Îmbrăţişarea umbrelor- eseu

Am păşit către întuneric şi a răsărit lumina din el ca un strigăt al suspinelor de demult, regăsite de-acum în revelaţia altor suflete, nepereche în neştiinţa lor dar pline de viaţă sub soarele timpului. Nimic nu se poate crea pe acest pământ fără ca Dumnezeu să nu ne audă gândurile şi cuvintele nerostite. Povestea mea, e una dintre poveştile noastre, ale voastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi suntem câte o poveste şi am vrea să rătăcim între filele ei, căutând începuturi fără de sfârşit şi TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ori VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.

La ceasul tainic al şoaptelor inimii noastre, ne culegem din noi înşine adunând alte speranţe, născute şi renăscute, strălucind a dorinţă şi a împlinire. Iar atunci, ceva nedefinit, aleargă odată cu noi spre muntele fericirii. Nu ştim, dar am ajuns de multă vreme acolo, sus, deasupra lumii şi mai aproape de lumea fiinţei noastre. dar tot nu înţelegem ce ne urmăreşte ca o conştiinţă a frumuseţii de viaţă şi de frumos. Ne temem. Pare ciudat, însă ne temem. Nu ştim că umbrele se simt deşi nu se văd.

Aievea întindem mâinile către nimic şi totuşi…simţim răsuflarea dorului neîmplinit până în clipa tăcerii când cine ştie, ca un balsam al frământărilor noastre, ne trezim îmbrăţişaţi de nicăieri dar pentru totdeauna. Mai bine o aşa îmbrăţişare decât un cuvânt spus fără noimă. Mai bine un sărut imaginar decât unul cerut. Mai bine o iubire aievea decât una imposibilă.

Dansează sub flăcările focului din noi înşine umbrele tot mai neastâmpărate…tremură ca nişte chemări lăuntrice şi fac cerc în jurul nostru. Suntem noi cu noi deci nu suntem singuri. Mai bine noi cu noi decât singuri în doi. Mai bine cerc de umbre decât cerc al nepăsării…Mai bine cu îndrăzneala speranţelor eterne decât cu seri de îndoială. Aşa şoptesc umbrele între ele.

M-am aşezat între stele şi am cules strălucirea lor. Mai reală e lumea din propria noastră fiinţă decât lumea pe care o vedem în jur…aşa pare să fie deseori…aşa am simţit şi eu..o răcoare de vânt binefăcător a bătut peste grijile sufleteşti şi l-am rugat încă o dată: ” mai treci odată vântule”…

Sunt fericit. Suntem fericiţi. Fiţi fericiţi. Lăsaţi neprevăzutul să vă cuprindă şi nevăzutul să vă încânte. Este sincera şi calda veste că măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi, am simţit, într-o seară simplă, neaşteptata îmbrăţişare a umbrelor.

Autor eseu: subsemnatul.
Drepturile sunt rezervate.
22 august, 2011.