenumărate ori cu ea, dar fata avea ceva aparte, un aer de mister ademenitor, nevorbindu-i niciodată despre ea. Nu ştia unde se află, cu cine este, de unde vine şi unde se duce. Nu ştia niciodată nimic despre viaţa ei. Dar ceea ce ştia era faptul că între ei doi, se înfiripase o punte aievea, a gândurilor…îşi vorbeau fără cuvinte…se ascultau fără să se audă…se auzeau fara sa se asculte…iar singurul ei răspuns la ceea ce-i spunea el, în seri când inima i se umplea de bucurie, erau întotdeauna acestea: „ aşa simt şi eu”. Ajunse acasă într-un târziu şi porni calculatorul. Ea tot nu era. Nu era nicăieri….avu o strângere de inimă şi obosit în chip ciudat, poate de prea multă aşteptare şi incertitudine, adormi adânc…

„ Lăsaţi pietrele să plângă o dată cu durerea mea…lăsaţi vântul să bată ca să îmi răcorească suferinţa…lăsaţi lacrimile să curgă ca să le poată risipi un nou răsărit de soare…lăsaţi…”….” Nu, nu le putem lăsa….eu sunt Timpul şi mă voi opri în loc pentru iubirea ta…Eu sunt Lacrima şi voi curge neîncetat până când dorul îţi va fi trecut…eu sunt Râul Vieţii şi vreau să-mi opresc apele…eu sunt Inima şi sunt şi în sufletul ei…noi suntem Păsările Cerului şi vrem să ascultăm cântecul din fiinţa ta…refrenul iubirii tale…noi suntem Universul şi astăzi totul se învârte uşor, pentru ceea ce e în sufletul tău…” Astfel de fraze se perindau prin visele lui Alex, iar chipul său zâmbea şi se încrunta în acelaşi timp…chiar îşi imagina că Iuliana face tot posibilul şi intră pe messenger de pe mobil măcar să-i zică noapte bună. Deodată se trezi…nu visase. Era adevărat. Iuliana tocmai îi scrisese ceva şi el îşi aduse aminte că lăsase totul pornit, în aşteptarea sosirii ei…măcar acolo…Fata, neaflându-se acasă, aşteptase până când Marco adormise şi uşor, îşi plimbă degetele pe telefon căutându-l pe Alex…
– Ce faci? Îl întrebă.
– Îmi…pun întrebări…
– Ce întrebări? Fu ea curioasă.
– Lasă…nu mai contează…tu contezi, eu nu. Dacă tu eşti fericită nu mai are importanţă.
– Hai ziii…..te rog….
– Lasă….
– Aştept…scrise ea…
– Mă întreb cum să te aduc în viaţa mea şi nu găsesc niciun răspuns. Mă întreb dacă mă pot lupta pentru tine şi inima îmi spune că da dar fără şanse…
– Se pare că ştii deja răspunsurile…şi de fapt, ce rost mai au întrebările?
Da, Alex ştia câteva răspunsuri. Le ştia şi în această noapte când prin însăşi prin apariţia ei în acel fel îl făcuse fericit. Mereu era fericit când vorbea cu ea. Şi mereu era trist când nu vorbea. Nu ştia cum să-i fie mai aproape pentru că ea nu îl lăsa să se apropie…îşi imagina când nu ştia de ea ori că e plecată cu nu ştiu cine, ori că a avut vreo ceartă aiurea şi s-a întors la părinţi, ori că pur şi simplu nimic din ce îşi doreşte ea nu se împlineşte şi poate că tocmai de aceea păstra distanţa faţă de el…însă inima acestei fete i se arăta mai frumos ca niciodată. Toate nopţile în care vorbea cu ea până târziu erau nopţi ale fericirii. Toate dimineţile în care îşi spuneau bună dimineaţa erau dimineţi parcă şi mai însorite. Iuliana era o fiinţă extraordinară. Şi el ştia asta.

Dar acum aflase adevărul pe care nu îl acceptase niciodată. I se părea nedrept să fie aşa. I se părea nedrept ca alţii să nu o iubească aşa cum o iubea el şi totuşi să ştie de viaţa ei. I se părea nedrept ca până şi un străin să ştie mai multe despre ea şi totuşi Iuliana să nu-i zică niciodată mai mult…i se părea că se cutremură pământul . I se mai părea la fel de nedrept ca altcineva să o poată îmbrăţişa iar ea să accepte acest lucru fără să ştie dacă simte că vrea sau nu. I se părea că noaptea fericirii s-a încheiat o dată cu această ultimă discuţie virtuală deşi fusese atât de deschisă cât putuse…faţă de alte dăţi. Alex privi cerul şi miile de stele care licăreau încontinuu, ca nişte speranţe nesfârşite. Ciudat…nu-i mai plăcea luna. Avea impresia că până şi ea plânge o dată cu el…
Deodată, din toate direcţiile se văzură stele căzătoare…hm…parcă erau lacrimi…nu, nu era o ploaie de stele ci una de lacrimi…era doar prima ploaie de lacrimi din noaptea fericirii…Iuliana nu avea de unde să ştie dar îl simţea îndrăgostit de ea şi nu putea face mai mult pentru el. Avea viaţa ei, neştiută, cu obstacolele şi greutăţile de zi cu zi, cu clipele ei frumoase despre care Alex nu ştia niciodată nimic. Şi totuşi, părea prizonieră în propria ei fericire sau nefericire. Mereu se simţea prizoniera dorinţelor dar niciodată nu le striga, doar se retrăgea în lumea ei simplă în vreme ce Alex căuta tot mai mult să o înţeleagă şi să o pătrundă. Uneori plângea singură în gândurile ei sau chiar cu adevărat şi poate că acele lacrimi ar fi trebuit şterse cu nemărginită dragoste de altcineva…încă nu era târziu să mai aleagă…pe Alex nu îl interesa decât să o aibă în viaţa lui, cu tot ce deriva de aici, cu nedumeririle şi nerăspunsurile ei, cu totul…nu îl interesa că ar putea fi o femeie cu probleme şi copii. Nu îl interesa că ar putea să se înşele…pentru că într-adevăr nu se înşela. Iuliana era o femeie extraordinară şi el şi-o dorea cu ardoare. Îi era teamă să-i spună „ hai să ne vedem”, îi era teamă să-i spună „ hai să fim împreună pentru totdeauna” pentru că ea se temea, vedea totul imposibil, deşi atunci când cineva te iubeşte cu adevărat nu e niciodată aşa.

Alex rămase nemişcat şi aproape împietrit când ea îi spuse noapte bună. Nu se clinti ore în şir din faţa calculatorului. Iar fereastra larg deschisă părea şi ea umedă de la ploaia de lacrimi. Se gândi că dacă nu o are pe ea lângă el, atunci nu va avea niciodată nimic cu adevărat. Se gândi că dacă nu îl lasă să o iubească şi să-i vină alături, atunci existenţa lui devenea inutilă. Şi atunci întinse mâinile către ploaia de lacrimi…era tot ce i-a mai rămas.
Se prăbuşi acoperindu-şi chipul cu palmele şi întrebă, fără să mai audă din acel moment vreodată vreun răspuns: oare mai are vreun rost să exist? Însă surpriză…
„ Tâmpitule…nu face şi tu ca mine…câtă vreme ea există şi e fericită bucură-te pentru fericirea ei. Ai uitat ce mi-ai promis? Ai spus că dacă nu poţi avea ceea ce îţi doreşti, măcar poţi dori ceea ce îsi doreşte ea. Ridică-te şi iubeşte-o în cea mai lungă noapte, lasă ploaia de lacrimi şi întoarce-te în tine…iubeşte-o oricum ar fi şi orice s-ar întâmpla. Nu-i cere niciodată mai mult. Când va înţelege că în iubire nimic nu e imposibil, atunci sigur se va plimba cu tine de mână prin ploaia de lacrimi şi îţi va da voie să o îmbrăţişezi cu adevărat în noaptea fericirii.”.
Era noul lui înger. De astă dată cu o altă misiune: să o aducă cu adevărat pe Iuliana în viaţa lui.

Ati citit un scurt fragment din romanul meu Noaptea Dorintelor.Un capitol inspirat din fapte reale, exact ca si in cazul celorlalte capitole. Drepturile de autor sunt rezervate.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

13 responses

  1. sanda sinescu

    SUPERB.MA REGASESC IN PARTEA ADEVERSA , IN IUBIIRE NU TREBUIE SA FI MILOG CI REGE. CU CAT CERSESTI MAI MULT CU ATAT AI MAI PUTIN! SA TRAIESTI ADRIAN DUMNEZEU VA AVEA GRIJA DE NOI TOTI .TE PUPAI!

    Apreciază

  2. Sanda Sinescu: multumesc frumos, pentru cuvintele tale.

    Apreciază

  3. Imi place nespus de mult sa te citesc, fiindca a te citi devine egal cu a visa. Personajele tale sunt atat de vii incat aproape le auzi oftand, vorbind, plangand… E o nota de tristete in randurile acestui roman, din care razbat dorinte aparent imposibil de realizat. Cert este ca incepe sa iti pese de protagonistii romanului, tocmai fiindca identificarea cu povestea lor are cate o umbra de ecou in viata cititorului.
    Astept cu interes si rabdare continuarea…
    Seara buna…

    Apreciază

  4. Sonia: absolut TOATE PERSONAJELE SUNT REALE. Ca si tot ceea ce citesti, in afara de micile „artificii” scriitoricesti…ma refer la vise, epitete…etc…multumesc tare mult!

    Apreciază

  5. Intelesesem din prezentarea ta ca sunt reale, eu ma referisem ca le aduci alaturi de cititori. Prind viata de dincolo de randuri.
    Nu ai pentru ce a-mi multumi, sunt pareri sincere, meriti sa le afli.

    Apreciază

  6. Sonia: oki, mersi mult!

    Apreciază

  7. Da..frumos si interesant, ca sa zic asa.😀 Mi-a placut.🙂

    Apreciază

  8. Pingback: La dumneata… « lunapatrata

  9. Shayna:😛 Oki, Micuto da de ce razi??? Multumesc oricum.

    Apreciază

  10. Pai rad pentru ca sunt vesela, na…😛

    Apreciază

  11. Pingback: Endresen « schtiel

  12. Shayna: in sfarsit te vad si eu vesela, macar tu sa fii asa ca eu…no coment😦

    Apreciază

  13. Pingback: Cel mai lung amurg « Melicovici.ro

%d blogeri au apreciat asta: