RSS Feed

Noaptea ultimului sarut.NOAPTEA SPERANTELOR

Posted on

NOTIFICARE: Acesta este un capitol din romanul meu in lucru, NOAPTEA SPERANTELOR. Preluarea si publicarea textului fara acordul autorului este interzisa. Drepturile de autor sunt rezervate.


„Avionul se înclină vizibil dintr-o dată şi din toate direcţiile se auziră strigăte disperate. Un copil începu să plângă. Furtuna sosită pe neaşteptate acolo, sus, în liniştea de până mai adineauri dădea de furcă piloţilor în vreme ce în difuzoare se auzea repetat:
– Atenţie, păstraţi-vă calmul. Ne e nimic grav, procedaţi în acest fel şi totul va fi bine. Puneţi-vă centurile de siguranţă.
Care siguranţă? Nimeni nu mai credea în supravieţuire deşi personalul de la bordul navetei se străduia să liniştească pasagerii, destui şi în număr de 135. Fulgerele brăzdau înălţimile iar norii se uneau negri şi ameninţători ca într-o horă a unui destin pierdut, nefast şi neaşteptat. Deodată, aeronava se îndreptă cu repeziciune către sol, de la mii de metri altitudine. Unul din motoare luă foc în vreme ce copilotul anunţa grav turnul de control că totul pare pierdut. Dar nu se pierdu niciunul din cei 4 bărbaţi cu firea. Ţineau cu dinţii strânşi de manetă şi la un moment dat, avionul se redresă, oprindu-se din cădere. Dar era prins între furia furtunii şi problema tehnică de la bord. Un al doilea motor izbucni în flăcări şi se auzi curând o explozie. Uşa dispăru smulsă şi curenţii de aer năvăliră înăuntru ca un duşman al existenţei. Nimeni nu se mai auzea cu nimeni. Nimeni nu mai vedea pe nimeni. Oamenii încercau să supravieţuiască inutil într-o mare de ţipete prelungi iar mai apoi, un trup dispăru smuls de curenţi. Se auzi un glas subţire şi tânguitor:
– Mamii….mamii…
Dar „mami” nu mai era. Furtuna deslănţuită ca o apocalipsă îşi luase acest prim tribut. Tânăra femeie se zbătea cu eforturi zadarnice, dând din mâini şi picioare, rătăcită în golul care de acum o ducea către pământul din care fusese zămislită. Căzu de la peste 5000 de metri pe creasta muntelui făcându-se praf. Mâinile şi picioarele femeii se risipiră smulse de trupul inert iar atunci, deasupra, avionul reuşi din nou să se redreseze. Piloţii dădeau ce aveau mai bun în ei. Încercau să aterizeze forţat măcar pentru a diminua pierderile de vieţi omeneşti, bănuiau ce se întâmplă în spatele lor. Pasagerii rezistau totuşi şi ei, eroic. Îşi aduseră toţi aminte la unison că totuşi viaţa e frumoasă şi în acele momente cumplite secundele li se părură veacuri ale suferinţei. Se liniştiră când văzură avionul redresat, deşi două din motoare arseseră de mult. Echipajul se întrecea pe sine. Totul fusese distrus înăuntru de la curenţii de aer care pătrunseseră prin uşa smulsă dar femei, copii şi bărbaţi deopotrivă se maturizaseră în doar câteva fracţiuni de secundă, ca-ntr-o metamorfoză de neconceput şi de neimaginat.
-Nick…spuse copilotul concentrat şi cu voce joasă…
-Ce-i? întrebă unul din piloţi
-În faţă…
Dar colegul său văzuse primejdia. Redresat şi cu motoarele distruse, avionul înfrunta furtuna incredibil. Zadarnic însă. Un alt pericol apăruse ca pentru a consfinţi un sfârşit inevitabil. Prin noapte, sub lumina fulgerelor care bărzdau cerul secundă după secundă, acolo, înaintea lor, se arăta o umbră imensă către care se îndreptau cu cea mai mare viteză. Nick îşi făcu cruce şi apoi îl urmară şi colegii săi făcură acelaşi gest. Nu era o umbră. Era vârful unui munte imens. Nu mai aveau timp şi nici resurse să se înalţe din nou peste piscul masivului muntos. Ar fi însemnat să se întoarcă în mijlocul furtunii dar ce mai conta…pilotul apucă de manetă şi încercă să ridice nava brusc, cu un ultim efort. Avionul se ridică ascultător aproape vertical. Pasagerii simţiră acest lucru şi pentru că oricum nu vedeau nimic ştiau că de acum, viaţa le va fi doar o amintire…Câteva obiecte căzură la rândul lor întregind un tablou sinistru, al morţii tot mai sigure…
Oana privea curajoasă tot ce se întâmpla în jurul ei. Chiar se amuza teribil de situaţie, în sinea ei. Era prima ei ieşire în afara ţării şi primul zbor cu avionul şi iată…soarta era potrivnică…dintre toţi pasagerii de la bord, ea era singura care încă mai credea în supravieţuire şi într-un final totuşi fericit. I se zdruncinase această încredere atunci când văzuse cum dispăruse corpul acelei femei dar nu fusese de ajuns. Îşi mai imagina că joacă într-un film horror şi ea se află în rolul vieţii, rolul supravieţuitoarei care izbuteşte mereu ceea ce alţii nu vor face niciodată. Îi trecu prin minte prima ei moarte, accidentul, rătăcirile lui Andy, parşivenia lui Traian, neuitarea unui Liviu încă viu în trăirile ei, zilele când îşi revenise miraculos, chipul surorii ei gemene, împietrit, când o revăzuse pe sora înviată din morţi, despre care o lume întreagă aflase cum pierise în acel accident. Până şi câinele pentru care îşi sacrificase viaţa în acea noapte crescuse şi de fapt, animalul fusese primul care o recunoscuse, după MAREA SCHIMBARE. Văzuse cum e Raiul, se întorsese în conştiinţa lui Andy ca o amintire misterioasă şi prea vie ca să poată fi numai atât…Şi acum, era impresionată de acest film al vieţii ei, poate ultimă peliculă a propriei sale existenţe. De aceea zâmbea încrezătoare. Ştia cum e să mori. Ştia cum e să te ridici din nimic şi să le faci pe toate şi totul de una singură. Ştia că are mai multe vieţi şi acum, se mai sfârşea una, nimic mai mult şi foarte simplu de înţeles. Dar mai ştia ceva: că acum nu va mai muri. Greu de crezut…
-Să ne rugăm pentru liniştea sufletelor noastre, Nick, spuse şeful echipajului. Transmite-le şi celorlalţi că nu mai e nimic de făcut.
-Dar am trecut de munte…ai reuşit omule…
-Nu am reuşit nimic. Priviţi.
Membrii echipajului priviră din nou înainte şi rămaseră uluiţi. O altă umbră cu mult mai mare decât prima se arăta în faţa lor. Vremea, furtuna, fulgerele, totul le ameţise monitoarele iar direcţia fusese pierdută. Acolo, ca un gigant necruţător, se aşezase de acum în faţa lor, Mont Blancul, cel mai înalt vârf din Europa. Nu era prima dată când Alpii se „ înfuriau”. Avionul se izbi brusc şi rămase înfipt în masivul muntos. După câteva secunde aeronava se dezmembră odată cu ultimele explozii. Apoi bucăţile de avion se rostogoliră pe versanţi, odată cu trupurile neputincioase. Dar până şi în acea linişte se mai auziră câteva strigăte de ajutor. Cine să le mai audă, însă? În momentul izbiturii, Oana îşi amintise ceva: o primă şi poate ultimă noapte de poveşti cu bunul ei prieten. Parcă fuseseră doi copii mari, întorşi în primii ani ai vieţii. Fiecare îi spunea câte o întâmplare celuilalt şi, degajaţi într-o lume devenită numai a lor, vorbiseră despre verzi şi uscate. Abia la răsăritul soarelui îşi amintiseră de romantism. Când Oana îl sărută pentru prima oară. Fusese noaptea primului şi ultimului sărut. Acum fata dispăruse între bucăţile aeronavei, la peste 4000 de metri altitudine. Ca toţi ceilalţi. A doua zi, pe toate canalele de ştiri fiecare jurnal începea aşa:
– Un accident cumplit aviatic a avut loc în această noapte. Aeronava efectua o cursă pe ruta Bucureşti- Londra. Aceasta s-a prăbuşit pe versanţii munţilor Alpi, târâtă se pare de o furtună năprasnică. Există suspiciuni că avionul s-ar fi şi depresurizat. Nu se cunosc mai multe date. De asemenea, şansele ca să existe supravieţuitori sunt aproape nule. Intervenţia echipajelor de căutare sau salvare a vieţilor omeneşti sunt îngreunate de furtună, pentru câteva ore. De asemenea,se caută cutiile negre pentru a se afla cu precizie cauzele cumplitului accident.”

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

One response

  1. Captează atenţia…

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: