RSS Feed

Monthly Archives: Iulie 2011

Am invatat…

Posted on

Am invatat ca asteptarea dupa altii inseamna o alta poveste a timpului pierdut. Am invatat ca numai ajutandu-ma singur Dumnezeu ma va ajuta la randu-I. Am invatat ca numai eu stiu ceea ce vreau fara sa trebuiasca sa ma mai intereseze ce vor altii. Acestia sunt liberi sa greseasca cum doresc asa cum eu sunt liber sa gresesc si sa invat din propriile greseli. Am invatat ca matematica ratiunii nu se potriveste cu ratacirile inimii. Dragostea exista doar in mintea noastra pentru ca daca acest vis sublim ne-ar fi indeplinit intru totul nu am mai avea pentru ce trai mai apoi. Am invatat sa sper oricand si oriunde in primul rand pentru ca nu am dreptul sa neg propria-mi putere si in al doilea rand nu am dreptul sa o neg nici pe-a altora. Am invatat ca intre cei buni si cei rai nu este nicio diferenta atata timp cat toti avem acelasi Dumnezeu. Doar destinele difera. Unii se amagesc ca sunt fericiti iar altii sunt fericiti pentru amagirea celor dintai. Am invatat ca numai eu pot afla raspunsurile vietii dar intrebarile nu le nascocesc eu ci etapele existentei prin care trec.

Am invatat ca intre un sarut si un „buna ziua” singura diferenta este chimia, sentimentele sunt aceleasi, doar ca iubirea este interpretata diferit: unii stiu sa-si iubeasca semenii neconditionat altii stiu sa-si satisfaca pornirile. Am invatat ca valoarea reusitelor noastre este direct proportionala cu lipsa de importanta pe care o acordam celor ce nu merita. In viata, totul se plateste: pana si aici exista economie si austeritate caci uitam de altii gandindu-ne prea mult la noi. Am invatat ca trebuie sa risti oricat ca sa izbandesti in ceea ce ti-ai propus iar a calca pe cadavre nu este o crima ci un gest de prudenta care-i inlatura pe cei ce vor sa iti stea in cale. Acestia sunt bolnavi de „diabet”: vor prea multa atentie fara sa-ti acorde atentie. Am invatat ca sunt singurul care stiu cel mai bine cine sunt, cum sunt si unde trebuie sa ajung. Am mai invatat ca altii nu au habar inca nici cine sunt, nici cum sunt si nici vorba sa-i intereseze unde vreau sa ajung. Am invatat sa fiu iertator fata de ignoranta pentru ca si ignorantii in nestiinta lor m-au iertat deseori: legea compensatiei. Am invatat sa fiu eu cu mine ca sa nu ma mai simt singur decat sa fiu cu cineva si sa cunosc cea mai urata singuratate. Am invatat sa stiu ce nu stiam si sa nu uit ce nu trebuie uitat. Am invatat sa imi cunosc limitele pentru ca doar eu pot forta depasirea acestora. Am invatat ca pot orice cata vreme am doua maini si doua picioare. E simplu sa fii geniu: daca ai creier macar o secunda pe zi se cheama ca stii sa faci diferenta intre cotidian si diversitate: si asa descoperi ca avand mai multa incredere in tot ce faci e imposibil sa te plictisesti de tine insuti/ insati. Am invatat ca acele ceasornicului se pot invarti si invers: totul e sa stii cand sa te opresti ca sa nu te pierzi printre amintiri. Am invatat ca nu conteaza cum ma cheama, de unde vin, cum arat, cat pot si ce cred altii despre mine: totul e sa nu-mi pierd increderea ca Dumnezeu nu m-a facut nici pe mine si nici pe altii urat iar daca am gresit, am invatat sa stiu ce anume, daca am fost acuzat pe nedrept, am invatat sa zambesc si nu sa ma supar. Am invatat sa fiu mai bun, mai amabil, mai tolerant, mai ambitios si mai OM. Cand am crezut asta cineva mi-a amintit ca sunt prea sigur si ca ma pot insela iar in acea clipa mi-am dat seama ca da, lumea nu e asa cum ar trebui iar eu fac parte din aceasta lume.

Am invatat sa merg tot mai sigur pe propriile picioare dar nu am uitat niciodata cine m-a sustinut sa nu cad. Am invatat sa ma ridic de cate ori cineva mi-a facut branci dar nu ma mai infurie acest lucru: pot sa strig si de jos cat de sus voi ajunge!!! Am invatat multe dar cel mai greu a fost atunci cand am inteles ce carte groasa as putea scrie cu tot ce am asimilat dar ce carte si mai groasa ar iesi cu cat mai am inca de invatat!

Autor text si opinii, subsemnatul. Fragment din romanul meu in lucru Noaptea Sperantelor.

 

Anunțuri

Noaptea ultimului sarut.NOAPTEA SPERANTELOR

Posted on

NOTIFICARE: Acesta este un capitol din romanul meu in lucru, NOAPTEA SPERANTELOR. Preluarea si publicarea textului fara acordul autorului este interzisa. Drepturile de autor sunt rezervate.


„Avionul se înclină vizibil dintr-o dată şi din toate direcţiile se auziră strigăte disperate. Un copil începu să plângă. Furtuna sosită pe neaşteptate acolo, sus, în liniştea de până mai adineauri dădea de furcă piloţilor în vreme ce în difuzoare se auzea repetat:
– Atenţie, păstraţi-vă calmul. Ne e nimic grav, procedaţi în acest fel şi totul va fi bine. Puneţi-vă centurile de siguranţă.
Care siguranţă? Nimeni nu mai credea în supravieţuire deşi personalul de la bordul navetei se străduia să liniştească pasagerii, destui şi în număr de 135. Fulgerele brăzdau înălţimile iar norii se uneau negri şi ameninţători ca într-o horă a unui destin pierdut, nefast şi neaşteptat. Deodată, aeronava se îndreptă cu repeziciune către sol, de la mii de metri altitudine. Unul din motoare luă foc în vreme ce copilotul anunţa grav turnul de control că totul pare pierdut. Dar nu se pierdu niciunul din cei 4 bărbaţi cu firea. Ţineau cu dinţii strânşi de manetă şi la un moment dat, avionul se redresă, oprindu-se din cădere. Dar era prins între furia furtunii şi problema tehnică de la bord. Un al doilea motor izbucni în flăcări şi se auzi curând o explozie. Uşa dispăru smulsă şi curenţii de aer năvăliră înăuntru ca un duşman al existenţei. Nimeni nu se mai auzea cu nimeni. Nimeni nu mai vedea pe nimeni. Oamenii încercau să supravieţuiască inutil într-o mare de ţipete prelungi iar mai apoi, un trup dispăru smuls de curenţi. Se auzi un glas subţire şi tânguitor:
– Mamii….mamii…
Dar „mami” nu mai era. Furtuna deslănţuită ca o apocalipsă îşi luase acest prim tribut. Tânăra femeie se zbătea cu eforturi zadarnice, dând din mâini şi picioare, rătăcită în golul care de acum o ducea către pământul din care fusese zămislită. Căzu de la peste 5000 de metri pe creasta muntelui făcându-se praf. Mâinile şi picioarele femeii se risipiră smulse de trupul inert iar atunci, deasupra, avionul reuşi din nou să se redreseze. Piloţii dădeau ce aveau mai bun în ei. Încercau să aterizeze forţat măcar pentru a diminua pierderile de vieţi omeneşti, bănuiau ce se întâmplă în spatele lor. Pasagerii rezistau totuşi şi ei, eroic. Îşi aduseră toţi aminte la unison că totuşi viaţa e frumoasă şi în acele momente cumplite secundele li se părură veacuri ale suferinţei. Se liniştiră când văzură avionul redresat, deşi două din motoare arseseră de mult. Echipajul se întrecea pe sine. Totul fusese distrus înăuntru de la curenţii de aer care pătrunseseră prin uşa smulsă dar femei, copii şi bărbaţi deopotrivă se maturizaseră în doar câteva fracţiuni de secundă, ca-ntr-o metamorfoză de neconceput şi de neimaginat.
-Nick…spuse copilotul concentrat şi cu voce joasă…
-Ce-i? întrebă unul din piloţi
-În faţă…
Dar colegul său văzuse primejdia. Redresat şi cu motoarele distruse, avionul înfrunta furtuna incredibil. Zadarnic însă. Un alt pericol apăruse ca pentru a consfinţi un sfârşit inevitabil. Prin noapte, sub lumina fulgerelor care bărzdau cerul secundă după secundă, acolo, înaintea lor, se arăta o umbră imensă către care se îndreptau cu cea mai mare viteză. Nick îşi făcu cruce şi apoi îl urmară şi colegii săi făcură acelaşi gest. Nu era o umbră. Era vârful unui munte imens. Nu mai aveau timp şi nici resurse să se înalţe din nou peste piscul masivului muntos. Ar fi însemnat să se întoarcă în mijlocul furtunii dar ce mai conta…pilotul apucă de manetă şi încercă să ridice nava brusc, cu un ultim efort. Avionul se ridică ascultător aproape vertical. Pasagerii simţiră acest lucru şi pentru că oricum nu vedeau nimic ştiau că de acum, viaţa le va fi doar o amintire…Câteva obiecte căzură la rândul lor întregind un tablou sinistru, al morţii tot mai sigure…
Oana privea curajoasă tot ce se întâmpla în jurul ei. Chiar se amuza teribil de situaţie, în sinea ei. Era prima ei ieşire în afara ţării şi primul zbor cu avionul şi iată…soarta era potrivnică…dintre toţi pasagerii de la bord, ea era singura care încă mai credea în supravieţuire şi într-un final totuşi fericit. I se zdruncinase această încredere atunci când văzuse cum dispăruse corpul acelei femei dar nu fusese de ajuns. Îşi mai imagina că joacă într-un film horror şi ea se află în rolul vieţii, rolul supravieţuitoarei care izbuteşte mereu ceea ce alţii nu vor face niciodată. Îi trecu prin minte prima ei moarte, accidentul, rătăcirile lui Andy, parşivenia lui Traian, neuitarea unui Liviu încă viu în trăirile ei, zilele când îşi revenise miraculos, chipul surorii ei gemene, împietrit, când o revăzuse pe sora înviată din morţi, despre care o lume întreagă aflase cum pierise în acel accident. Până şi câinele pentru care îşi sacrificase viaţa în acea noapte crescuse şi de fapt, animalul fusese primul care o recunoscuse, după MAREA SCHIMBARE. Văzuse cum e Raiul, se întorsese în conştiinţa lui Andy ca o amintire misterioasă şi prea vie ca să poată fi numai atât…Şi acum, era impresionată de acest film al vieţii ei, poate ultimă peliculă a propriei sale existenţe. De aceea zâmbea încrezătoare. Ştia cum e să mori. Ştia cum e să te ridici din nimic şi să le faci pe toate şi totul de una singură. Ştia că are mai multe vieţi şi acum, se mai sfârşea una, nimic mai mult şi foarte simplu de înţeles. Dar mai ştia ceva: că acum nu va mai muri. Greu de crezut…
-Să ne rugăm pentru liniştea sufletelor noastre, Nick, spuse şeful echipajului. Transmite-le şi celorlalţi că nu mai e nimic de făcut.
-Dar am trecut de munte…ai reuşit omule…
-Nu am reuşit nimic. Priviţi.
Membrii echipajului priviră din nou înainte şi rămaseră uluiţi. O altă umbră cu mult mai mare decât prima se arăta în faţa lor. Vremea, furtuna, fulgerele, totul le ameţise monitoarele iar direcţia fusese pierdută. Acolo, ca un gigant necruţător, se aşezase de acum în faţa lor, Mont Blancul, cel mai înalt vârf din Europa. Nu era prima dată când Alpii se „ înfuriau”. Avionul se izbi brusc şi rămase înfipt în masivul muntos. După câteva secunde aeronava se dezmembră odată cu ultimele explozii. Apoi bucăţile de avion se rostogoliră pe versanţi, odată cu trupurile neputincioase. Dar până şi în acea linişte se mai auziră câteva strigăte de ajutor. Cine să le mai audă, însă? În momentul izbiturii, Oana îşi amintise ceva: o primă şi poate ultimă noapte de poveşti cu bunul ei prieten. Parcă fuseseră doi copii mari, întorşi în primii ani ai vieţii. Fiecare îi spunea câte o întâmplare celuilalt şi, degajaţi într-o lume devenită numai a lor, vorbiseră despre verzi şi uscate. Abia la răsăritul soarelui îşi amintiseră de romantism. Când Oana îl sărută pentru prima oară. Fusese noaptea primului şi ultimului sărut. Acum fata dispăruse între bucăţile aeronavei, la peste 4000 de metri altitudine. Ca toţi ceilalţi. A doua zi, pe toate canalele de ştiri fiecare jurnal începea aşa:
– Un accident cumplit aviatic a avut loc în această noapte. Aeronava efectua o cursă pe ruta Bucureşti- Londra. Aceasta s-a prăbuşit pe versanţii munţilor Alpi, târâtă se pare de o furtună năprasnică. Există suspiciuni că avionul s-ar fi şi depresurizat. Nu se cunosc mai multe date. De asemenea, şansele ca să existe supravieţuitori sunt aproape nule. Intervenţia echipajelor de căutare sau salvare a vieţilor omeneşti sunt îngreunate de furtună, pentru câteva ore. De asemenea,se caută cutiile negre pentru a se afla cu precizie cauzele cumplitului accident.”

Picături de ploaie în apa râului vieţii

Posted on

Se scurge o dată cu timpul şi niciodată nu oboseşte. De-o parte şi de cealaltă, foşnetul brazilor se aude şi el ca un ecou al paradisului pământean, peste care istoria a scris poveştile unui alt colţ de lume, ca un evantai de viaţă şi de frumos. Nimeni nu a putut opri vreodată aceste şuvoaie, nici măcar schimbarea lumii de ieri, de azi şi poate că nici cea de mai apoi. Respiră pământul o dată cu noi, oamenii şi noi poate că deseori, nici nu auzim răsuflările angelice ale unui Dumnezeu etern, care ne-.a zămislit pentru iubire şi mai ales pentru încrederea că undeva, cândva, fiecare suflet de muritor s-ar putea uni cu propriile năzuinţe, de-a pururi şi în drum către Muntele Fericirii. La ceas de amurg întârziat, milioane de gânduri şi-au dat mâna fără să se ştie şi fără să se vadă într-o dorinţa unică, aceea de a se regăsi unele pe celelalte sau contopirea inimilor care bat continuu, în basmul speranţelor şi al neuitării de viaţă şi de puritate umana.

Căci acest râu a văzut totul şi totuşi, ca un prieten credincios al frumuseţilor de pe tărâmul nostru, al tuturor, nu a renunţat niciodată să meargă pe calea lui. Iar când dinspre nicăieri s-a aşternut liniştea nedorită, ca o vrajă aievea, norii s-au scuturat şi au creat refrenul binelui. Ploile nu sunt întâmplătoare. Aşa au ajuns picăturile lor să cadă una după cealaltă în apa acestui râu şi cineva, care a învăţat şi mai ales a ştiut să asculte, a înţeles că zgomotul căderii lor între şuvoaiele grăbite este doar un popas pilduitor, ca să înţeleagă lumea că nici măcar el, râul, nu se cunoaşte pe sine, d-apoi noi, oamenii…Puterea divină este ascunsă şi invincibilă. Dar ea şi-a făcut propria poveste: povestea celor care ştiu să asculte, sub furia ploii, picăturile care cad deloc degeaba şi ca un cântec infinit în apa râului vieţii.

Autor eseu Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate.
16 iulie 2011@

Nimeni nu stie…

Posted on

Nimeni nu ştie ce se ascunde dincolo de un chip zâmbitor sau dimpotrivă, împietrit. Nimeni nu ştie ce lacrimi se preling de acolo, dinăuntrul fiinţei tale, că-s de bucurie, că-s de fericire…nu contează…important e că ai lacrimi. Important e că ştii să plângi. Important e că ştii când să râzi. Important e tot ce pleacă din sufletul tău OMULE şi nu fi trist: întotdeauna Dumnezeu se întoarce la tine şi îţi face cu ochiul. Nimeni nu îţi ştie suferinţa şi nimeni nu are cum să ţi-o înţeleagă cu adevărat. Uneori e alături de tine pentru că într-adevăr ţi-e prieten, alteori e alături de tine pentru că are interes să îţi fie prieten. Nimeni nu se bucură pentru clipele tale frumoase aşa cum ţi-ai dori. De aceea e mai bine să le împarţi cu cine nimeni nu ştie pentru că tot un alt nimeni te va invidia pentru iubirea care îţi este dăruită şi cine ştie, din păcate, într-o zi vor apărea cuvintele provocatoare, bârfa, ranchiuna. Adică cine eşti tu să fii atât de frumos recitat, curtat, iubit şi alţii nu?
Nimeni nu ştie că tu nu vrei de la viaţă decât simplitatea existenţei în tot farmecul ei, nimeni nu ştie că ţie îţi trebuie atât de puţin ca să fii fericit, nimeni nu ştie că tu vrei numai să fii iubit, acolo, de cineva pe care nimeni poate nu ar dori-o lângă tine. Nimeni nu ştie că ai aripi de înger în zborul tău către împlinire când cineva îţi duce lipsa, când cineva chiar îţi poartă de grijă, când cineva te întreabă cel mai simplu lucru din lume: „ hei, ce mai faci?” Nimeni nu ştie că tu vrei mai mult, şi mai mult, tot mai mult, ca să arăţi ce poţi şi cât poţi şi doar un suflet curat îţi va citi inima, ambiţia, ba chiar şi concluzia că până la urmă, eşti ok. Nimeni nu ştie că ai pretenţii de la tine doar ca să poţi dărui o fericire în doi. Nimeni nu ştie că vei reuşi pentru că ai încredere în tine, în ceea ce ştii chiar tu că poţi face. Nimeni nu ştie că tu ai uneori prieteni pentru ceea ce poţi şi alteori ai alţi prieteni doar pentru ceea ce poţi face numai pentru ei. Nimeni nu ştie că exişti, decât dacă-i provoci. Când vei izbuti, nimeni nu te va observa prea curând. Când vei greşi, o lume întreagă va fi cu ochii pe tine.
Nimeni nu ştie că poate adormi nopţile târziu în zbuciumuri fără sfârşit şi alteori adormi la fel de târziu din grija pentru fiinţa pe care fiecare nimeni o ştie, dar niciodată nu o va cunoaşte ca tine.
Nimeni nu este perfect. Dar orice nimeni are impresia că este perfect. Nimeni nu ştie că sinceritatea sufletului tău este chemată de puritatea altui suflet. Nimeni nu ştie când se vor uni aceste suflete într-unul singur. Dar nimeni nu ştie nici că ele se vor uni, într-o bună zi.
Nimeni nu ştie atât de multe lucruri despre tine încât să-şi permită să vorbească despre tine în lipsa ta. Nimeni nu ştie că matematica nu are nicio legătură cu socotelile inimii tale dar nimeni nu ştie că ai raţiunea ta proprie fiindcă nimeni nu ştie cât te lupţi ca să arăţi cum ştii să iubeşti. Nimeni nu ştie, nici măcar tu, că nu aştepţi nimic din partea nimănui. Nimeni nu ştie că totuşi…ai fi atât de fericit să primeşti ceea ce nimeni nu a crezut vreodată…
Nimeni nu ştie că ai scris toate astea pentru toţi care au citit. Dar nimeni nu ştie că cineva ar putea citi mult mai atent. Şi nimeni nu ştie că doar acel cineva va fi prieten cu toată lumea însă nu va uita niciodată să fie mai întâi cel mai bun prieten al lui înainte de toate. Şi în sfârşit, nimeni nu ştie că totul poate fi realizat în viaţă, că nimic nu-i prea târziu, că dacă ţi-ai pus în cap să faci un lucru, când te vei răzgândi vei pierde.
autor eseu ADRIAN MELICOVICI, DREPTURILE DE AUTOR SUNT REZERVATE

O vesteda frunza in sufletul tau. Ganduri

Posted on

Ce ţi-e şi cu viaţa asta…treci prin atâtea şi atâtea lucruri şi când spui ” stop” tot mai crezi şi mai speri în ceva…mulţi speră la tine, tu însă speri la alţii şi tot aşa, în evantaiul existenţei noastre ne aducem aminte că suntem simpli muritori şi că mai presus de voinţa noastră este un destin cu care nu ne putem lupta niciodată. Respingem ceea ce ne caută şi suntem respinşi de ceea ce credem că am găsit. Dincolo de toate acestea sunt speranţele noastre în care ne complacem minţindu-ne frumos sau cine ştie, poate că nu…naiba mai ştie că eu unul nu mai înţeleg nimic. Nu am cerut niciodată nimic exagerat de la viaţă. Eu nu ştiu să fiu decât cel care sunt…iar după începutul acestei seri, mi-am amintit că da, nu sunt decât „o veştedă frunză purtată de vânt” şi poate nici atât…şi mă întreb: ce drepturi mai am ca simplu muritor, dacă nici să mă cert cu sufletul nu mai pot? Vrei să oferi ce ai mai frumos în tine şi te trezeşti iar la realitate: unii se tem mai mult decât tine…Şi mi-a răspuns vântul care m-a purtat către un suflet frumos aşa că ştiţi…m-am rătăcit…

O vesteda frunza in sufletul tau…

O, cât aş vrea să fiu,
Să mă ştiu,
Doar o veştedă frunză,
Purtată de vânt,
În singurătatea clipei
Eterne.
Aş ajunge adunat
De prin firul de iarbă,
Ca un tainic legământ.
Şi m-ai lua cu tine,
Să îmi sorbi picătura de rouă,
Ca pe o licoare
Ademenitoare,
Intrând împreună cu mine,
În vraja pictată de neuitare.

Vai, câte frunze cad
Printre noi,
De vânturi purtate,
Cu rouă de lacrimi,
În singurătate.

Am zburat peste viaţa de-acum,
Ca ultimă urmă,
Pe neştiut drum,
Făcându-mă scrum.
Şi-atunci, fericit,
M-am risipit,
În sufletul tău,
De-acum ocrotit.

Măcar o adiere de amintire,
Încearcă să-mi dai de ştire,
Că totuşi,
Deşi nu ştiu cine eşti,
Când şi tu vei fi,
O frunză anume,
Purtată prin lume,
Nu uita să zâmbeşti,
Şi cândva,
Din suflet te rog,
De roua şi scrumul
din mine,
Să-ţi aminteşti.”

Aşa cugeta
Pe cărări neştiute,
Din copacul fericirii,
O frunză rătăcită,
În căutarea iubirii.
Ce trist:
Ea nici azi nu a mai fost
Măcar veştedă, găsită.

Autor : Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate

%d blogeri au apreciat asta: