RSS Feed

NOAPTEA SPERANTELOR- Axis mundi

Posted on

„- Sunt frumoşi aceşti munţi. Priveliştea e superbă, spuse Mary întorcându-se către Jim. Nu-i aşa?
– Da, nici eu nu mă aşteptam să văd asta. Hei, unde te duci?
Mary nu îl mai auzea. Se depărtase privind continuu într-un punct fix. Izolată, aici, aproape de cer, o floare avea să o încânte pe cercetătoarea sosită din Anglia. Îşi aminti că nu-i mai plăcuse nimic, fie şi banal, de ceva vreme. Dar uneori lucrurile simple atrag mai mult atunci când le descoperi în locuri pierdute prin adevărate raiuri pământene. Tânăra femeie tocmai descoperise o floare de colţ. O privea şi înţelesese încă o dată în plus că acolo, departe de tumultul marilor oraşe, minunile pot exista cu adevărat. Poate că era cam mult spus dar ea aşa gândea. Trecuse pe lângă o un semn de avertizare pe care nu îl observase. „ Pericol de avalanşă. Nu faceţi zgomot”.
Jim o căuta cu privirea. Colega lui nu se mai zărea niciunde. Cerul era senin dar deşi era vară, răcoarea înălţimilor de la acea altitudine se făcea simţită. Îşi scoase din rucsac aparatul de detecţie ca să mai încerce măcar o dată ceea ce nu reuşiseră alţii, dinaintea lui. Ştia din instinct că tunelul acela trebuie să existe totuşi undeva. Auzise destule poveşti despre români şi originile lor străvechi însă el era cam singurul care credea în ele. Institutul nu îl sprijinise nici pe el şi nici pe colegii lui. Aşa că venise pe cont propriu împreună cu Mary şi Arthur sub pretextul unei vacanţe. Părăsiseră Anglia pentru doar câteva săptămâni. Oricum la institut nu era nevoie de ei în acea perioadă. În plus, propunerea lui de a obţine un ajutor pentru a-şi demara proiectul păruse o naivitate pentru conducere. La ultima întrunire, se votase „ nu”. Doar Arthur se abţinuse. Bătrânul savant era dintotdeauna rebelul. Chiar aşa i se spunea: Rebelul. Şi pentru că trebuia să mai treacă printr-o încercare, poate o ultimă încercare, ţinu cu tot dinadinsul să-i însoţească pe Jim şi Mary. Şi el credea în tunel. Poate că cine ştie, multe legende se nasc din adevăr. Dar adevărul pe care îl căutau ei părea aşa greu de crezut încât deveniseră după ştiinţa lor singurii temerari aflaţi în căutarea unui loc al dovezilor că aici, cândva, paşi ai primilor coborâtori ar putea fi găsiţi odată cu dovezile că între legendă şi adevăr, ultimul chiar ar fi existat înaintea primului. Masivul muntos părea prietenos în aparenţă. Ba chiar ai fi zis că spune celor ce ajung aici şi îl admiră un imaginar „ Bine aţi venit. Vă aşteptam”. Crestele Bucegilor se uneau într-un tablou natural şi sublim dominând parcă întreaga lume, de acolo, de sus. Dar acum Arthur se odihnea. Obosit de vârstă şi mai ales de urcuş, căzuse în cel mai adânc somn. Îşi visa mereu întreaga viaţă de încercări şi descoperiri în ultimul timp. Acum însă bătrânul, care se ţinea totuşi destul de bine pe picioare, avu un vis scurt şi ciudat. De fapt, visul din ultimele trei zile. De când sosise în România. Acelaşi vis. Se făcea că se află într-o grotă imensă luminată ciudat de nu se ştie unde. Nu se vedea nicăieri vreo sursă de lumină şi totuşi, ea exista. Bătrânul vedea perfect pereţii. Mereu, visul se termina în acelaşi fel. Savantul aluneca pe o cărare abruptă dar nu păţea nimic. O forţă neobişnuită părea să îl susţină până când ajungea în faţa unei stânci pe care scria clar două cuvinte. Atunci, el se întreba curios: oare cine a mai fost acolo înaintea lui, după coborâtori? Limba în care erau inscripţionate cele două cuvinte era alta, mai recentă, dacă aşa poate fi numit acest lucru. Nu erau scrise de acum sute de mii de ani ci „ doar” de vreo două mii… Arthur le citea cu voce tare şi în acel moment, visul se termina. Nu îl povestise nimănui vreodată, de teamă să nu fie privit într-un anumit fel de către mai tinerii colegi.
Jim încetase să îşi mai facă griji pentru Mary. Îi plăcea de ea, ca femeie dar nu-i spusese niciodată deşi o ştia singură. Ea a înţeles acest lucru însă îi plăcea să se amuze pe seama chipeşului ei coleg într-un fel nevinovat. O atrăgea timiditatea lui naturală. Ştia că dacă omul aare un curaj nebunesc în anumite situaţii, faţă de o femeie îi lipsea cu desăvărşire. Aşa că ea îşi făgădui singură ca într-o bună zi să-i dea mai mult curaj şi să-l facă să se simtă bărbat, nu om de ştiinţă. Deocamdată Jim îşi întorsese privirea spre Arthur şi aproape că izbucni în râs când îl văzu cum doarme cu gura căscată, de parcă ar fi aşteptat ca cineva, să-i mai vâre vreo idee direct pe gură. Bătrânul sforăia din ce în ce mai tare.
– Hei, omule, mai uşor că poate provoci vreo avalanşă…
Dar Arthur nu auzea iar Jim se amuza teribil. Era o scenă obişnuită între cei doi când îşi alegeau aceleaşi expediţii ori erau trimişi în aceleaşi locuri de institut. Deodată bătrânului se schimonosi într-un chip haios şi acesta se trezi brusc strigând:
– Axis Mundi!
– Ce spui? Îl întrebă Jim mirat.
– Nimic, am visat aiureli. Unde e Mary? Răspunse Arthur interesându-se de fată.
– Trebuie să se întoarcă, spuse Jim. Dacă mai întârzie mult, mă duc după ea.
– Trebuia să te duci după ea mai demult. De vreo câţiva ani. Dar nu e timpul pierdut, spuse Arhtur cu subînţeles.
– Ce vrei să spui? Fu Jim curios.
Se auzi un strigăt. Era vocea lui Mary. Abia se mai vedea dar Jim o zări.
– Hei, Jim…am găsit o floare de colţ. Dar asta nu-i nimic.
Bărbatul o privi cu oarecare teamă când o văzu cum îşi face mâna pâlnie la gură şi strigă ca să fie auzită. Ecourile vocii ei răsunau perfect în acea linişte a munţilor.
– Mary…nu…rosti Jim cu şi mai multă teamă…Nu face asta…adăugă şi se îndreptă spre ea cu repeziciune.
Deodată se auzi un vacarm de nedescris. Părea că întreb muntele o ia la vale. Mii de bucăţi din muntele înfuriat parcă se rostogoleau pe versanţi şi printre ele bucăţi mari de stâncă. Jim reuşi să ajungă lângă Mary totuşi şi o apucă strâns de mână.
– E o avalanşă…ce-ţi veni femeie să strigi tocmai aici?
Dar nu mai era timp pentru reproşuri.
– Vino, trebuie să ne ascundem… să găsim un loc sigur…deşi…va fi cam greu…
– Arthur? întrebă Mary speriată.
– Lasă-l…bătrânul se descurcă…a mai trecut prin asta…să ne rugăm Domnului să trecem cu bine şi noi. Vino…adăugă el trăgând-o după el cu forţă.
Dar în faţa furiei muntelui trezit şi a naturii e greu să rezişti. Nimeni nu se poate împotrivi soartei de cele mei multe ori. O bucată se stâncă căzu direct între ei, lovindu-i pe amândoi. Se rostogoliră fiecare în câte o direcţie şi părea că iadul pe pământ nu se mai termină. Stâncile continuau să cadă una după cealaltă. Una îl nimeri pe Arthur strivindu-i capul. Bătrânul nu mai apucase să se ferească. Rămase inert şi fără viaţă, luând cu el pe lumea cealalaltă secretul propriului său vis şi al celor două cuvinte.
Jim fu şi el lovit cu forţă dar avu noroc, pentru că îl protejase rucsacul pe care din motive nici măcar de el ştiute îl aşezase în spate. Avalanşa se termină. Ici colo se mai auzea câte o bucată de stâncă lovind încă o alta şi tot aşa, până când se făcu o linişte deplină. Zgâriat peste tot, plin de sânge şi de vânătăi, Jim avu puterea să privească în jur întrebându-se unde e Mary. „ Doamne, unde e?” Încercă să nu îşi piardă cumpătul. Continua să spere că prietena lui este în viaţă. Trebuia să o salveze dar femeia nu se vedea nicăieri. Bărbatul scoase din rucsac un telefon mobil şi sună salvamontul. Era conştient că trebuie să ceară ajutor şi avusese ideea să înveţe şi câteva cuvinte în româneşte. Dar fu dezamăgit. Telefonul nu avea semnal. Trebuia să încerce să găsească un alt loc ca să mai sune o dată. Nu putea accepta să sfârşească aşa, fără să dovedească ce îşi propusese.
– Trebuie să o găsesc pe Mary, pe Arhur şi apoi tunelul ăsta afurisit, rosti el şi apoi strigă cu putere, uitând şi el să fie prudent: Mary!!!
Dar Mary nu-i răspunse. Însă muntele da. Abia instalată, liniştea fu tulburată de ecourile nesfârşite ale strigătelor lui Jim şi pământul o luă din nou la vale.
– Dumnezeule, iarăşi? Se întrebă Jim făcându-şi cruce. Apucă se se ascundă după o stâncă mare, ce părea bine înfiptă şi care după cum credea el, nici măcar o avalanşă nu ar fi putut să o clintească. Călcă pe ceva moale. Privi uluit: era Mary. Încă mai sufla. Jim auzea cum cad stâncile şi se rostogolesc dar nu-i mai păsa. O strânse pe tânăra femeie cu grijă, acoperind-o cu corpul său ca să o protejeze. Deodată, se auzi un zgomot înfundat. Apoi tot mai puternic. Părea că pământul se scufundă şi Jim privi năucit cum stânca pare să se scufunde şi ea. Nu mai apucă să rostească sau să gândească nimic. Căzu într-o văgăună şi dintr-o dată se făcu întuneric. Avusese ideea să se lege de Mary astfel că măcar aşa, prin jocul acestui destin nefast, să poată fi de nedespărţit. Încerca să se agaţe de ceva dar nu vedea nimic şi continua să cadă, se se rostogolească, într-un adânc misterios. Prăpastia părea să se îngusteze. În cele din urmă, Jim căzu în acel hău, o dată cu prietena lui şi se izbi cu capul de un perete ce părea mai degrabă nisipos decât stâncos. Se trezi după câteva ore.
– Doamne, trăiesc? Doamne, repetă el, trăieşte şi Mary…dar lumina, de unde naiba vine lumina asta?
Jim descoperise cu surprindere că grota e luminată dar nu vedea nimic, nici măcar ceva care să ardă şi să lumineze, nicio sursă de lumină. În faţa lui, pe o stâncă în formă de inimă parcă, se putea citi clar „ Axis Mundi”. Jim rămase încremenit. Erau aceleaşi cuvinte pe care le rostise bătrânul Arthur când se trezise din păcate pentru el, ultima oară.
– Hm…am rămas singurul nebun care mai crede şi se şi află aproape de ceea ce cred eu: nenorocitul ăsta de tunel.
Nici nu ştia însă cât de mult se înşeală. Nu era singurul…”

Ati citit un fragment din romanul scris de mine intitulat Noaptea Sperantelor. Drepturile sunt rezervate. Cartea va aparea la sfarsitul acestei veri.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

2 responses

  1. Acum înţeleg că dezvăluirea din roman se referă la acest tunel din munţi. Mă înşeală intuiţia?

    Apreciază

  2. Esti pe aproape…dezvaluirea insa e alta.😉

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: