Mi-e toamna prin frunza dorului etern


Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!

Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…

Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…

Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…

Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…

Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!

Autor: ADRIAN MELICOVICI, 30 august, 2011
DREPTURILE SUNT REZERVATE

Îmbrăţişarea umbrelor- eseu


Am păşit către întuneric şi a răsărit lumina din el ca un strigăt al suspinelor de demult, regăsite de-acum în revelaţia altor suflete, nepereche în neştiinţa lor dar pline de viaţă sub soarele timpului. Nimic nu se poate crea pe acest pământ fără ca Dumnezeu să nu ne audă gândurile şi cuvintele nerostite. Povestea mea, e una dintre poveştile noastre, ale voastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi suntem câte o poveste şi am vrea să rătăcim între filele ei, căutând începuturi fără de sfârşit şi TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ori VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.

La ceasul tainic al şoaptelor inimii noastre, ne culegem din noi înşine adunând alte speranţe, născute şi renăscute, strălucind a dorinţă şi a împlinire. Iar atunci, ceva nedefinit, aleargă odată cu noi spre muntele fericirii. Nu ştim, dar am ajuns de multă vreme acolo, sus, deasupra lumii şi mai aproape de lumea fiinţei noastre. dar tot nu înţelegem ce ne urmăreşte ca o conştiinţă a frumuseţii de viaţă şi de frumos. Ne temem. Pare ciudat, însă ne temem. Nu ştim că umbrele se simt deşi nu se văd.

Aievea întindem mâinile către nimic şi totuşi…simţim răsuflarea dorului neîmplinit până în clipa tăcerii când cine ştie, ca un balsam al frământărilor noastre, ne trezim îmbrăţişaţi de nicăieri dar pentru totdeauna. Mai bine o aşa îmbrăţişare decât un cuvânt spus fără noimă. Mai bine un sărut imaginar decât unul cerut. Mai bine o iubire aievea decât una imposibilă.

Dansează sub flăcările focului din noi înşine umbrele tot mai neastâmpărate…tremură ca nişte chemări lăuntrice şi fac cerc în jurul nostru. Suntem noi cu noi deci nu suntem singuri. Mai bine noi cu noi decât singuri în doi. Mai bine cerc de umbre decât cerc al nepăsării…Mai bine cu îndrăzneala speranţelor eterne decât cu seri de îndoială. Aşa şoptesc umbrele între ele.

M-am aşezat între stele şi am cules strălucirea lor. Mai reală e lumea din propria noastră fiinţă decât lumea pe care o vedem în jur…aşa pare să fie deseori…aşa am simţit şi eu..o răcoare de vânt binefăcător a bătut peste grijile sufleteşti şi l-am rugat încă o dată: ” mai treci odată vântule”…

Sunt fericit. Suntem fericiţi. Fiţi fericiţi. Lăsaţi neprevăzutul să vă cuprindă şi nevăzutul să vă încânte. Este sincera şi calda veste că măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi, am simţit, într-o seară simplă, neaşteptata îmbrăţişare a umbrelor.

Autor eseu: subsemnatul.
Drepturile sunt rezervate.
22 august, 2011.

Treziti viaţa la viaţă

Mă cheamă suspinul din ultimul strigăt,
Când mi-am auzit chemarea,
Şi nimeni nu mi-a răspuns.
Am vorbit cu mine rostind
Deasupra tuturor gândurilor,
Că eu însumi aş putea fi acel strigăt,
Răsunând ca un ecou deasupra lumii,
Mai aproape de univers,
Mai aproape de împlinire.

Visaţi cu mine de-acum, în neştire,
Zburaţi către infinitul din voi,
Dansând prin freamăt continuu,
De aduceri aminte, din viitor,
Şi din voi.

Nu eu şi nimeni nu scrie poemul acesta,
Doar timpul şi cearta că iubirea a devenit
O banalitate.
Asta nu-i eternitate!
Să simţi şi să spui sunt două lucruri diferite.
De aceea, dacă vă minţiţi sufletul,
Mai bine lăsaţi-le nerostite.

Treziţi viaţa la viaţă,
Şi scuturaţi clepsidra nerăbdării,
Să cearnă doar dorinţele voastre,
În dimineţi când încă visaţi,
Şi-n nopţi senine şi-albastre.

Poezia s-a transformat în necunoscut,
Şi când am înţeles că oamenii,
Încă văd versul ca pe o marfă
În vitrina indiferenţei,
Aş fi vrut să-i întreb:
De ce căutaţi eticheta cu preţul?
De ce în secolul involuţiei spirituale,
Credeţi că veţi putea plăti ca la market,
Cămările inimii voastre?
De ce nu vă priviţi în oglinda frumuseţii,
Şi rupeţi vraja neuitării,
De ce vă pierdeţi în argumente docte,
Şi puneţi în orice vers,
Şi trăiri,
Şi rătăciri,
Eticheta că-i totul patetism?

Plâng strigăte încă neauzite,
Sunt strigătele dragostei din voi,
Plâng cărţile prăfuite între monitoare,
Unde orice pagină îngălbenită,
Suspină, surâde tot mai rar,
Şi o doare…

Desenaţi-vă şi voi odată cu mine,
În misterul neştiut al rătăcirii,
Doar aşa vom înţelege-mpreună,
Secretul nemuririi.

Îmbrăţişaţi-vă propriile umbre,
Care nu v-au părăsit niciodată.
Coloraţi-vă visurile cu speranţele renăscute,
Să plouă cu clipe în fiecare,
Să ardă soarele cu raze dureri neştiute,
Să tune chemarea mea,
Chemarea voastră,
În fulgere cascadă,
Pe cerul spre care privim dintotdeauna.

Şi poate că cine ştie,
Într-o zi,
Împreună vom şti,
Şi ne vom regăsi.

Cineva o să rostească la ceas târziu:
Fiţi strigăte- păsări,
Fiţi necuvinte din şoapte,
Fiţi voi,
Şi-ntr-o zi,
Nimeni nu va mai dori să-nţeleagă,
Ce va fi mai apoi.

Autor poem: Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate
20 august, 2011.

ADRIAN APOSTOL, UN FOTOGRAF CARE ADUCE TRECUTUL IN VIITOR

Cuvintele se transformă deseori în…necuvinte…ochiul nostru, al oamenilor, observă uşor frumuseţile care ne înconjoară. Dar aici, între noi, descoperim de-a gata cum se spune talente care ştiu cum să scoată minunile în relief. Lucrurile simple. Banalitatea se transformă în artă. Arta se transformă în minune. Doi ochi formaţi şi două mâini îndemânatice, aşează în faţa noastră imagini a căror frumuseţe nu are seamăn. Priveşti, trăieşti, îţi imaginezi, simţi, înţelegi. Acesta este de fapt fotograful Adrian Apostol din Târgovişte.

Adrian Apostol este un foarte tânăr talentat din Cetatea Chindiei. Poate că oraşul nostru secular nici nu ştie încă despre nenumăratele imagini superbe, alcătuite prin arta fotografică de către Adrian. Îl vezi oricând şi pretutindeni ca om simplu, printre prieteni la fel de simpli, care au deja datorită lui amintiri de neuitat. Toţi am vrea să ne fotografieze Adi Apostol. Este un talent remarcabil. Şi a cam sosit vremea să îl remarce şi alţii.
Adi nu este un om bogat. Trăieşte ca atâţia alţii dintr-o muncă ocazională, atunci când la anumite evenimente este chemat să creeze amintiri de neuitat, din seri, nopţi, sau chiar dimineţi de orice anotimp. Adi ştie într-adevăr să dea frumuseţe anotimpurilor. Cele patru pe care toţi le cunoaştem, devin parcă mai multe, căci în feeria imaginilor şi a culorilor Adrian înţelege prin propria-i tinereţe şi talent cum să dea viaţă copacilor, oraşelor, oamenilor care zâmbesc parcă şi mai frumos când aparatul său este bine mânuit.

Adi trăieşte ca noi toţi între aceleaşi griji şi probleme cotidiene. Dar mă gândesc cumva că acest talent cu adevărat remarcabil, ar trebui sprijinit. Oricine îi solicită serviciile, nu va regreta. Poate foarte bine să facă imagini pentru reviste de specialitate, ziare, evenimente diverse…Dar acestea sunt încă puţine…iar fiecare om are dreptul să trăiască din ceva. Dintr-un venit stabil. E drept că fotografiile sale au apărut în vreo două reviste locale însă nu aceasta este limita pe care trebuie să o atingă. Orice publicaţie prstigioasă, orice fotomodel sau orice casă de modă, ca să nu mai spun orice ziar, şi-ar dori să aibă între paginile sale fotografiile lui Adi. Îmi doresc acum ca rândurile mele să aibă ecou pentru cine doreşte să îl caute şi mai apoi să descopere aşa cum am descoperit eu şi alţi prieteni de ai mei, că aici, în acest colţ de lume, în Târgoviştea străveche şi totuşi mereu tânără, Adrian Apostol crează prin el însuşi şi prin fotografiile sale o lume din care ai putea spune că până şi trecutul este adus în viitor. Până şi în alb-negru lumea pare mai frumoasă.

Şi pentru că mărturile stau temelie a spuselor mele, vă invit să vizitaţi un blog de excepţie.Ce vedeţi aici e nimic pe lângă ceea ce veţi vedea pe blog. O pagină unde veţi rămâne, garantat, încântaţi de fotografiile semnate de Adrian. CLIC AICI


Unde esti? Unde?

Unde eşti, suflet curat? De ce nu eşti aici şi mai ales acum?
Unde eşti, chip de soare să-ţi arăt cum plouă în inima mea? Unde eşti lumina a trăirilor? Nu ştii că până şi aici, dar mai ales aici, o lume întreagă îţi spune „ buna dimineaţa”, trezindu-se odată cu primele tale tresăriri de viaţă şi de dor? Unde eşti, să-ţi culeg lacrimile din ploaia tristeţii şi s-o înlocuiesc cu cea a speranţei? Unde eşti, nu ştii că aceeaşi lume de aici îţi urează în fiecare seară târzie „ noapte bună”? Unde eşti, nu vezi că fără tine plânge nesingurătatea? Unde eşti, suflet curat cu surâsul tău atât de drag mie? Unde eşti, nu vezi câte inimi te-aşteaptă să le scrii pe „peretele tău” şi să le arăţi muzica vieţii? Să le arăţi gândurile şi cugetările tale frumoase? Unde eşti, să treacă următoarele clipe cu nerăbdarea prietenilor tăi care mereu îţi dau „like” şi îţi întorc zâmbetul pe care-l dăruieşti cu atâta drag tuturor? Unde eşti, să-ţi spun următoarea poveste din Noaptea Sperantelor ? Unde eşti, să-ţi arăt că această noapte nu s-a sfârşit, ea continuă în milioane de inimi ale acestui pământ? Unde eşti, să păşim împreună spre frumosul din nicăieri, departe de lumea de azi şi aproape de viaţă?

Unde eşti, de ce nu ai fost aici, să-ţi spun şi eu la rându-mi bună dimineaţa şi apoi să-ţi aşez farmecul în cel mai tainic buzunar al gândurilor mele? Unde eşti, să cântăm împreună refrenul destinului neştiut? Unde eşti, să-ţi pot desena fericirea ca pe un dor etern şi împlinit? Unde eşti, unde? Unde eşti, să vezi câte chipuri şi suflete îngână nerăbdarea şi te aşteaptă în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră, de fapt, în toate clipele? Unde eşti, să vezi câţi te sărută pe obrazul bucuriei, unde eşti, să vezi ploaia de stele a neprevăzutului? Unde eşti, stea căzătoare? Îngerul meu plecat sus, foarte sus, tocmai mi-a spus că meriţi. Dragoste. Iubire. Respect. Împlinire. M-a certat el un pic dar la sfârşit, înainte să dispară definitiv, mi-a mai zis că mai am nevoie de un înger, de astă dată pământean. Fii îngerul nostru, al celor care te iubim şi suntem aproape de sufletul tău şi întoarce-te…
Nu te-ai întors?
Atunci, măcar spune, UNDE EŞTI????

„- Nu mai striga aşa…sunt AICI şi ACOLO! Mereu am fost. Mă vezi? Era SPERANŢA, într-adevar.”

autor eseu, Adi Melicovici adica moa…

NOAPTEA SPERANTELOR- Axis mundi

„- Sunt frumoşi aceşti munţi. Priveliştea e superbă, spuse Mary întorcându-se către Jim. Nu-i aşa?
– Da, nici eu nu mă aşteptam să văd asta. Hei, unde te duci?
Mary nu îl mai auzea. Se depărtase privind continuu într-un punct fix. Izolată, aici, aproape de cer, o floare avea să o încânte pe cercetătoarea sosită din Anglia. Îşi aminti că nu-i mai plăcuse nimic, fie şi banal, de ceva vreme. Dar uneori lucrurile simple atrag mai mult atunci când le descoperi în locuri pierdute prin adevărate raiuri pământene. Tânăra femeie tocmai descoperise o floare de colţ. O privea şi înţelesese încă o dată în plus că acolo, departe de tumultul marilor oraşe, minunile pot exista cu adevărat. Poate că era cam mult spus dar ea aşa gândea. Trecuse pe lângă o un semn de avertizare pe care nu îl observase. „ Pericol de avalanşă. Nu faceţi zgomot”.
Jim o căuta cu privirea. Colega lui nu se mai zărea niciunde. Cerul era senin dar deşi era vară, răcoarea înălţimilor de la acea altitudine se făcea simţită. Îşi scoase din rucsac aparatul de detecţie ca să mai încerce măcar o dată ceea ce nu reuşiseră alţii, dinaintea lui. Ştia din instinct că tunelul acela trebuie să existe totuşi undeva. Auzise destule poveşti despre români şi originile lor străvechi însă el era cam singurul care credea în ele. Institutul nu îl sprijinise nici pe el şi nici pe colegii lui. Aşa că venise pe cont propriu împreună cu Mary şi Arthur sub pretextul unei vacanţe. Părăsiseră Anglia pentru doar câteva săptămâni. Oricum la institut nu era nevoie de ei în acea perioadă. În plus, propunerea lui de a obţine un ajutor pentru a-şi demara proiectul păruse o naivitate pentru conducere. La ultima întrunire, se votase „ nu”. Doar Arthur se abţinuse. Bătrânul savant era dintotdeauna rebelul. Chiar aşa i se spunea: Rebelul. Şi pentru că trebuia să mai treacă printr-o încercare, poate o ultimă încercare, ţinu cu tot dinadinsul să-i însoţească pe Jim şi Mary. Şi el credea în tunel. Poate că cine ştie, multe legende se nasc din adevăr. Dar adevărul pe care îl căutau ei părea aşa greu de crezut încât deveniseră după ştiinţa lor singurii temerari aflaţi în căutarea unui loc al dovezilor că aici, cândva, paşi ai primilor coborâtori ar putea fi găsiţi odată cu dovezile că între legendă şi adevăr, ultimul chiar ar fi existat înaintea primului. Masivul muntos părea prietenos în aparenţă. Ba chiar ai fi zis că spune celor ce ajung aici şi îl admiră un imaginar „ Bine aţi venit. Vă aşteptam”. Crestele Bucegilor se uneau într-un tablou natural şi sublim dominând parcă întreaga lume, de acolo, de sus. Dar acum Arthur se odihnea. Obosit de vârstă şi mai ales de urcuş, căzuse în cel mai adânc somn. Îşi visa mereu întreaga viaţă de încercări şi descoperiri în ultimul timp. Acum însă bătrânul, care se ţinea totuşi destul de bine pe picioare, avu un vis scurt şi ciudat. De fapt, visul din ultimele trei zile. De când sosise în România. Acelaşi vis. Se făcea că se află într-o grotă imensă luminată ciudat de nu se ştie unde. Nu se vedea nicăieri vreo sursă de lumină şi totuşi, ea exista. Bătrânul vedea perfect pereţii. Mereu, visul se termina în acelaşi fel. Savantul aluneca pe o cărare abruptă dar nu păţea nimic. O forţă neobişnuită părea să îl susţină până când ajungea în faţa unei stânci pe care scria clar două cuvinte. Atunci, el se întreba curios: oare cine a mai fost acolo înaintea lui, după coborâtori? Limba în care erau inscripţionate cele două cuvinte era alta, mai recentă, dacă aşa poate fi numit acest lucru. Nu erau scrise de acum sute de mii de ani ci „ doar” de vreo două mii… Arthur le citea cu voce tare şi în acel moment, visul se termina. Nu îl povestise nimănui vreodată, de teamă să nu fie privit într-un anumit fel de către mai tinerii colegi.
Jim încetase să îşi mai facă griji pentru Mary. Îi plăcea de ea, ca femeie dar nu-i spusese niciodată deşi o ştia singură. Ea a înţeles acest lucru însă îi plăcea să se amuze pe seama chipeşului ei coleg într-un fel nevinovat. O atrăgea timiditatea lui naturală. Ştia că dacă omul aare un curaj nebunesc în anumite situaţii, faţă de o femeie îi lipsea cu desăvărşire. Aşa că ea îşi făgădui singură ca într-o bună zi să-i dea mai mult curaj şi să-l facă să se simtă bărbat, nu om de ştiinţă. Deocamdată Jim îşi întorsese privirea spre Arthur şi aproape că izbucni în râs când îl văzu cum doarme cu gura căscată, de parcă ar fi aşteptat ca cineva, să-i mai vâre vreo idee direct pe gură. Bătrânul sforăia din ce în ce mai tare.
– Hei, omule, mai uşor că poate provoci vreo avalanşă…
Dar Arthur nu auzea iar Jim se amuza teribil. Era o scenă obişnuită între cei doi când îşi alegeau aceleaşi expediţii ori erau trimişi în aceleaşi locuri de institut. Deodată bătrânului se schimonosi într-un chip haios şi acesta se trezi brusc strigând:
– Axis Mundi!
– Ce spui? Îl întrebă Jim mirat.
– Nimic, am visat aiureli. Unde e Mary? Răspunse Arthur interesându-se de fată.
– Trebuie să se întoarcă, spuse Jim. Dacă mai întârzie mult, mă duc după ea.
– Trebuia să te duci după ea mai demult. De vreo câţiva ani. Dar nu e timpul pierdut, spuse Arhtur cu subînţeles.
– Ce vrei să spui? Fu Jim curios.
Se auzi un strigăt. Era vocea lui Mary. Abia se mai vedea dar Jim o zări.
– Hei, Jim…am găsit o floare de colţ. Dar asta nu-i nimic.
Bărbatul o privi cu oarecare teamă când o văzu cum îşi face mâna pâlnie la gură şi strigă ca să fie auzită. Ecourile vocii ei răsunau perfect în acea linişte a munţilor.
– Mary…nu…rosti Jim cu şi mai multă teamă…Nu face asta…adăugă şi se îndreptă spre ea cu repeziciune.
Deodată se auzi un vacarm de nedescris. Părea că întreb muntele o ia la vale. Mii de bucăţi din muntele înfuriat parcă se rostogoleau pe versanţi şi printre ele bucăţi mari de stâncă. Jim reuşi să ajungă lângă Mary totuşi şi o apucă strâns de mână.
– E o avalanşă…ce-ţi veni femeie să strigi tocmai aici?
Dar nu mai era timp pentru reproşuri.
– Vino, trebuie să ne ascundem… să găsim un loc sigur…deşi…va fi cam greu…
– Arthur? întrebă Mary speriată.
– Lasă-l…bătrânul se descurcă…a mai trecut prin asta…să ne rugăm Domnului să trecem cu bine şi noi. Vino…adăugă el trăgând-o după el cu forţă.
Dar în faţa furiei muntelui trezit şi a naturii e greu să rezişti. Nimeni nu se poate împotrivi soartei de cele mei multe ori. O bucată se stâncă căzu direct între ei, lovindu-i pe amândoi. Se rostogoliră fiecare în câte o direcţie şi părea că iadul pe pământ nu se mai termină. Stâncile continuau să cadă una după cealaltă. Una îl nimeri pe Arthur strivindu-i capul. Bătrânul nu mai apucase să se ferească. Rămase inert şi fără viaţă, luând cu el pe lumea cealalaltă secretul propriului său vis şi al celor două cuvinte.
Jim fu şi el lovit cu forţă dar avu noroc, pentru că îl protejase rucsacul pe care din motive nici măcar de el ştiute îl aşezase în spate. Avalanşa se termină. Ici colo se mai auzea câte o bucată de stâncă lovind încă o alta şi tot aşa, până când se făcu o linişte deplină. Zgâriat peste tot, plin de sânge şi de vânătăi, Jim avu puterea să privească în jur întrebându-se unde e Mary. „ Doamne, unde e?” Încercă să nu îşi piardă cumpătul. Continua să spere că prietena lui este în viaţă. Trebuia să o salveze dar femeia nu se vedea nicăieri. Bărbatul scoase din rucsac un telefon mobil şi sună salvamontul. Era conştient că trebuie să ceară ajutor şi avusese ideea să înveţe şi câteva cuvinte în româneşte. Dar fu dezamăgit. Telefonul nu avea semnal. Trebuia să încerce să găsească un alt loc ca să mai sune o dată. Nu putea accepta să sfârşească aşa, fără să dovedească ce îşi propusese.
– Trebuie să o găsesc pe Mary, pe Arhur şi apoi tunelul ăsta afurisit, rosti el şi apoi strigă cu putere, uitând şi el să fie prudent: Mary!!!
Dar Mary nu-i răspunse. Însă muntele da. Abia instalată, liniştea fu tulburată de ecourile nesfârşite ale strigătelor lui Jim şi pământul o luă din nou la vale.
– Dumnezeule, iarăşi? Se întrebă Jim făcându-şi cruce. Apucă se se ascundă după o stâncă mare, ce părea bine înfiptă şi care după cum credea el, nici măcar o avalanşă nu ar fi putut să o clintească. Călcă pe ceva moale. Privi uluit: era Mary. Încă mai sufla. Jim auzea cum cad stâncile şi se rostogolesc dar nu-i mai păsa. O strânse pe tânăra femeie cu grijă, acoperind-o cu corpul său ca să o protejeze. Deodată, se auzi un zgomot înfundat. Apoi tot mai puternic. Părea că pământul se scufundă şi Jim privi năucit cum stânca pare să se scufunde şi ea. Nu mai apucă să rostească sau să gândească nimic. Căzu într-o văgăună şi dintr-o dată se făcu întuneric. Avusese ideea să se lege de Mary astfel că măcar aşa, prin jocul acestui destin nefast, să poată fi de nedespărţit. Încerca să se agaţe de ceva dar nu vedea nimic şi continua să cadă, se se rostogolească, într-un adânc misterios. Prăpastia părea să se îngusteze. În cele din urmă, Jim căzu în acel hău, o dată cu prietena lui şi se izbi cu capul de un perete ce părea mai degrabă nisipos decât stâncos. Se trezi după câteva ore.
– Doamne, trăiesc? Doamne, repetă el, trăieşte şi Mary…dar lumina, de unde naiba vine lumina asta?
Jim descoperise cu surprindere că grota e luminată dar nu vedea nimic, nici măcar ceva care să ardă şi să lumineze, nicio sursă de lumină. În faţa lui, pe o stâncă în formă de inimă parcă, se putea citi clar „ Axis Mundi”. Jim rămase încremenit. Erau aceleaşi cuvinte pe care le rostise bătrânul Arthur când se trezise din păcate pentru el, ultima oară.
– Hm…am rămas singurul nebun care mai crede şi se şi află aproape de ceea ce cred eu: nenorocitul ăsta de tunel.
Nici nu ştia însă cât de mult se înşeală. Nu era singurul…”

Ati citit un fragment din romanul scris de mine intitulat Noaptea Sperantelor. Drepturile sunt rezervate. Cartea va aparea la sfarsitul acestei veri.