RSS Feed

Monthly Archives: August 2011

Mi-e toamna prin frunza dorului etern

Posted on


Sorb roua din frunzele de-acum veştede
Ca pe un ultim vis de toamnă ce vii,
M-ascund în nectarul dorinţelor tale,
Să te iubesc în apusuri petale,
Şi să-ţi şoptesc în taina din urmă,
Că azi şi de ieri şi mereu voi face ceva simplu:
TE VOI IUBI!

Aleargă sălbatice flăcări în inimi atinse,
De anotimpul din suflet, în noul destin,
Mă plimb răvăşind veştede frunze ascunse,
Prin seri când te chem la sărutul miresmei,
De noi aşternut ca-n vreri nepătrunse…

Ti-aş face din stele un pat de sclipiri,
Iar tu mi-ai zâmbi ca o zână anume,
Te-aş cuprinde cu cerul în viaţa ce eşti,
M-aş striga eu pe mine, să ştiu că n-am nume,
Ce mai contează trecute-amăgiri,
Acum sunt aici şi tu mă citeşti,
Sunt cel care-am fost, sunt cel ce nu-l ştii.
Dar te dezmierd în alte poveşti…

Se uită spre noi păsări paradis,
Iar frunzele cad tot mai des peste ai noştri paşi,
Strigăm doar cu gândul, de suntem rămaşi,
În lumea unde doar noi am fi,
Poate că-i doar un vis,
Rugăm împlinirea:
Nu ne trezi…

Bat inimi- septembrie şi-n univers,
Mii de iubiri sunt aşternuturi de vers,
Se-nvârte bolta-nstelată deasupra tuturor,
Curg lacrimi de nemurire, pe obrajii fericirii,
Surâd chipuri şi ochi ce se caută,
În seri când neîncetat, trupuri tresaltă…

Iar eu mă ascult şi-nsetat mă aştern,
Peste zile când totu-i destin,
Şi-n clipa din urmă îmi spun
Că mi-e toamnă prin frunza dorului, etern!!!

Autor: ADRIAN MELICOVICI, 30 august, 2011
DREPTURILE SUNT REZERVATE

Anunțuri

Îmbrăţişarea umbrelor- eseu

Posted on


Am păşit către întuneric şi a răsărit lumina din el ca un strigăt al suspinelor de demult, regăsite de-acum în revelaţia altor suflete, nepereche în neştiinţa lor dar pline de viaţă sub soarele timpului. Nimic nu se poate crea pe acest pământ fără ca Dumnezeu să nu ne audă gândurile şi cuvintele nerostite. Povestea mea, e una dintre poveştile noastre, ale voastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi suntem câte o poveste şi am vrea să rătăcim între filele ei, căutând începuturi fără de sfârşit şi TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ori VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.

La ceasul tainic al şoaptelor inimii noastre, ne culegem din noi înşine adunând alte speranţe, născute şi renăscute, strălucind a dorinţă şi a împlinire. Iar atunci, ceva nedefinit, aleargă odată cu noi spre muntele fericirii. Nu ştim, dar am ajuns de multă vreme acolo, sus, deasupra lumii şi mai aproape de lumea fiinţei noastre. dar tot nu înţelegem ce ne urmăreşte ca o conştiinţă a frumuseţii de viaţă şi de frumos. Ne temem. Pare ciudat, însă ne temem. Nu ştim că umbrele se simt deşi nu se văd.

Aievea întindem mâinile către nimic şi totuşi…simţim răsuflarea dorului neîmplinit până în clipa tăcerii când cine ştie, ca un balsam al frământărilor noastre, ne trezim îmbrăţişaţi de nicăieri dar pentru totdeauna. Mai bine o aşa îmbrăţişare decât un cuvânt spus fără noimă. Mai bine un sărut imaginar decât unul cerut. Mai bine o iubire aievea decât una imposibilă.

Dansează sub flăcările focului din noi înşine umbrele tot mai neastâmpărate…tremură ca nişte chemări lăuntrice şi fac cerc în jurul nostru. Suntem noi cu noi deci nu suntem singuri. Mai bine noi cu noi decât singuri în doi. Mai bine cerc de umbre decât cerc al nepăsării…Mai bine cu îndrăzneala speranţelor eterne decât cu seri de îndoială. Aşa şoptesc umbrele între ele.

M-am aşezat între stele şi am cules strălucirea lor. Mai reală e lumea din propria noastră fiinţă decât lumea pe care o vedem în jur…aşa pare să fie deseori…aşa am simţit şi eu..o răcoare de vânt binefăcător a bătut peste grijile sufleteşti şi l-am rugat încă o dată: ” mai treci odată vântule”…

Sunt fericit. Suntem fericiţi. Fiţi fericiţi. Lăsaţi neprevăzutul să vă cuprindă şi nevăzutul să vă încânte. Este sincera şi calda veste că măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi, am simţit, într-o seară simplă, neaşteptata îmbrăţişare a umbrelor.

Autor eseu: subsemnatul.
Drepturile sunt rezervate.
22 august, 2011.

Treziti viaţa la viaţă

Posted on

Mă cheamă suspinul din ultimul strigăt,
Când mi-am auzit chemarea,
Şi nimeni nu mi-a răspuns.
Am vorbit cu mine rostind
Deasupra tuturor gândurilor,
Că eu însumi aş putea fi acel strigăt,
Răsunând ca un ecou deasupra lumii,
Mai aproape de univers,
Mai aproape de împlinire.

Visaţi cu mine de-acum, în neştire,
Zburaţi către infinitul din voi,
Dansând prin freamăt continuu,
De aduceri aminte, din viitor,
Şi din voi.

Nu eu şi nimeni nu scrie poemul acesta,
Doar timpul şi cearta că iubirea a devenit
O banalitate.
Asta nu-i eternitate!
Să simţi şi să spui sunt două lucruri diferite.
De aceea, dacă vă minţiţi sufletul,
Mai bine lăsaţi-le nerostite.

Treziţi viaţa la viaţă,
Şi scuturaţi clepsidra nerăbdării,
Să cearnă doar dorinţele voastre,
În dimineţi când încă visaţi,
Şi-n nopţi senine şi-albastre.

Poezia s-a transformat în necunoscut,
Şi când am înţeles că oamenii,
Încă văd versul ca pe o marfă
În vitrina indiferenţei,
Aş fi vrut să-i întreb:
De ce căutaţi eticheta cu preţul?
De ce în secolul involuţiei spirituale,
Credeţi că veţi putea plăti ca la market,
Cămările inimii voastre?
De ce nu vă priviţi în oglinda frumuseţii,
Şi rupeţi vraja neuitării,
De ce vă pierdeţi în argumente docte,
Şi puneţi în orice vers,
Şi trăiri,
Şi rătăciri,
Eticheta că-i totul patetism?

Plâng strigăte încă neauzite,
Sunt strigătele dragostei din voi,
Plâng cărţile prăfuite între monitoare,
Unde orice pagină îngălbenită,
Suspină, surâde tot mai rar,
Şi o doare…

Desenaţi-vă şi voi odată cu mine,
În misterul neştiut al rătăcirii,
Doar aşa vom înţelege-mpreună,
Secretul nemuririi.

Îmbrăţişaţi-vă propriile umbre,
Care nu v-au părăsit niciodată.
Coloraţi-vă visurile cu speranţele renăscute,
Să plouă cu clipe în fiecare,
Să ardă soarele cu raze dureri neştiute,
Să tune chemarea mea,
Chemarea voastră,
În fulgere cascadă,
Pe cerul spre care privim dintotdeauna.

Şi poate că cine ştie,
Într-o zi,
Împreună vom şti,
Şi ne vom regăsi.

Cineva o să rostească la ceas târziu:
Fiţi strigăte- păsări,
Fiţi necuvinte din şoapte,
Fiţi voi,
Şi-ntr-o zi,
Nimeni nu va mai dori să-nţeleagă,
Ce va fi mai apoi.

Autor poem: Adrian Melicovici
Drepturile sunt rezervate
20 august, 2011.

ADRIAN APOSTOL, UN FOTOGRAF CARE ADUCE TRECUTUL IN VIITOR

Posted on

Cuvintele se transformă deseori în…necuvinte…ochiul nostru, al oamenilor, observă uşor frumuseţile care ne înconjoară. Dar aici, între noi, descoperim de-a gata cum se spune talente care ştiu cum să scoată minunile în relief. Lucrurile simple. Banalitatea se transformă în artă. Arta se transformă în minune. Doi ochi formaţi şi două mâini îndemânatice, aşează în faţa noastră imagini a căror frumuseţe nu are seamăn. Priveşti, trăieşti, îţi imaginezi, simţi, înţelegi. Acesta este de fapt fotograful Adrian Apostol din Târgovişte.

Adrian Apostol este un foarte tânăr talentat din Cetatea Chindiei. Poate că oraşul nostru secular nici nu ştie încă despre nenumăratele imagini superbe, alcătuite prin arta fotografică de către Adrian. Îl vezi oricând şi pretutindeni ca om simplu, printre prieteni la fel de simpli, care au deja datorită lui amintiri de neuitat. Toţi am vrea să ne fotografieze Adi Apostol. Este un talent remarcabil. Şi a cam sosit vremea să îl remarce şi alţii.
Adi nu este un om bogat. Trăieşte ca atâţia alţii dintr-o muncă ocazională, atunci când la anumite evenimente este chemat să creeze amintiri de neuitat, din seri, nopţi, sau chiar dimineţi de orice anotimp. Adi ştie într-adevăr să dea frumuseţe anotimpurilor. Cele patru pe care toţi le cunoaştem, devin parcă mai multe, căci în feeria imaginilor şi a culorilor Adrian înţelege prin propria-i tinereţe şi talent cum să dea viaţă copacilor, oraşelor, oamenilor care zâmbesc parcă şi mai frumos când aparatul său este bine mânuit.

Adi trăieşte ca noi toţi între aceleaşi griji şi probleme cotidiene. Dar mă gândesc cumva că acest talent cu adevărat remarcabil, ar trebui sprijinit. Oricine îi solicită serviciile, nu va regreta. Poate foarte bine să facă imagini pentru reviste de specialitate, ziare, evenimente diverse…Dar acestea sunt încă puţine…iar fiecare om are dreptul să trăiască din ceva. Dintr-un venit stabil. E drept că fotografiile sale au apărut în vreo două reviste locale însă nu aceasta este limita pe care trebuie să o atingă. Orice publicaţie prstigioasă, orice fotomodel sau orice casă de modă, ca să nu mai spun orice ziar, şi-ar dori să aibă între paginile sale fotografiile lui Adi. Îmi doresc acum ca rândurile mele să aibă ecou pentru cine doreşte să îl caute şi mai apoi să descopere aşa cum am descoperit eu şi alţi prieteni de ai mei, că aici, în acest colţ de lume, în Târgoviştea străveche şi totuşi mereu tânără, Adrian Apostol crează prin el însuşi şi prin fotografiile sale o lume din care ai putea spune că până şi trecutul este adus în viitor. Până şi în alb-negru lumea pare mai frumoasă.

Şi pentru că mărturile stau temelie a spuselor mele, vă invit să vizitaţi un blog de excepţie.Ce vedeţi aici e nimic pe lângă ceea ce veţi vedea pe blog. O pagină unde veţi rămâne, garantat, încântaţi de fotografiile semnate de Adrian. CLIC AICI


Unde esti? Unde?

Posted on

Unde eşti, suflet curat? De ce nu eşti aici şi mai ales acum?
Unde eşti, chip de soare să-ţi arăt cum plouă în inima mea? Unde eşti lumina a trăirilor? Nu ştii că până şi aici, dar mai ales aici, o lume întreagă îţi spune „ buna dimineaţa”, trezindu-se odată cu primele tale tresăriri de viaţă şi de dor? Unde eşti, să-ţi culeg lacrimile din ploaia tristeţii şi s-o înlocuiesc cu cea a speranţei? Unde eşti, nu ştii că aceeaşi lume de aici îţi urează în fiecare seară târzie „ noapte bună”? Unde eşti, nu vezi că fără tine plânge nesingurătatea? Unde eşti, suflet curat cu surâsul tău atât de drag mie? Unde eşti, nu vezi câte inimi te-aşteaptă să le scrii pe „peretele tău” şi să le arăţi muzica vieţii? Să le arăţi gândurile şi cugetările tale frumoase? Unde eşti, să treacă următoarele clipe cu nerăbdarea prietenilor tăi care mereu îţi dau „like” şi îţi întorc zâmbetul pe care-l dăruieşti cu atâta drag tuturor? Unde eşti, să-ţi spun următoarea poveste din Noaptea Sperantelor ? Unde eşti, să-ţi arăt că această noapte nu s-a sfârşit, ea continuă în milioane de inimi ale acestui pământ? Unde eşti, să păşim împreună spre frumosul din nicăieri, departe de lumea de azi şi aproape de viaţă?

Unde eşti, de ce nu ai fost aici, să-ţi spun şi eu la rându-mi bună dimineaţa şi apoi să-ţi aşez farmecul în cel mai tainic buzunar al gândurilor mele? Unde eşti, să cântăm împreună refrenul destinului neştiut? Unde eşti, să-ţi pot desena fericirea ca pe un dor etern şi împlinit? Unde eşti, unde? Unde eşti, să vezi câte chipuri şi suflete îngână nerăbdarea şi te aşteaptă în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră, de fapt, în toate clipele? Unde eşti, să vezi câţi te sărută pe obrazul bucuriei, unde eşti, să vezi ploaia de stele a neprevăzutului? Unde eşti, stea căzătoare? Îngerul meu plecat sus, foarte sus, tocmai mi-a spus că meriţi. Dragoste. Iubire. Respect. Împlinire. M-a certat el un pic dar la sfârşit, înainte să dispară definitiv, mi-a mai zis că mai am nevoie de un înger, de astă dată pământean. Fii îngerul nostru, al celor care te iubim şi suntem aproape de sufletul tău şi întoarce-te…
Nu te-ai întors?
Atunci, măcar spune, UNDE EŞTI????

„- Nu mai striga aşa…sunt AICI şi ACOLO! Mereu am fost. Mă vezi? Era SPERANŢA, într-adevar.”

autor eseu, Adi Melicovici adica moa…

%d blogeri au apreciat asta: