RSS Feed

Monthly Archives: Noiembrie 2011

Scrisoarea ultimului gand

As vrea sa te sarut,

dar mi-e de ajuns doar sa te am in vis,

as vrea sa raman din orice soapta,

mut,

si sunt fericit,

… sa-ti spun ca timpul n-a trecut.

mai bine sa te am mereu,

in visurile mele,

decat sa fii aici,

si-apoi sa fugi cu ele.

Mai bine sa doresc ce n-am avut,

decat sa ratacesc fara de visuri,

fara speranta si din nou pierdut.

Mai bine sa imi spui ca nu ma poti iubi,

decat sa ma-ntristez,

cand te visez,

ca deodata nu ai sa mai fii.

Ce faci? Ai ochii plini de lacrima uitarii,

Zambeste, fii doar tu,

frumoasa, unindu-te cu soarele,

rasarit,

ca din adancul marii.

Existi in lumea negasita pana azi,

din COLTUL tau DE CER,

fii sigura,

tu niciodata nu ai sa mai cazi…

( Adrian Melicovici- Scrisoarea ultimului gand- created 21.11.2011. Drepturi rezervate.)

.

Anunțuri

Un sărut in Turnul Chindiei ( fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR)


„O vedea și o auzea permanent, ca pe o conștiință de suflet. Își amintea cât de greu fusese începutul, of, acel început atât de nesigur, ba chiar controversat. Fiecare avea câte o ființă dragă în inimă după care tânjea de foarte mult timp. Un timp al așteptărilor, un timp al incertitudinilor, un timp al nesiguranței perpetue…
Iar acum, o avea acolo, aproape, lângă el. Dar tot o enigmă rămăsese și culmea, îi plăcea acest lucru la nebunie. Vroia să o cunoască în fiecare amănunt și totuși nu vroia. Nu și/ar fi dorit să știe totul despre fata de la malul mării și așa înțelegea el să nu se mai sature de ea vreodată. Umbre ale trecutului soseau degrabă în inima lui și încetul cu încetul, începea să uite ultimele povești din viața lui, acele pagini ale existenței când fiecare muză îi străbătuse sufletul și așternuse așa cum se pricepuse sentimentele lui, mereu de neuitat. Își privea prietena și la un moment dat se împiedică de ceva, fiind gata să cadă. Se simți un caraghios dar fata îl ținu brusc de mână așezându-și pe chip cel mai frumos zâmbet. Astfel că scăpă de o umilință nevinovată și-i mulțumi.
– Ai spus că mă duci în Turnul lui Țepeș.
– Sigur, acolo mergem.
– Superb, o să urcăm în turnul lui Dracula.
– Nu, Dia, nu se numește turnul lui Dracula ci Turnul Chindiei.
– Dar toată lumea știe de Dracula.
– Toată lumea e mințită frumos. Bram Stoker ăla a inventat o poveste frumoasă dar printr-o minciună. Eu nu sunt de acord cu asta.
– Și de ce, mă rog? Milioane de oameni sunt fascinați de Dracula.
– Milioane de oameni ar trebui să fie fascinați de Târgoviște, în primul rând. Dracula, adică Vlad Țepeș, aici a scris istoria. Aici i-a speriat pe turci și în atacul de noapte din 15 iunie i-a umilit ca nicăieri în altă parte.
Fata îl privea tăcută, ascultând ce-i spune, privind înainte, ca să vadă minunea seculară, acel turn care dăinuia ca o stavilă în fața marilor imperii de sute de ani. Își imagina deja scările în spirală și ea urcând aproape trasă cu forța de o mână puternică. Întunericul pusese stăpânire deplină pe străzile Cetății. Se vedeau îndreptându-se către Curtea Domnească foarte mulți tineri. Ora era neobișnuită pentru vizite dar mai mulți târgovișteni și turiști doreau să profite de Noaptea Muzeelor, eveniment când intrarea era liberă și oricine dorea putea să pătrundă în Complexul Muzeal și să zăbovească până la miezul nopții.
– Ai spus că îmi arăți și gura de tunel….
– Gura de tunel?
– Da, si spus că e un tunel aici.
– Am spus multe dar acestea sunt simple legende. Se spune că ar exista unul și că în el s-ar afla o comoară. Comoara lui Constantin Brâncoveanu. Dar alți bătrâni, vorbesc despre altceva, mult mai vechi…iar ăsta e un mister…nu vor să spună…adăugă Andy ușor dezamăgit…
– Zâne aveți pe aici? Îi făcu Dia cu ochiul, ștrengărește.
– Avem, avem…dar nu neapărat zâne…tot bătrânii spun că la fiecare miez de noapte, în toiul verii, mai ales de Sânziene, se ridică deasupra râului Ialomița un foc mare, așa…pe deasupra apei…iar în jurul său dansează fără să o atingă ielele…
– Ielele?
– Da, Ielele…
– Ahaha, da multe mai spun bătrânii voștri…spune-mi, îl mai întrebă ea privindu-l fix, mi-a scăpat ceva?
– Da, ți-a scăpat ăsta pe jos…răspunse Andy.
Fata își fixă privirile în pământ și văzu o foaie mototolită.
– Aaa…de fapt, îți aparține…
Andy privi și el ușor surprins. Se aplecă și ridică foaia de pe trotuar. Apoi i-o întinse:
– Nu, draga mea, e a ta, din buzunarul tău a căzut…
– Hm…nu ești curios să vezi ce ai scris cândva?
Până la urmă el se hotărî și citi la început curios, apoi încruntându-și sprâncenele și la final vizibil emoționat. Bineînțeles că își amintea acea cugetare dar nu se așteptase ca EA să o rețină, ba mai mult, să o poarte cu ea. Erau acolo un titlu și câteva rânduri. Nici măcar nu fuseseră trase pe imprimantă, fata le scrisese de mână: PICĂTURI DE PLOAIE ÎN APA RÂULUI VIEȚII. Se scurge o dată cu timpul şi niciodată nu oboseşte. De-o parte şi de cealaltă, foşnetul brazilor se aude şi el ca un ecou al paradisului pământean, peste care istoria a scris poveştile unui alt colţ de lume, ca un evantai de viaţă şi de frumos. Nimeni nu a putut opri vreodată aceste şuvoaie, nici măcar schimbarea lumii de ieri, de azi şi poate că nici cea de mai apoi. Respiră pământul o dată cu noi, oamenii şi noi poate că deseori, nici nu auzim răsuflările angelice ale unui Dumnezeu etern, care ne-.a zămislit pentru iubire şi mai ales pentru încrederea că undeva, cândva, fiecare suflet de muritor s-ar putea uni cu propriile năzuinţe, de-a pururi şi în drum către Muntele Fericirii. La ceas de amurg întârziat, milioane de gânduri şi-au dat mâna fără să se ştie şi fără să se vadă într-o dorinţa unică, aceea de a se regăsi unele pe celelalte sau contopirea inimilor care bat continuu, în basmul speranţelor şi al neuitării de viaţă şi de puritate umana. Căci acest râu a văzut totul şi totuşi, ca un prieten credincios al frumuseţilor de pe tărâmul nostru, al tuturor, nu a renunţat niciodată să meargă pe calea lui. Iar când dinspre nicăieri s-a aşternut liniştea nedorită, ca o vrajă aievea, norii s-au scuturat şi au creat refrenul binelui. Ploile nu sunt întâmplătoare. Aşa au ajuns picăturile lor să cadă una după cealaltă în apa acestui râu şi cineva, care a învăţat şi mai ales a ştiut să asculte, a înţeles că zgomotul căderii lor între şuvoaiele grăbite este doar un popas pilduitor, ca să înţeleagă lumea că nici măcar el, râul, nu se cunoaşte pe sine, d-apoi noi, oamenii…Puterea divină este ascunsă şi invincibilă. Dar ea şi-a făcut propria poveste: povestea celor care ştiu să asculte, sub furia ploii, picăturile care cad deloc degeaba şi ca un cântec infinit în apa râului vieţii.
Bărbatul rămăsese cuprins într-o adâncă visare. Își imagina acel râu și istoria pe care o purta și el, la rându-i.
– Bau…strigă deodată la el o voce binecunoscută.
Se sperie și tresări. Nu mai putea să scoată nici măcar o vorbă.
– Zici că mă mai duci în turnul ăla sau nu?
– Uite-l…în față. Acum intrăm.
Poarta Complexului Muzeal era larg deschisă și mai multe perechi de tineri treceau pe lângă ei grăbiți și ținându-se de mână.
– Înainte…
Într-adevăr, dinaintea lor se înălța vestitul turn, parcă și mai semeț, luminat cumva de razele lunii din acea noapte senină. O noapte senină de vară. Dar Andy se gândea la prostii. Nici nu era de mirare. Nu era singurul…abia aștepta să urce cu ea sus, să-i bată vântul ca să-i răcorească după acea zi toridă. Să-i arate Cetatea Chindiei în toată splendoarea ei, cu miile de lumini de jur împrejur. Exact cum își imaginase fata, o trase cu putere de mână și urcă împreună cu ea fiecare treaptă, fără să se oprească. Nu privea înapoi, doar pășea apăsat și grăbit iar ea se lăsă dusă până sus, unde văzu ceea ce nu văzuse niciodată. Vântul bătea totuși cu putere tot mai mare și părul prieteni sale se desprinse de pe chipul mereu gânditor, fluturând și făcând-o și mai frumoasă. Ce ciudat…sus nu era nimeni, cel puțin în acel moment. Dia se rezemă de un crenel, trase adând aerul curat în piept și închide ochii. În acel moment simți că cineva o atinge pe gâtul gol, o sărută lin, șoptindu-i:
– Știi…începu Andy, dându-i părul când într-o parte, când în alta, bătrânii mai spun ceva.
Dia fusese surprinsă de gesturile lui, niciodată până în acea clipă atât de intime. Nu spuse niciun cuvânt, lăsându-l parcă purtată de o vrajă, să continue. Doar își rezemă capul de pieptul lui, instinctiv, ușor cuprinsă de frig. Rochia i se lipi de trup și aproape pretutindeni simțea ba o mână, ba două buze care o alintă, ba ascultă cuvintele celui pe care nu-l bănuise niciodată că se va afla vreodată în acest chip lângă ea.
– Bătrânii noștri, spun despre iele, despre comori, despre viața frumoasă pe care o duc toți cei care trec pe aceste meleaguri…dar…
– Dar? șopti Dia într-un târziu.
– Dar mai există un așa zis pericol, sau poate cine știe, o magie a locurilor…
Se opri să mai povestească. Îi luă mâinile reci și le cuprinse cu ale lui, încălzindu-i-le. Dar mai apoi, ușor, își scoase geaca de pe el și acoperi umerii goi ai fetei dar asta nunai după ce îi sărută ușor, unul câte unul. Pe urmă își apropie șoaptele și buzele de obrajii ei, ținând-o strâns în brațe, sărutând-o până sub lobul urechii. În acel moment spuse:
– Bătrânii povestesc că oricine urcă măcar o singură dată în turn, au destinul pecetluit.
– Andy…ce vrei să spui? Murmură fata ușor neliniștită.
– Adică cine urcă în acest turn, nu mai pleacă din Târgoviște niciodată.
– Aaa?
– Și chiar dacă pleacă…mai devreme sau mai târziu tot se vor întoarce și pentru totdeauna.
Se întoarseră acasă puțin după ora unu din noapte și Andy o privi în semiîntuneric pe prietena lui. Dar în mod absolut surprinzător, fata se apropie de el și-i dădu în grabă hainele jos, aruncându-le una câte una, în toate colțurile odăii. Andy se văzu dominat pentru prima oară în viața lui și simțea fiecare sărut, răspunzându-i cu aceeași pasiune…
– Te iubesc, Dia…spuse el…
– Taci, nu mai vorbi…atinge-mă doar și iubește-mă…
Andy asculta poruncile ei și părea mut de admirație și de fericire.
Dintr-o dată deschise ochii. Se auzi un cocoș din apropiere cântând de zor și Andy ținu să-și iubească prietena inclusiv odată cu răsăritul de soare. Era mirat de acest timp trecut așa repede…
Dar se trezi cu adevărat și simți iar sărutări pe piept, pe obraji, de parcă el era fata și ea bărbatul îndrăgostit. Când însă privi mai cu atenție, descoperi îngrozit că nu Dia era cea care îl tot alinta și îl drăgălășea. Dând ușor de coadă, victorioasă și drăgăstoasă precum Dia din noapte, se gudura mândră pe pieptul lui gol cățelușa iubitei sale, Maia.
– Asta-i bună….
Bietul Andy visase. Habar nu avea dacă într-adevăr fusese ceva între el și Dya dar cu siguranță că simpaticul animal, cățelușa Maya, îl iubea în zorii zilei.
– Pfuuu…..fugi d-aici că te omor către nevinovatul animal și jucăuș…strigă el ridicându-se brusc din pat și căutându-și prietena cu ochii.”

Aí citit un capitol din romanul meu NOAPTEA SPERANTELOR, aflat deja sub drepturile mele de autor si ale Editurii Bibliotheca.

ULTIMA DECIZIE ( fragment din romanul Noaptea Sperantelor)


 
„Era tot mai ciudat că lumina din întuneric nu se vedea venind de nicăieri şi totuşi ea exista. Puţină, dar exista. Se aflau în măruntaiele pământului care-i înghiţise şi da, descoperiseră acolo nu un nimic pustiu şi fără sens ci o altă lume, lumea despre care nimeni nu ştia nimic. Fără să bănuiască vreodată, intraseră în povestea altor începuturi, de acum câteva milioane de ani. Surprizele se ţineau lanţ şi acele voci misterioase se auzeau şi ele parcă din nou, cu fiecare pas pe care îl făceau în văgăuna aceea neştiută şi nevăzută de nimeni până atunci. Sau poate că mai trecuse cineva pe acolo dar era greu de crezut. Se aşteptau la orice şi înaintau prin tunel cu multă băgare de seamă. Pierduseră demult noţiunea răsăritului sau apusului. Nu exista dimineaţă sau seară. Nici măcar zi sau noapte. Se ghidau pur şi simplu după propriile simţuri, când oboseala sau somnul îi cuprindea după ore de mers continuu. Şi din nou atmosfera deveni apăsătoare. Aveau toţi acest sentiment straniu, că iar se va întâmpla ceva. Ceva nedefinit, imposibil de bănuit.
– Mai poţi? întrebă Andy adresându-se Oanei, tot mai obosită şi ea de atâta drum. Fata ţinea de mânerele lăzii, era rândul ei să aibă grijă de comoara adâncurilor, despre care târgoviştenii auziseră doar din legendele vremii. Oare ce ar fi spus Brâncoveanu, să ştie şi să vadă că agoniseala lui este purtată de o mână deloc obişnuită cu aşa ceva? Când ieşise cufărul nepreţuit la iveală, în chip bizar, nu se simţise niciunul dintre ei mai bogat, nici material şi nici sufleteşte. Doar fuseseră uimiţi că tunelul le scosese la iveală ceea ce căutaseră cercetătorii fără vreun succes. De fapt, era greu de crezut că cineva ar fi ajuns acolo vreodată.
– Nu, nu mai pot…răspunse fata. Trebuie să ne odihnim. Măcar câteva minute, adăugă ea privindu-i rugător pe ceilalţi.
Prietenii săi o înţeleseseră.
– Mi-e sete…mai spuse.
– Trebuie să fim atenţi, doar câte două guri de fiecare…a mai rămas puţină apă. Nu ştim nici unde ne aflăm exact şi nici ce va fi.
Toate privirile se îndreptară spre cel ce rostise aceste cuvinte.
Era Camelia, mereu cerebrală şi atentă să nu se ajungă în situaţii fără ieşire. Dar nici măcar ea nu ştia dacă vor mai putea ieşi de acolo vreodată. Nu exista încă niciun indiciu că s-ar apropia de vreun capăt de drum. Curiozitatea îi împinsese înainte, tot înainte şi când au înţeles că nu se vor mai putea întoarce a trebuit să meargă înainte, către acel nicăieri…
Se auzi un zgomot. O bucată de rocă se desprinse din lateral rostogolindu-se la picioarele lor. Avuseseră noroc. Ar fi putut să cadă de undeva de sus, să lovească pe cineva sau poate chiar să ucidă din nou, aşa cum se întâmplase de curând cu bunul lor prieten.
– Atenţie, strigă Mihnea…
– Ce naiba mai e? Întrebă Oana care abia îşi trăgea sufletul.
– În faţă….
– Ce e în faţă? Eu nu văd nimic…
– Umbra aceea…
Prin lumina obscură se vedea tot mai clar mişcându-se o umbră ciudată ce părea să se îndrepte direct spre ei. O însoţea un mormăit ciudat.
– Nu vă depărtaţi unii de ceilalţi, şopti Andy. Să stăm aproape. Nu mai faceţi zgomot.
Dia privi şi ea îngrozită. Rămăseseră toţi stană de piatră în vreme ce umbra se apropia şi când în faţa lor apăru ceea ce nu ar fi putut niciunul dintre ei să explice Andy strigă:
– Înapoi, fugiţi şi încercaţi să nu vă daţi drumul unii altora, ţineţi-vă de mână…
– Poate îl sperie lumina lanternelor…
– Taci, Cami, ai înnebunit?
Se intoarseră repede şi Mihnea avu inspiraţia să mai spună: în tunelul lateral!!!Într-adevăr, în urmă cu câteva ore trecuseră pe lângă altă văgăună, o gură îngustă în pereţii tunelului dar nu mai fuseseră curioşi să intre şi acolo şi poate că era de înţeles…
Intrară unul după celălalt şi rămas la urmă, Andy se miră că nu-i mai urmărea nimeni. Dar se înşela. Vietatea adâncurilor se oprise în faţa cufărului, lăsat de izbelişte. Tinerii nu reuşeau nicium să vadă exact despre ce fel de formă de viaţă este vorba. Deodată se auzi un urlet prelung şi în văgăuna adâncurilor se făcu lumină. O lumină orbitoare.
– Doamne, ce-i asta?
Acum stăteau toţi lipiţi unul de celălalt şi priveau înmărmuriţi către acea fiinta. Căci o fiinţă era. Acoperit de barba care-i crescuse în ultima vreme, un bărbat înalt şi probabil înfometat scotea sunete ciudate, dar umane. Părea să nu îl intereseze decât cufărul lui Brâncoveanu. Deschise cufărul aproape trântindu-l şi aurul se împrăştie în toate direcţiile odată cu celelalte bijuterii, ascunse în urmă cu sute de ani. Scormoni cu mâinile prin el şi strigă dezamăgit:
– No food………
Mihnea căpătă curaj şi murmură:
– E un om, prieteni, un om ca şi noi. Un om înfometat. Să mergem…
– Stai, tâmpitule…strigă Oana ţinându-l de mână. Dacă te omoară?
– Nu cred, pare conştient şi rătăcit de lume şi viaţă. Haideţi, îi îndemnă şi pe ceilalţi.
Ieşiră din ascunzătoare şi cu multă băgare de seamă se apropiară de omul aproape sălbăticit.
Acesta întoarse brusc privirile şi uită de cufăr…ochii îi străluciră de bucurie când îi văzu şi ridică mâinile întinzând apoi palmele spre ei. Bolborosi rugător în cea mai limpede limbă engleză:
– Help me…
Camelia îşi şterse pe furiş o lacrimă. Uitase de orice teamă şi strigă cu compasiunea:
– Îi este foame. Ce Dumnezeu, e un om ca şi noi, rătăcit cine ştie cum…
Abia ajunşi lângă el văzură că are pe cap o lanternă puternică, ai fi spus că e un muncitor din minele englezeşti, întinse până pe sub necuprinsul Atlantic. Dar nu era decât un om neîngrijit, probabil nebărbierit de zile în şir, murdar, singur şi înfometat. Cum ajunsese acolo? Din ce altă gură de tunel sosise în faţa lor?
– E clar că există o ieşire, o altă ieşire, spuse Andy.
– Arthur….my name is Arthur…
Fiinţa care înfuleca de zor în faţa lor tocmai se prezentase. Apoi luă bidonul cu apă şi în acel moment cu toţii rămaseră uimiţi de gestul bărbatului. Acesta îl dusese la gură şi bău cu cea mai cumplită sete numai două guri de apă. Ai fi spus că a înghiţit doar două picături puţin mai mari. Dumnezeule, cât era de conştient.
– Ai văzut? Întrebă Oana privindu-l pe Andy. Apoi se întoarse şi spre ceilalţi.
– Aţi văzut, măi? Repetă ea.
– Da, Oana, am văzut. Omul nu e unul simplu. Mai mult, nu pare deloc neobişnuit cu astfel de situaţii. Ai spune că e un misionar sau mai bine zis cercetător adevărat, răspunse Mihnea.
Nici nu bănuia cât de bine nimerise cu această afirmaţie. Dar nu mai apucă să continue. Pământul începu să se mişte tot mai puternic. Englezul se întoarse spre ei şi punându-şi un deget în dreptul buzelor rosti:
– Silence, please.
Bucăţi de rocă începură să cadă din toate părţile şi abia reuşeau să se ferească. Ba chiar se desprinse una foarte mare care se rostogoli direct în urma lor, blocând definitiv şi pentru totdeauna drumul înapoi. Se auzi un clipocit bizar şi în curând văgăuna se umplu de aburi.
– Doamne, suntem într-un vulcan?
– Nu, Dia, nu suntem într-un vulcan. Tocmai ne-a dăruit pământul o a doua viaţă.
– Ce vrei să spui?
Cutremurul se oprise. Dar nu întotdeauna natura ne pune faţă în faţă cu câte o catastrofă naturală. De astă dată adâncurile se ruseseră cum se spune şi dăduse la iveală un izvor subteran de care aveau atâta nevoie.
– Feriţi picioarele, feriţi picioarele, le strigă dintr-o dată englezul uluindu-i din nou: rostise aceste cuvinte într-o română perfectă. Apa era fierbinte dar se răci iute. Poate că pentru prima oară ar fi putut spune că pe lângă ei, se scurgea ca o clăuză a destinului Apa Vieţii.
– Într-adevăr, Dumnezeu există, murmură Dia îngândurată.
– Mai aveai vreo îndoială? O întrebă Camelia?
– Voi rămâneţi cu Dumnezeii voştri, eu mă duc să strâng aurul la loc, spuse şi Oana parcă ţinând cu tot dinadinsul să arate că şi în situaţii extreme ea o tipă practică.
Arthur se căută la brâu şi scoase la iveală o hartă. Era harta Valahiei. După care mai privi un obiect, ascuns într-un buzunar. Era o busolă neobişnuită, cu mai multe ace.
– Ce e aia frate? Întrebă curioasa Oana. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva.
– E un cunoscător, prieteni, spuse Mihnea. Avem aici un tip pe cinste: sigur e om de ştiinţă ori cercetător.
– Dormiţi…odihniţi-vă…le spuse Arthur. Întotdeauna îmi revin repede. A…şi să nu uit…adăugă el lăsându-i muţi de mirare pe ceilalţi: ne aflăm exact sub ceea ce voi numiţi Târgovişte. Pare ciudat, mai spuse el, însă nu văd cum am putea ajunge iar la suprafaţă.
– Ştiţi ceva? Întrebă Andy. Parcă ne-am afla cu toţii într-o altă dimensiune, în lumea noastră.
Dia îl privi cu atenţie. Sosise de la malul mării ca să vadă o mănăstire, Dumnezeu să-i asculte rugăminţile şi să se întâmple ceea ce îşi dorea de atâţia ani. Minunatul ansamblu din Nucet părea un rai al credincioşilor dar până în urmă cu mai multe zile nimeni nu bănuise că exact de acolo, începea o altă lume, în tunelul până atunci doar bănuit în inchipuirile şi legendele bătrânilor. Dar îi plăcea și ei cumva această lume. Nu o vedea și nu o vedea nimeni. Nu mai existau răutățile și invidiile de la suprafață. Nu mai exista minciună și ură. Nu mai exista nesiguranța așteptărilor și dezamăgirea împlinirilor. Totul părea nou și acum își dorea să se mai nască aievea o dată ca să poată începe o altă viață. Dia isi stranse constiinta ultimelor ganduri si deveni mai ravasita ca niciodata. În acel moment se auzi un nou vacarm îngrozitor. Dar fata nu mai auzea demult nimic. Nici măcar pe ea. Își scrise în minte ultimele cuvinte și rosti deodată:
– Ce ar fi să nu mai plecăm de aici?
Răspunsul veni iute, ca un ecou al chemării:
– Ce ar fi să nu mai plecăm NICIODATĂ?”

Ati citit un fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR, de Adrian Melicovici, aflat in lucru. textul este sub incidenta drepturilor de autor, ale autorului si Editurii Bibliotheca.

Lacrimi de viaţă pe obrajii bătrânilor noştri

Ştiaţi cât de frumoşi sunt bătrânii noştri? Ştiaţi că frumuseţea lor se naşte tocmai din anii pe care-i poartă de acum pe umerii obosiţi de grijile unei întregi existenţe? Ştiaţi că ei se mulţumesc cu aproape nimic numai să îşi vadă bolile alinate şi singurătăţile alungate ?
Dar frumuseţea acestor fiinţe care cândva au dat viaţă pentru viaţă, este neasemuită tocmai prin sacrificiile făcute de ei în atâta amar de ani cât poate cuprinde dragostea lor de copii şi nepoţi, niciodată secată. Dar bătrânii au lacrimi. Lacrimi de bătrâneţe, lacrimi de neputinţă, lacrimi de îndelungată suferinţă, lacrimi de teamă şi temere că până la urmă, vor pleca şi ei dintre noi, cum o face fiecare muritor.
Într-un bordei am putea spune, şade moş Ion, chiar aşa îl cheamă. De fapt, e o căsuţă micuţă, doar cu o cameră şi o verandă, iar la intrare, o curte la fel de mică, unde bătrânul Rex urlă tot mai sfâşietor când moş Ion plânge singur în cămăruţa pustie de dureri şi de dor. Oraşul Moreni e unul mic, iar aici omul a lucrat o viaţă întreagă la . A venit războiul, a trecut, pe atunci tânărul Ion a scăpat cu viaţă din încrâncenările cu nemţii şi mai apoi s-a căsătorit cu Maria. Şi-a fost nuntă mare-n sat. Au apărut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Iar copiii au crescut. Au plecat din casa mare a părinţilor şi s-au dus care încotro. Timpul nu stă pe loc. Moş Ion a rămas singur singurel, doar cu pensia şi aproape pe drumuri. Şi-a construit singur căsuţa despre care vorbeam mai la început şi acolo îşi petrece restul zilelor. Abia a reuşit să „capete” un televizor alb-negru de la cineva milostiv şi urmăreşte de plictiseală singurele două programe pe care le recepţionează.
Într-o zi, moş Ion a tresărit. A auzit un glas de copil în poartă şi a crezut că în sfârşit, după ani de singurătate, i-au venit nepoţii să-l minuneze cu viaţa şi energia lor. Dar nu a fost să fie. Părăsit de copii şi nepoţi, după ce o viaţă le-a dedicat-o ca să-i facă oameni la casele lor, moş Ion a fost aproape uitat în acea margine de lume. Suspină fericit când soseşte poştăriţa care-i aduce pensia şi zâmbeşte ai spune încrâncenat cu toate ridurile feţei.

Moş Ion e un om bolnav şi foarte bătrân. Nimeni nu-i ştie durerile şi dorul aprig de copii şi nepoţi şi of Doamne, aceştia nu mai sosesc odată… Însă bătrânul său câine, Rex, abia mormăind câte un lătrat obosit, îl veghează. Ochii credinciosului animal nu stau aţintiţi spre poartă pe unde ar putea veni cum se spune duşmanii curţii ci spre camera de unde bătrânul se aude oftând tot mai des şi plângând în nopţile de singurătate interminabile. Câinele ai spune că se întreabă în sinea lui: ” oare va muri? Ce o să fac eu singur, un câine bătrân, nimeni nu mă va dori aşa în curtea lui. Până şi aşa, bolnav, tot îmi aruncă o coajă de pâine şi tot îmi toarnă apă în castron”. Dar moş Ion nu răspunde. Bătrânul îşi mai aşează ochelarii peste chip şi priveşte cuponul de pensie. Într-o seară a fost fericit: au venit cu larmă mare la el în poartă nişte domni bine îmbrăcaţi cu ceva sacoşe pline cu bunătăţi şi medicamente.Îl rugau să voteze nu se ştie ce siglă de partid. O da…..medicamentele…cine să i le mai cumpere? Pe cine să mai roage să meargă până la farmacie? E cale lungă…Copiii…nepoţii…unde s-au dus toţi?
Într-o dimineaţă moş Ion s-a dus afară să ia apă de la pompă. Era iarnă. Ger de crăpau pietrele. Anul 2009. Rex, bătrânul câine, în mod bizar, pentru prima oară nu se mai gudura printre picioarele stăpânului. Îl privea cuminte,întins cu capul pe labele aşezate pe dinainte. Ştia că o să vină cu apă fierbinte ca să-i toarne în castronul cu gheaţă. Dar moş Ion rămase cu mâna înţepenită pe robinet.
Găleata se rostogoli cu apă cu tot în timp ce bătrânul alunecă uşor pe zăpadă. Căzut singur şi părăsit de familie, se gândi la Dumnezeu.
Îi spuse cu voce tare:
– Ia-mă Doamne….
Dar Dumnezeu avea alt plan cu moş Ion. Dintr-o dată se făcu gălăgie şi se auziră ciocănituri în poarta încuiată. Rex lătră vesel, parcă întinerind odată cu vocile care se auzeau. Se rupse lanţul şi câinele alergă spre poartă. Nu era prima oară când sucea cu laba de încuietoarea din lemn. După aproape 10 ani, familia, măcar o parte, se întorcea la moş Ion. Rex îi recunoscuse. Bătrânul zăcea inconştient şi o mână îl trase cu forţă:
– Tată….tată…eşti bine?
Era Viki, fata, de acum şi ea la vreo cincizeci de ani. În spatele ei, doi tineri priveau uimiţi căsuţa moşului.
Moş Ion se dezmetici cu greu din ameţeală. Privi în jurul său şi murmură:
-AŢI VENIT? DE CÂND VĂ AŞTEPTAM…să aveţi grijă de Rex.
În acea clipă câinele urlă îndelung, privind spre cerul senin, dar care părea să îşi ceară ultimul tribut. Pe chipul bătrânului se scurse o lacrimă şi apoi alta…şi alta…copii şi nepoţi îl priveau înmărmuriţi. Îl uitaseră prea devreme şi sosiseră prea târziu.
Moş Ion încetă să mai plângă. Ultimele lacrimi de viaţă tocmai se scurseseră din trupul său de acum fără suflare. Muri necăjit de aşteptare şi fericit că totuşi, Dumnezeu nu îl lăsase singur în cea din urmă clipă.

un material/reportaj de Adi Melicovici

%d blogeri au apreciat asta: