RSS Feed

ULTIMA DECIZIE ( fragment din romanul Noaptea Sperantelor)


 
„Era tot mai ciudat că lumina din întuneric nu se vedea venind de nicăieri şi totuşi ea exista. Puţină, dar exista. Se aflau în măruntaiele pământului care-i înghiţise şi da, descoperiseră acolo nu un nimic pustiu şi fără sens ci o altă lume, lumea despre care nimeni nu ştia nimic. Fără să bănuiască vreodată, intraseră în povestea altor începuturi, de acum câteva milioane de ani. Surprizele se ţineau lanţ şi acele voci misterioase se auzeau şi ele parcă din nou, cu fiecare pas pe care îl făceau în văgăuna aceea neştiută şi nevăzută de nimeni până atunci. Sau poate că mai trecuse cineva pe acolo dar era greu de crezut. Se aşteptau la orice şi înaintau prin tunel cu multă băgare de seamă. Pierduseră demult noţiunea răsăritului sau apusului. Nu exista dimineaţă sau seară. Nici măcar zi sau noapte. Se ghidau pur şi simplu după propriile simţuri, când oboseala sau somnul îi cuprindea după ore de mers continuu. Şi din nou atmosfera deveni apăsătoare. Aveau toţi acest sentiment straniu, că iar se va întâmpla ceva. Ceva nedefinit, imposibil de bănuit.
– Mai poţi? întrebă Andy adresându-se Oanei, tot mai obosită şi ea de atâta drum. Fata ţinea de mânerele lăzii, era rândul ei să aibă grijă de comoara adâncurilor, despre care târgoviştenii auziseră doar din legendele vremii. Oare ce ar fi spus Brâncoveanu, să ştie şi să vadă că agoniseala lui este purtată de o mână deloc obişnuită cu aşa ceva? Când ieşise cufărul nepreţuit la iveală, în chip bizar, nu se simţise niciunul dintre ei mai bogat, nici material şi nici sufleteşte. Doar fuseseră uimiţi că tunelul le scosese la iveală ceea ce căutaseră cercetătorii fără vreun succes. De fapt, era greu de crezut că cineva ar fi ajuns acolo vreodată.
– Nu, nu mai pot…răspunse fata. Trebuie să ne odihnim. Măcar câteva minute, adăugă ea privindu-i rugător pe ceilalţi.
Prietenii săi o înţeleseseră.
– Mi-e sete…mai spuse.
– Trebuie să fim atenţi, doar câte două guri de fiecare…a mai rămas puţină apă. Nu ştim nici unde ne aflăm exact şi nici ce va fi.
Toate privirile se îndreptară spre cel ce rostise aceste cuvinte.
Era Camelia, mereu cerebrală şi atentă să nu se ajungă în situaţii fără ieşire. Dar nici măcar ea nu ştia dacă vor mai putea ieşi de acolo vreodată. Nu exista încă niciun indiciu că s-ar apropia de vreun capăt de drum. Curiozitatea îi împinsese înainte, tot înainte şi când au înţeles că nu se vor mai putea întoarce a trebuit să meargă înainte, către acel nicăieri…
Se auzi un zgomot. O bucată de rocă se desprinse din lateral rostogolindu-se la picioarele lor. Avuseseră noroc. Ar fi putut să cadă de undeva de sus, să lovească pe cineva sau poate chiar să ucidă din nou, aşa cum se întâmplase de curând cu bunul lor prieten.
– Atenţie, strigă Mihnea…
– Ce naiba mai e? Întrebă Oana care abia îşi trăgea sufletul.
– În faţă….
– Ce e în faţă? Eu nu văd nimic…
– Umbra aceea…
Prin lumina obscură se vedea tot mai clar mişcându-se o umbră ciudată ce părea să se îndrepte direct spre ei. O însoţea un mormăit ciudat.
– Nu vă depărtaţi unii de ceilalţi, şopti Andy. Să stăm aproape. Nu mai faceţi zgomot.
Dia privi şi ea îngrozită. Rămăseseră toţi stană de piatră în vreme ce umbra se apropia şi când în faţa lor apăru ceea ce nu ar fi putut niciunul dintre ei să explice Andy strigă:
– Înapoi, fugiţi şi încercaţi să nu vă daţi drumul unii altora, ţineţi-vă de mână…
– Poate îl sperie lumina lanternelor…
– Taci, Cami, ai înnebunit?
Se intoarseră repede şi Mihnea avu inspiraţia să mai spună: în tunelul lateral!!!Într-adevăr, în urmă cu câteva ore trecuseră pe lângă altă văgăună, o gură îngustă în pereţii tunelului dar nu mai fuseseră curioşi să intre şi acolo şi poate că era de înţeles…
Intrară unul după celălalt şi rămas la urmă, Andy se miră că nu-i mai urmărea nimeni. Dar se înşela. Vietatea adâncurilor se oprise în faţa cufărului, lăsat de izbelişte. Tinerii nu reuşeau nicium să vadă exact despre ce fel de formă de viaţă este vorba. Deodată se auzi un urlet prelung şi în văgăuna adâncurilor se făcu lumină. O lumină orbitoare.
– Doamne, ce-i asta?
Acum stăteau toţi lipiţi unul de celălalt şi priveau înmărmuriţi către acea fiinta. Căci o fiinţă era. Acoperit de barba care-i crescuse în ultima vreme, un bărbat înalt şi probabil înfometat scotea sunete ciudate, dar umane. Părea să nu îl intereseze decât cufărul lui Brâncoveanu. Deschise cufărul aproape trântindu-l şi aurul se împrăştie în toate direcţiile odată cu celelalte bijuterii, ascunse în urmă cu sute de ani. Scormoni cu mâinile prin el şi strigă dezamăgit:
– No food………
Mihnea căpătă curaj şi murmură:
– E un om, prieteni, un om ca şi noi. Un om înfometat. Să mergem…
– Stai, tâmpitule…strigă Oana ţinându-l de mână. Dacă te omoară?
– Nu cred, pare conştient şi rătăcit de lume şi viaţă. Haideţi, îi îndemnă şi pe ceilalţi.
Ieşiră din ascunzătoare şi cu multă băgare de seamă se apropiară de omul aproape sălbăticit.
Acesta întoarse brusc privirile şi uită de cufăr…ochii îi străluciră de bucurie când îi văzu şi ridică mâinile întinzând apoi palmele spre ei. Bolborosi rugător în cea mai limpede limbă engleză:
– Help me…
Camelia îşi şterse pe furiş o lacrimă. Uitase de orice teamă şi strigă cu compasiunea:
– Îi este foame. Ce Dumnezeu, e un om ca şi noi, rătăcit cine ştie cum…
Abia ajunşi lângă el văzură că are pe cap o lanternă puternică, ai fi spus că e un muncitor din minele englezeşti, întinse până pe sub necuprinsul Atlantic. Dar nu era decât un om neîngrijit, probabil nebărbierit de zile în şir, murdar, singur şi înfometat. Cum ajunsese acolo? Din ce altă gură de tunel sosise în faţa lor?
– E clar că există o ieşire, o altă ieşire, spuse Andy.
– Arthur….my name is Arthur…
Fiinţa care înfuleca de zor în faţa lor tocmai se prezentase. Apoi luă bidonul cu apă şi în acel moment cu toţii rămaseră uimiţi de gestul bărbatului. Acesta îl dusese la gură şi bău cu cea mai cumplită sete numai două guri de apă. Ai fi spus că a înghiţit doar două picături puţin mai mari. Dumnezeule, cât era de conştient.
– Ai văzut? Întrebă Oana privindu-l pe Andy. Apoi se întoarse şi spre ceilalţi.
– Aţi văzut, măi? Repetă ea.
– Da, Oana, am văzut. Omul nu e unul simplu. Mai mult, nu pare deloc neobişnuit cu astfel de situaţii. Ai spune că e un misionar sau mai bine zis cercetător adevărat, răspunse Mihnea.
Nici nu bănuia cât de bine nimerise cu această afirmaţie. Dar nu mai apucă să continue. Pământul începu să se mişte tot mai puternic. Englezul se întoarse spre ei şi punându-şi un deget în dreptul buzelor rosti:
– Silence, please.
Bucăţi de rocă începură să cadă din toate părţile şi abia reuşeau să se ferească. Ba chiar se desprinse una foarte mare care se rostogoli direct în urma lor, blocând definitiv şi pentru totdeauna drumul înapoi. Se auzi un clipocit bizar şi în curând văgăuna se umplu de aburi.
– Doamne, suntem într-un vulcan?
– Nu, Dia, nu suntem într-un vulcan. Tocmai ne-a dăruit pământul o a doua viaţă.
– Ce vrei să spui?
Cutremurul se oprise. Dar nu întotdeauna natura ne pune faţă în faţă cu câte o catastrofă naturală. De astă dată adâncurile se ruseseră cum se spune şi dăduse la iveală un izvor subteran de care aveau atâta nevoie.
– Feriţi picioarele, feriţi picioarele, le strigă dintr-o dată englezul uluindu-i din nou: rostise aceste cuvinte într-o română perfectă. Apa era fierbinte dar se răci iute. Poate că pentru prima oară ar fi putut spune că pe lângă ei, se scurgea ca o clăuză a destinului Apa Vieţii.
– Într-adevăr, Dumnezeu există, murmură Dia îngândurată.
– Mai aveai vreo îndoială? O întrebă Camelia?
– Voi rămâneţi cu Dumnezeii voştri, eu mă duc să strâng aurul la loc, spuse şi Oana parcă ţinând cu tot dinadinsul să arate că şi în situaţii extreme ea o tipă practică.
Arthur se căută la brâu şi scoase la iveală o hartă. Era harta Valahiei. După care mai privi un obiect, ascuns într-un buzunar. Era o busolă neobişnuită, cu mai multe ace.
– Ce e aia frate? Întrebă curioasa Oana. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva.
– E un cunoscător, prieteni, spuse Mihnea. Avem aici un tip pe cinste: sigur e om de ştiinţă ori cercetător.
– Dormiţi…odihniţi-vă…le spuse Arthur. Întotdeauna îmi revin repede. A…şi să nu uit…adăugă el lăsându-i muţi de mirare pe ceilalţi: ne aflăm exact sub ceea ce voi numiţi Târgovişte. Pare ciudat, mai spuse el, însă nu văd cum am putea ajunge iar la suprafaţă.
– Ştiţi ceva? Întrebă Andy. Parcă ne-am afla cu toţii într-o altă dimensiune, în lumea noastră.
Dia îl privi cu atenţie. Sosise de la malul mării ca să vadă o mănăstire, Dumnezeu să-i asculte rugăminţile şi să se întâmple ceea ce îşi dorea de atâţia ani. Minunatul ansamblu din Nucet părea un rai al credincioşilor dar până în urmă cu mai multe zile nimeni nu bănuise că exact de acolo, începea o altă lume, în tunelul până atunci doar bănuit în inchipuirile şi legendele bătrânilor. Dar îi plăcea și ei cumva această lume. Nu o vedea și nu o vedea nimeni. Nu mai existau răutățile și invidiile de la suprafață. Nu mai exista minciună și ură. Nu mai exista nesiguranța așteptărilor și dezamăgirea împlinirilor. Totul părea nou și acum își dorea să se mai nască aievea o dată ca să poată începe o altă viață. Dia isi stranse constiinta ultimelor ganduri si deveni mai ravasita ca niciodata. În acel moment se auzi un nou vacarm îngrozitor. Dar fata nu mai auzea demult nimic. Nici măcar pe ea. Își scrise în minte ultimele cuvinte și rosti deodată:
– Ce ar fi să nu mai plecăm de aici?
Răspunsul veni iute, ca un ecou al chemării:
– Ce ar fi să nu mai plecăm NICIODATĂ?”

Ati citit un fragment din romanul NOAPTEA SPERANTELOR, de Adrian Melicovici, aflat in lucru. textul este sub incidenta drepturilor de autor, ale autorului si Editurii Bibliotheca.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: