RSS Feed

O vesteda frunza in sufletul tau. Ganduri

Posted on

Ce ţi-e şi cu viaţa asta…treci prin atâtea şi atâtea lucruri şi când spui ” stop” tot mai crezi şi mai speri în ceva…mulţi speră la tine, tu însă speri la alţii şi tot aşa, în evantaiul existenţei noastre ne aducem aminte că suntem simpli muritori şi că mai presus de voinţa noastră este un destin cu care nu ne putem lupta niciodată. Respingem ceea ce ne caută şi suntem respinşi de ceea ce credem că am găsit. Dincolo de toate acestea sunt speranţele noastre în care ne complacem minţindu-ne frumos sau cine ştie, poate că nu…naiba mai ştie că eu unul nu mai înţeleg nimic. Nu am cerut niciodată nimic exagerat de la viaţă. Eu nu ştiu să fiu decât cel care sunt…iar după începutul acestei seri, mi-am amintit că da, nu sunt decât „o veştedă frunză purtată de vânt” şi poate nici atât…şi mă întreb: ce drepturi mai am ca simplu muritor, dacă nici să mă cert cu sufletul nu mai pot? Vrei să oferi ce ai mai frumos în tine şi te trezeşti iar la realitate: unii se tem mai mult decât tine…Şi mi-a răspuns vântul care m-a purtat către un suflet frumos aşa că ştiţi…m-am rătăcit…

O vesteda frunza in sufletul tau…

O, cât aş vrea să fiu,
Să mă ştiu,
Doar o veştedă frunză,
Purtată de vânt,
În singurătatea clipei
Eterne.
Aş ajunge adunat
De prin firul de iarbă,
Ca un tainic legământ.
Şi m-ai lua cu tine,
Să îmi sorbi picătura de rouă,
Ca pe o licoare
Ademenitoare,
Intrând împreună cu mine,
În vraja pictată de neuitare.

Vai, câte frunze cad
Printre noi,
De vânturi purtate,
Cu rouă de lacrimi,
În singurătate.

Am zburat peste viaţa de-acum,
Ca ultimă urmă,
Pe neştiut drum,
Făcându-mă scrum.
Şi-atunci, fericit,
M-am risipit,
În sufletul tău,
De-acum ocrotit.

Măcar o adiere de amintire,
Încearcă să-mi dai de ştire,
Că totuşi,
Deşi nu ştiu cine eşti,
Când şi tu vei fi,
O frunză anume,
Purtată prin lume,
Nu uita să zâmbeşti,
Şi cândva,
Din suflet te rog,
De roua şi scrumul
din mine,
Să-ţi aminteşti.”

Aşa cugeta
Pe cărări neştiute,
Din copacul fericirii,
O frunză rătăcită,
În căutarea iubirii.
Ce trist:
Ea nici azi nu a mai fost
Măcar veştedă, găsită.

Autor : Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

3 responses

  1. i like this!

    Apreciază

  2. Adrian,
    Este minunat sa iti dai voie sa traiesti tristetea – de multe ori, aceasta stare – pe care suntem invatati de mici sa o evitam, sa o respingem – ne apropie nebanuit de mult de noi insine… probabil mult mai mult decat fericirea…
    Felicitari, din inima, pentru fiecare gand-cuvant pe care ti-ai dat voie sa il traiesti asa cum este.
    Mona

    Apreciază

  3. MinuneMIca: bun venit in „casa mea”. Ma simt super onorat de vizita ce mi-ai facut si da, uneori oricat te-ai abtine, trairea tristetii cum spui tu nu e chiar atat de rea, caci te duce catre convingerea ca nu esti un robot ci un simplu om, pana la urma.😉

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: