RSS Feed

Singura intre straini si suferinta

NOTIFICARE: Ceea ce veti citi mai jos este un capitol-marturie din romanul meu aflat in lucru dar si in curs de aparitie, intitulat Noaptea Sperantelor. Un fapt real unde protagonista cartii scrie practic cu propriile cuvinte acest capitol in mare parte.

” Doamne, câte lacrimi s-au mai scurs pe obrajii românilor plecaţi din casa lor, în străinătăţi îndepărtate, ca să poată aduce surâsul pe
chipurile celor dragi! Câte sacrificii s-au adunat în sufletele unor fiinţe care nu au făcut niciodată nimic rău ca să îşi merite suferinţa continuă. În anii ’90, viaţa românilor era încă una de chin, de amar şi griji, într-un coşmar numit viaţă. În anul 1999, minerii lui Cosma distrugeau totul în cale, reamintind că democraţia este încă la început, după zece ani de zbucium naţional şi promisiuni ale unor politicieni lipsiţi de orice scrupule, numai să aibă, numai să înşele, numai să izbutească să apuce ciolanul ruşinii, ca pe o pată continuă i de tristă amintire a unei moralităţi încă existente. Comuniştii încă mai bâjbâiau, în cel mai neaşteptat curaj. Nimic nu se schimbase, în afara vieţii oamenilor, tot mai grea şi aprig pusă la încercare de ani, de vorbe-n vânt şi mai ales de iluzia că în sfârşit, va fi mai bine.
Mineriadele iliesciene din 1990, 1991, ne izolaseră pe toţi ca pe nişte pedepsiţi nevinovaţi ai soartei. Europa nu ne dorea. Iar reformele ţărăniştilor eşuaseră una după una, sau dacă reuşiseră parţial, fusese cu preţul suprem: suferinţa românilor. Tot mai mulţi tineri îşi vedeau visele năruite, tot mai mulţi bătrâni îşi aminteau că totuşi, generaţia tânără nu trăise ca ei. Şomajul devenise ca o lege nescrisă şi şcolile le puneau absolvenţilor semne de întrebare: ” oare unde ne vom angaja, din ce vom trăi? „. Dar era ultimul deceniu al unui secol 20 plin de evoluţie şi mai ales de involuţie spirituală. Societatea românească devenise o junglă. Îţi era frică să mai faci un copil, îţi era frică să mai speri că va dispărea corupţia, nepotismul, îţi era frică până şi să îţi mai uneşti destinul cu cineva. Dar românii au strâns mereu din dinţi. Şi-au cheltuit agoniseala ca să plece departe de o ţară ce parcă nu mai era a lor.
În acest tablou al groazei şi deziluziilor, o tânără de numai 22 de ani a strâns din pumni şi, nevoită să îşi achite datoriile la băncile din România, tot mai lacome după dobânzi şi comisioane ascunse, a decis să ia drumul străinătăţii. Prietenul ei îi asculta tot mai atent mărturia de viaţă şi de suferinţă, plângând şi surâzând odată cu ea. O privea ca pe o revelaţie din neprevăzut şi simţea că puţini o pot înţelege. Ce ciudat! Să greşeşti din nevoie şi să te ridici ca o renaştere dintre toate greutăţile pe care le întâmpini. Cristina nu a ştiut niciodată să piardă. Singura ei alternativă a fost să învingă. Dar aşa cum se întâmplă în viaţă, a trebuit să îndure un coşmar al destinului, rătăcit prin acele timpuri ca o condiţie pentru atât de puţin apropiata fericire dintr-un viitor mult dorit. Prietena lui Andy, ultima şi pentr totdeauna aleasă, făcea parte din ceea ce numim şi astăzi Diaspora.
Într-o seară, cei doi s-au aşezat unul în spatele celuilalt, privind fiecare în el însuşi, în cea trăit până cînd şi-au spus simplu dar sincer, ” te iubesc”. Fiecare om are povestea lui de viaţă. Fiecare fiinţă are un trecut din care rănile apar şi mai târziu, cu greu cicatrizate. Aceste răni, cresc odată cu noi. Iar Cristina vroia să vorbească. La aproape 34 de ani, strigau încă suferinţele din tinereţea ei de atunci, de când fugise din ţară ca toţi românii sătui de viaţa pe care o duceau. Strigau lacrimile ei de atunci unindu-se cu cele de acum, de nu mai ştia pe care să le şteargă mai întâi. Îşi lăsase familia acasă, copilul de doi ani, mama la fel de înlăcrimată şi necăjită, căci tatăl ei murise într-o bună zi, lăsându-i fără datorii şi neştiind din lumea de dincolo prin ce treceau ai lui, rămaşi pe pământ, într-o lume parcă tot mai cruntă, mai nedreaptă. Îşi începu mărturia, către prietenul ei, povestind ca şi cum ar fi văzut un film, filmul vieţii sale. Din când în când se mai oprea ca să îşi tragă sufletul…auzea şi vedea parcă şi acum noaptea cea mai grea, ploile cand stătea ascunsă după copaci ca şi ceilalţi fugari. Plătiseră 500 de dolari ca să plece în Grecia, ţara de destinaţie, a acelor oameni care plecau fără să ştie dacă vor reuşi, dar încrezători în steaua lor. Poate că-i încuraja suferinţa familiilor lăsate în urmă. Poate că fetiţa Cristinei merita să aibă mai iute o copilărie fericită şi fără lipsuri. Poate că va fi bine.
Şi astfel, tânăra femeie începu să descrie dar şi să rescrie din propriile ei amintiri, cu propriile
ei cuvinte, viaţa ei din momentul plecării de acasă.

– Era în iarna anului 1999, mai exact în noiembrie…atunci a venit începutul unui sfarsit..care la vremea aceea nu numai ca nu îmi dădeam seama ca va veni …dar nici nu mi l-am dorit niciodată. Am trăit o poveste frumoasa de dragoste eu şi fostul soţ …Am avut pe vremea aceea o mica afacere…care la inceput a mers destul de bine …până intr-o zi când împrumutand bani din banca am ajuns datori iar tatal meu era dus săracu , şi poate la vremea aceea se învartea în mormânt , şi uite cum fata lui cea alintată , cum eram eu adeseori ..l-a facut de râs…
Era timpul atunci de a ieşi în străinătate la munca şi se spunea ca este mai uşor pentru o femeie pentru ca îsi va căuta o muncă fără riscuri adica cu acest fel de a gândi am hotărât şi eu plecarea mea în Grecia. Ţin minte când ştiam şi data exact.. totul devenise un chin, am plâns la despărţire…Din foarte multe motive îmi iubeam soţul enorm…
Aveam o fetiţă , un îngeras de doi anişori acasa şi o valiza care mă astepta la uşă.
Nu am fost singură nici până la Bucureşti niciodata dar uite cum necazurile şi rusinea m-au scos din ţara mea, unde pe atunci o iubeam enorm .. acum …Asa… eu înainte cu o zi de a-mi lua ramas bun am scris câteva randuri pe o foaie de hartie şi am pus acea ciornă în buzunarul unui sacou de al soţului meu…Era o scrisoare de dragoste o scrisoare de rămas bun în care îl rugam din tot sufletul să nu mă părăsească dupa plecarea mea , adica să nu îşi gasească vreo iubita. Îmi era frica…Scrisoarea bineinţeles a fost găsită chiar de el dar dupa o perioadă …Am mers cu trenul până la Bucureşti, el ,soţul meu m-a condus până acolo trebuia să ne întâlnim cu călăuza …ca în filme…
Nu stiam nici cine este nici cine altcineva va merge cu mine. Aveam o întâlnire dubioasa în gară ..deci trebuia să aştept cu un ziar în mână ..răsucit aşa până cineva v-a veni să îmi vorbească…în aceeasi postura ca a mea , incet, incet… am vazut că mai sunt si altii… nu am intrat în vorba cu nimeni …Am aşteptat iar peste un ceas de atunci ..un barbat nu prea inalt m-i s-a recomandat ca fiind ceea ce aşteptam … Ne-a adunat pe toţi într-o încăpere să ne vorbească. Acolo soţul meu a zis:”Florentina daca nu mai sunt femei care or să plece tu nu pleci”. În fine eu am aprobat dar cred ca ştia şi singur că în sinea mea tot plecam , odata ce eu hotărâsem înca cu doua saptamani în urmă , ca daca nu merge asa …eu merg pe jos în Grecia cu o altă călăuza de care auzisem…în fine…Din întamplare s-au alăturat şi alte doua femei…una pleca cu tot cu soţul ei şi una mai zvăpăiată, cred ca mergea la produs…scuze de expresie…ni se spunea traseul…deci mergem din Bucuresti până în Bulgaria cu trenul şi de acolo asteptăm undeva un tir care să ne ia…Îţi spun că având o imaginatie foarte incărcată eu credeam ca vine cu un tir şi ascult şi muzica , stiu eu …Da…am ajuns in Bulgaria!
Am dormit toţi într-o cameră de hotel până noaptea..şi noaptea am ieşit ca furnicile…îndreptându-ne spre o pădure…cică acolo trebuia să aşteptăm tirul…eram ascunşi după copaci , încercam sa ne facem şi prieteni doar de frica…
Totul a fost cum a fost ..dar uite că a început o ploaie şi nu ploaie simplă ci una aşa nebună!!!
Îmi plângeam de milă , dar o lacrima de pe obrazul meu nu a curs…ascunsi acolo şi uzi leoarca … se văd nişte lumini… călăuza fluieră şi coborâm dar uite că tot nu era tirul nostru. Un barbat a oprit maşina în locul acela pentru a se uşura.Urcăm dealul iar .. si de la capat , dar hai ca peste o jumatate de ora a venit …

Deci cum se arunca sacii de cartofi în bascule de pe câmp ? Da…Of…Doamne…Tot aşa eram noi aruncaţi în acel tir..suiţi sus ni se dau reguli …deci erau nişte saci cu granule puşi pe deasupra…dedesubt făcut tunel cu nişte paleţi ca să nu murim dracului pe acolo…da .. hai cine intră la fundul tunelului…că trebui sa stai şi bine cu plămânii…cu respiraţia că nu era aer. Ţin minte spre norocul meu am fost la coada tunelului unde călăuza mai tragea ultimul sac.
Acolo ne băgam doar cand se trecea granita .La bulgari sa iesi si la greci să intri …În rest stăteam deasupra. Sa nu iti mai spun cum ne uşuram noi femeile ce mod şi cum ..că la bărbaţi era usor ..da .. şi ….. cum spuneam se trece graniţa la Bulgari …şi cea de la greci…Of Doamne…ÎMI ADUC AMINTE CUM S-AU URCAT DOI ÎN TIR ŞI DĂDEAU CU LANTERNA … călcau peste noi şi ei nu ştiau …am auzit un bătut zdravăn din cabina, era semnul ca putem să ne ridicăm, trecusem graniţa… Aaa…am uitat să spun că s-a facut o oprire nu stiu unde oricum inainte de granite şi s-au urcat 20 de negri unde li se vedeau doar ochii şi dinţii… a dat spaima în noi femeile… şi ce să ai cu bieţii oameni ..Lasă că ei au plătit şi 1500 de dolari … că intrebară unul… doar 500 a-ţi dat voi?
Da .. uite că din tir .. aşa cum mai trăgea câte unul de copertina tirului , prelata aceea … am văzut şi eu primii pomi de portocali, primele frumoase lumini ..era frumos… Era nu alta ţară ci Grecia cu capitala ATENA…chiar în ea eram…
Nu stiam unde se va opri …îmi aduc aminte că eram obligaţi să coboram doi câte doi ..era lângă mare… auzeam marea … dar trebuia să fugim de acolo ..nu era timp de uitat prea mult si am ajuns împreuna cu cei doi tineri soţ si soţie că doar trebuia să mă ţin de cineva şi eu într-o fabrică unde se lucra cu marmură. De acolo am sunat-o pe doamna Aglaia, mama unei colege de clasă care îmi promisese că mă va ajuta odata ajunsa in Grecia…şi ea cu aceeasi călăuza s-a dus… în fine ..peste doua ceasuri a ajuns după mine cu taxiul m-a dus acasă unde locuia ea la o familie de greci în vârstă… nu a existat posibilitatea să fac nici sa fac baie a trebuit să mă culc aşa ca să nu deranjez…dar spre final ..ea nu m-a putut ţine acolo m-a dus la un hotel ieftin m-a lăsat acolo şi m-a învăţat drumul spre o grafie , unde se găseau locuri de muncă la amărâţi ca mine. Avea şi translator doua fete, una romanca şi una rusoaică… mergeam în fiecare zi timp de două săptămâni… poate ma baga cineva in seama, da şi m-a băgat ..m-a dus românca la un loc de munca cică un hotel a vorbit ea stie ce cu patronul căci eu nu intelegeam şi m-a lăsat acolo…A sosit un bărbat şi mi-a facut semn să merg cu el…am urcat în lift .. am ajuns sus, nu era cameră ci un apartament ceea ce am vazut şi spre surprinderea mea …am vazut cum acel barbat îşi dă jos cămaşa…nu vreau să cred cu ce intenţii .. doar stiu ca m-am speriat şi am început să ţip şi el de rusine sau frica stiu eu de ce anume…a deschis iute uşa şi am coborat ..am sunat unui baiat cu care m-am împrietenit în hotelul unde locuiam eu să vină sa mă ia dracului de acolo… şi a venit ..
Am mers a doua zi la acea agenţie unde el a facut gălăgie…pentru că acolo lasai paşaportul pana îi dadeai jumatate din primul salariu pentru că ţi-a găsit de muncă şi cu mare dificultate am luat pasaportul .. deci cu scandal, că a ţipat băiatul ăsta că aduce poliţia chiar i-a arătat nebunei acelea că are carte verde
ş i ca nu îi este frica de nimic şi asa am scos paşaportul distrusă.. Nu mai zic că am slabit 8 kg în două săptămâni, plângeam de dorul casei şi a toate sufletele ce erau in ea…
Mă sună mama şi îmi spune că un neam de departe este pe insula Creta şi să iau un nr de telefon să sun şi să incerc… a venit un baiat…opt luni am stat in Creta…am ajuns acolo cu un vapor mare cât trei blocuri din Humorul nostru…dar după trei săptămâni de când m-am dus, am făcut o greşeală…mi-am sunat soţul…am fost înşelată şi constrânsă moral cumva…dar nu îmi ascund vina mea…însă, nimeni nu m-a întrebat vreodată, ” ce puteai să faci?”l-am cerut la telefon pe soţul meu…i-am zis că din ziua aceea poată să îşi vadă de viaţa lui…nu mi-a fost uşor mai apoi…după cele opt luni am reuşit să scap din Creta…am venit la Atena…
aici am fost norocoasa mergand pe la magazine…Într-unul din ele…S-a nimerit că vanzatoarea era din Republica Moldova şi m-a luat şi m-a dus la ea acasă…ea stătea cu un arab…aveau împreună un restaurant şi magazinul de electronice unde nimerisem…erfau cumsecade…ieşeam cu ei la cafea…din acele zile…viaţa mea s-a schimbat…şi suferinţele au alternat cu reuşitele…
dormi, Andy?
– Nu, nu dorm…te ascult…
Andy se întoarse şi în acel moment se îmbrăţişară regăsindu-se parcă după ce se căutaseră fără să se ştie dintotdeauna…
Cristina plângea…dar erau altfel de lacrimi…poate cele din urmă, ale unei vieţi din care prietenul ei avea să mai afle încă multe poveşti…triste dar şi frumoase…”

Ati citit un capitol din viitorul meu roman NOAPTEA SPERANTELOR. Drepturile apartin in exclusivitate autorului si Editurii Bibliotheca pentru prima editie a cartii. Autor, Adrian Melicovici.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

10 responses

  1. INSPIRATIE SI SPOR !

    Apreciază

  2. Multumesc mult de tot, Lenuta Enache!

    Apreciază

  3. Am citit… peste cuvintele scrise s-au așternut imagini de mult timp uitate, ascunse într-un colț al minții.
    Coincidențe?!? Da de unde… se spune că D-zeu și-a făcut cunoscută prezența prin ele…
    Heretismata, Cristina, apo mena…🙂
    Spor la lucru, domnule Melicovici. Viața e una dintre cele mai grele școli cunoscute, iar examenele se mai trec și altfel decât prin suferință…

    Apreciază

  4. Multumesc…subscriu la ce spui, intotdeauna sustrag ce e bun din ce mi se spune…

    Apreciază

  5. Mult spor la scris si SUCCES!

    Apreciază

  6. Mersi fain, Costache!!!! Sa fie! Va fi un succes!!! Cele bune si tie!😉

    Apreciază

  7. Citesc si recitesc cele scrise..si da.. acest capitol este doar unul ..din viata mea..Lacrimile imi curg adeseori dar multumesc CELUI DE SUS..pentru ca sunt in viata… Nu stiam ce ma asteapta cand m-am pornit la acest drum..atat stiam ca o sa imi fie greu.. In vremea de atunci aveam doar 22 de ani , eram sincer si eu un copil…Tatal meu plecat in LUMEA CELOR DREPTI nu ma putea ajuta.. Si am inteles cat imi lipsea…De multe ori aveam nevoie de un sfat,sau macar de o mangaiere sufleteasca pentru ca da, ERAM SINGURA INTRE STRAINI SI suferinta nu a intarziat sa apara . Credeam atunci ca oamenii au frica de D.zeu si ca au suflet dar,m-am inselat amarnic.. Cineva mi-a spus odata,m-ai demult ca unii oameni sunt mai periculosi ca animalele salbatice … Am ajuns la concluzia ..ca avea dreptate… Totul a fost o incercare ? Nu stiu ..Atat stiu ca si din asta ..AM INVATAT MULTE..! (Adi multumesc din suflet, sper ca povestea mea sa fie citita de lumea care ar putea sa inteleaga intr-adevar ce este SUFERINTA NEASTEPTATA..)

    Apreciază

  8. ,,monicas10,, xeretismata kai apo mena ( salutari si de la mine ) Sa iti fie bine acolo unde esti si D.zeu sa te calauzeasca la tot pasul.. Am iubit Grecia foarte mult si inca o iubesc.. sincer imi lipseste..

    Apreciază

  9. Aceasi poveste o am si eu..acum 9 ani,venita in Italia cu o valiza plina de sperante si datorii…Saracele femei..cat sint de puternice,cata forta avem sa trecem peste toate..Azi sant fericita..insa cand ma uit in urma cu cat greu am construit tot ce am azi,pornind de la nimic…Mi-a placut foarte mult poveste..m-am recunoscut in multe ipostaze nefericite!!!Felicitari ptr curajul pe care l-ai avut Cristina sa iti deschizi sufletul sa te eliberezi!!!Felicitari d-le Melicovici!!!Toate gandurile mele BUNE!!!

    Apreciază

  10. Bun venit aici pe pagina mea. Te mai astept cu drag!😉

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: