RSS Feed

Monthly Archives: Ianuarie 2012

Salut! O sa murim?

” Salut! O să murim?

După ce îl îngrijise pe Cristi cum se pricepuse mai bine, bătrânul Lubomir se bucură pentru viaţa tânărului. Renăscuse o dată cu el. Acum temerarul bărbat, se pregătea să îşi ia la revedere de la binefăcătorul său. Sihastrul îl privi atent drept în ochi şi rosti:
– Da, ştiu. E timpul.
– Îţi multumesc din suflet pentru tot ce ai făcut ca să mă salvezi. Nu voi uita asta niciodată.
– Nu eu te-am salvat, tinere, ci Dumnezeu, asta nu trebuie să uiţi. El mi te-a scos în cale. Eu doar am fost ales ca să te întâlnesc şi să fac ceea ce trebuia făcut. Ştii, omenirea încă nu e pregătită pentru ce va fi.
– Cine oare poate să ştie ce va fi? întrebă Cristi gânditor.
– Noi, tinere. Noi, toţi oamenii acestui pământ. Am fost avertizaţi de atâtea ori. Cunoşti zicala ” nimic nu-i întâmplător”, nu-i aşa?
– Da, mulţi o folosesc.
– Dar nu toţi pot pricepe rostul ei, adăugă Lubomir. Uite, ia asta cu tine. E un mic dar de la mine.
Tânărul privi către mâna bătrânului care ascundea ceva în pumnul strâns. Îl desfăcu şi descoperi o piatră ciudată. Părea să fie un bolovan cules din comoara lucrurilor neînsemnate, peste care trecătorii poate că au călcat neatenţi.
– Te miră că îţi dăruiesc o piatră. Te miră încă toate aceste mărunţişuri care şi eu spun că luate fiecare în parte, ştiu şi cunosc mai multe decât orice muritor.
Luminată de soare, piatra de cuarţ strălucea cu putere, ca şi cum ar fi fost o misterioasă oglindă a trecutului, ieşită la iveală acolo, pe cărările munţilor. Tainele întâmplărilor de demult se adunaseră aievea într-un prezent perpetuu, ca o poveste a pământului, niciodată spusă până la capăt.
– Când te vei mai afla în clipă de cumpănă, să-ţi aminteşti tinere că bolovanul ăsta mereu va şti mai multe decât noi, zămisliţii unui Dumnezeu care ne ştie toate păcatele. Uite, bucata asta aparent neînsemnată, are un singur păcat: acela că de sute, poate mii de ani, ea a văzut totul. Ne-a văzut cum am încălcat poruncile, ne-a văzut cum am evoluat de-a lungul istoriei într-o inimaginabilă involuţie spirituală. Încă visăm comori ascultând poveştile timpului, încă vrem să fim bogaţi, să avem dacă se poate grămezi de aur, de bani, de lucruri, de case, de ce vrei tu. Nu am învăţat să fim toleranţi, să alungăm duşmănia dintre noi şi să facem din dragostea faţă de semeni ţelul nostru. Azi ai totul, da, îţi împlineşti orice dorinţă, crezi că eşti fericit şi totuşi, niciodată pământeanul nu încetează să îşi dorească şi mai mult. Niciodată nu suntem mulţumiţi, oricât de bine ne-ar fi. Şi mâine vine o ” hâţânătură” din asta care zguduie pământul şi poţi muri. Şi nimic nu iei cu tine. Măcar să rămână în urma ta învăţăturile de care uităm şi eu, şi tu, şi noi toţi. Poţi pica la pat şi când îţi numeri banii, averea, dacă o ai, descoperi că îţi lipseşte ceea ce toţi tratăm cu nepricepere şi orgoliu deloc necesar. Descoperi că dacă nu ai sănătate, nu ai de fapt nimic. Descoperi că dacă nu ştii să te bucuri de ploaie, de soare, de firul ierbii prin care poţi păşi când cauţi liniştea şi natura, de adierea vântului, de surâsul unui copil nevinovat şi câte şi mai câte, atunci iar nu ai înţeles nimic. Un suflet se naşte cu vederea palidă sau chiar orb, altul are un accident nedorit şi după ce bântuie patul spitalului, care crezi că e comoara pe care şi-o doreşte? Surzii şi muţii aud şi vorbesc mai bine decât mine sau decât tine. Vrem putere ca să-i dominăm pe ceilalţi, vrem bani mulţi ca să credem că putem cumpăra până şi inimile sau sufletele altora şi ne râdem de zborul păsării cerului care de fapt, ne domină pe toţi din înălţimi. Căci da, toate vieţuitoarele pământului au dreptul să fie mai fericite decât noi. Ele nu l-au mâniat niciodată pe Dumnezeu. Iar noi dacă avem sănătate, credem că doar ni se cuvine. A spus un poet de al vostru, Nichita Stănescu îl chema, ceva simplu, în două cuvinte: ” Salut, murim”! Aşa că ia piatra asta şi poart-o cu tine, pretutindeni. Iar când vei mai trece prin nedorită primejdie, adu-ţi aminte de ea. Nu piatra în sine te va proteja ci povestea ei, mult mai lungă decât a noastră. Aşa vei fi mai puternic. Îţi va spune o grămadă de lucruri şi te va povăţui fără să-i ceri sau să te întrebe vreodată ceva. Căci deşi tu eşti ţărâna din care te-ai născut şi unde te vei întoarce, piatra poate fi mereu aceeaşi dar tu nu poţi fi piatră. Mai seacă e viaţa ta fără sănătate şi fără de suflet bun decât piatra care nu are în ea niciun strop de apă.
Tânărul ascultă cu multă luare aminte ce spunea bătrânul şi rămase impresionat de ceea ce-i spusese. Întinse mâna şi luă bolovanul cu o grijă aparte. Apoi o strecură într-un buzunar, promiţându-şi să nu o piardă niciodată.
– Cu bine, Lubomir.
Dar Lubomir nu îl mai asculta. Doar rosti încă ceva:
– Cred că se va întâmpla curând. Când va răsări soarele, nu va mai fi ziuă. Şi atunci veţi înţelege şi voi ca şi mine că ţara unde am venit după ce comuniştii m-au izgonit din Praga în 1968, tot nu e pregătită.
Până când nu se va scufunda pământul într-o zi, ca să ne dăm întâlnire nu cu moartea ci cu primii paşi ai vieţii, nu vom înţelege nimic. Dar poate că nu va fi prea târziu. Unul din rarele daruri ale existenţei noastre este acela că putem mereu învăţa câte ceva din trecut, prezent ba chiar din viitor.
Pe bătrân nu îl mai asculta nimeni. Tânărul se îndepărtase demult, pierzându-se în zare.
Lubomir continua să gândească aşa, cu voce tare. În acel moment, un fazan se apropie de el curajos. Bătrânul întinse mâna iar pasărea se aşeză ascultătoare pe umărul său.
– Te privesc, vietate şi mă întreb: eşti mai bun de admirat sau mai bun de mâncat? Ştiu, vrei să spui ceva. Te înţeleg. Şi tu ai aflat că se va întâmpla. De ce ştiţi voi oare, necuvântătoarele pământului, aproape totul despre ce va fi? De ce noi, bieţi muritori, avem atâta progres şi totuşi nu ştim încă ce ne poate aduce ziua de mâine?
Nu apucă să continue că muntele se mişcă din nou. Un zgomot asurzitor se auzi apropiindu-se. Abia atunci Lubomir fu atent la ce se petrece.
– Se întâmplă încetul cu încetul…
O avalanşă se porni de pe creastă şi stânci uriaşeră se desprinseră de pe versanţi, rostogolindu-se la vale. Nimic nu le putea sta în faţă. Se porni şi o ploaie iar focul bătrânului se stinse. O bucată de munte izbi coliba de alături distrugând-o cât ai clipi. Lubomir stătea drept, înfruntând acest destin neaşteptat, încercând din nou să-l învingă cum se mai întâmplase. O ursoaică se auzi în apropiere alături de puii ei. Fugea haotic temându-se pentru viaţa lor. În faţa furiei naturii şi mai ales a celei divine, nimeni şi nimic nu mai are vreo putere. În zadar încercă animalul să se ferească. Alte două stânci masive o prinseră din urmă lovind-o. Puii ursoaicei rămaseră fără nicio apărare, alături de mama lor care zăcea acum cu capul zdrobit într-o baltă de sânge. Peste câteva secunde, fură loviţi şi ei şi striviţi. Lubomir încă stătea semeţ, ca un învingător, în mijlocul acestor evenimente iar bolovanii continuau să îl ocolească. Îşi duse mâna la buzunar căutând ceva.
– Ah, strigă el, nu mai am talismanul, i l-am dat băiatului acela. Apoi privi înainte: o altă bucată se îndrepta cu iuţeală direct spre el. Nu se feri. Aceasta sări printr-o întâmplare pe deasupra lui, împiedicându-se de alta.
– Cu adevărat avea dreptate poetul românilor. Cred că acesta e ultimul avertisment. Şi zâmbi murmurând: salut, o să murim?
Ar fi vrut să mai spună ceva dar nu mai apucă. Până la urmă fu lovit în plin şi bucăţi uriaşe îl acoperiră ca şi când bătrânul nici nu ar fi existat vreodată. Poate că Divinitatea îl pedepsise pentru regretul fulgerător că dăruise ceva. Căci nici Lubomir nu fusese fără de păcat după cum nici vină nu există fără vinovat. ”

Ati citit un fragment din romanul meu Noaptea Sperantelor, aflat in curs de aparitie. Atentie, drepturile de autor imi apartin mie si Editurii Bibliotheca.

Anunțuri

Rătăcit în altă lume

Rătăcit în altă lume

Noiembrie, 2009. Lucian îşi priveşte ceasul. Este ora 22.45 şi se grăbeşte să ajungă la metrou. Ştie că dacă va mai întârzia puţin, riscă să nu poată ajunge acasă, trenul subteran încetându-şi activitatea. Peronul e aproape gol, doar câţiva întârziaţi aşteptând în linişte. La un moment dat, coloana de aer rece se simte tot mai puternic, semn că este împins de singurul şi cel mai rapid mijloc de transport în comun din Bucureşti. Tânărul aşteaptă nerăbdător să poată urca în el şi curând, îl găsim stând la fel de neliniştit pe una dintre canapelele goale. Mai devreme cu puţin timp, nu ar fi găsit un loc unde să poată sta jos. S-ar fi sprijinit în accesoriile atârnate de bara de susţinere şi ar fi stat înghesuit între zeci de chipuri necunoscute. Peste numai o staţie trebuia să schimbe. Se temea că iar nu vor funcţiona scările rulante. Nimic nu mergea cum trebuie în aşa zisa metropolă românească. Nu mai avu curaj să îşi vâre căştile în urechi, se tot gândea că muzica o să-i distragă atenţia şi o să rateze coborârea. Era şi obosit. Obosit şi nepăsător. Acasă îl aştepta soţia, tot mai dezamăgită de viaţă şi mai ales de el, ca bărbat.
– Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Victoriei 1 cu peronul pe partea dreaptă.
Trebuia schimbe şi să meargă în Tineretului. Se căută mai mult din instinct în buzunare şi descoperi o bancnotă de 50 lei noi. Larisa fusese generoasă în seara aceea cu el. Chiar se gândise că într-o zi, muncise pentru aceeaşi sumă o zi întreagă lumină. Noua lui prietenă avea un job destul de bun şi tocmai divorţase. El intuise vulnerabilitatea ei şi profitase din plin, când observase că femeia îl place. Uitase că are o soţie superbă acasă, care îl spală, îl calcă, îi găteşte şi căreia nu îi mai cumpărase un buchet de flori de multă vreme, nici el nu mai ţinea minte de când. Viaţa tot mai grea a românilor provoca astfel de situaţii şi societatea civilă era neputincioasă. Politicienii trăncăneau de vreo 20 de ani cam cum stă treaba cu democraţia dar o făceau în mare măsură doar pentru ei. Fiecare guvern promitea „împliniri măreţe” şi în urma lui, rămâneau doar promisiunile şi gropile din asfalt, fabricile desfiinţate, rândurile tot mai consistente ale şomerilor, preţurile din ce în ce mai nesimţite ale produselor de bază şi multe…nu apăruse niciodată un capăt cât de cât luminat care să înţeleagă faptul că acel coş zilnic despre care vorbeau prin emisiunile canalelor tv trebuie raportat la realitatea unui trai decent şi nu la limita supravieţuirii. În acel an 2009, salariul minim pe economie era de 600 lei noi şi aşa avea să rămână vreme îndelungată. O ruşine pentru potenţialul unei ţări căreia nu-i lipseau nici resursele naturale şi nici oamenii cu scaun la cap. Atâta doar că aceştia din urmă erau deseori marginalizaţi. Ce să facă? Să plece…departe de familii, de copii, în ţări unde sudoarea muncii lor şi inteligenţa le erau retribuite cu bani adevăraţi.
După mai bine de două decenii, cocoţaţii de pe jilţurile politicii, nu înţeleseseră că statul nu are ce căuta în sistemul privat şi că privatul trebuie ajutat şi nu împiedicat să se dezvolte. De la anul 1990, sistemul fiscal românesc era întors pe toate părţile, schimbat, sucit şi răsucit, după cum visa noaptea fiecare ministru de finanţe care mai apoi, ziua în amiaza mare, susţinea conferinţe de presă ipocrite unde dădeau de ştire că sacul e gol. Investitorii străini se scărpinau după ureche şi îşi încruntau în chip ciudat sprâncenele. Iar când înţelegeau că s-au păcălit, puneau lacătul pe uşă şi o plecau cât mai departe de o ţară aflată veşnic în reformă şi tranziţie. În peste două secole, americanii nu schimbaseră niciodată constituţia şi legile fiscale, doar le ajustaseră cu legi sănătoase. În doar 20 de ani, în România legile fiscale fuseseră schimbate de câteva ori, constituţia modificată, aparatul birocratic supradimensionat de dragul voturilor, sărăcia menţinută pentru a se putea câştiga noi mandate contra unor pomeni electorale şi iniţiativa privată strangulată de taxe şi impozite, zăpăcită mereu de alte şi alte legi, una mai strâmbă decât cealaltă. Astfel, a renăscut în forţă economia subterană, salvarea de la un colaps mai întâi de toate uman, şi apoi economic. Într-o astfel de lume trăia Lucian, aproape metamorfozat, devenit o brută în propria familie, neînţelegând că familia este cel mai frumos lucru de pe faţa pământului. Societatea nu oferea prea multe soluţii. Consultanţii maritali şi doctorii psihologi aproape că făceau foamea în favoarea babelor descântătoare şi aşa ziselor vrăjitoare, apărute ca ciupercile după ploaie, mari dezlegătoare de cununii şi de bunăstare, pentru naivii unei lumi bolnave de nesiguranţă şi nepricepere. Prostituţia unei mari părţi a presei centrale şi locale îşi arăta şi ea semeaţă şi mândră incompetenţa dar şi disperarea. Sărăcia şi goana după bani cu orice preţ, aveau ca efect pagini întregi cu mame Omide şi poze ale femeilor dezbrăcate care ofereau soluţii deloc mândre pentru un popor creştin. O lume în care fiecare profita de celălalt cum şi cât putea, ca într-o junglă nefastă. Şi totuşi, cine credea în visele sale, acţiona cu veşnică încăpăţânare şi reuşea. Iar când reuşea, statul îşi cerea tributul, fără să ofere nimic viabil în schimb. Un tribut solicitat prea târziu, după tragicele episoade ale băncilor demult uitate…Bancorex, Banca Albina, Banca Internaţională a Religiilor, Fondul Naţional de Investiţii…etc…etc…un „ etc” obsedant. Media de viaţă a românilor aproape coincidea macabru cu vârsta pensionării. Lucian îşi pierduse capul. Denisa încercase în zadar să comunice cu el să îl determine să îşi caute un loc de muncă. Acum muncea doar ea. Şi muncea în două locuri. Se spunea că în Bucureşti eşti considerat şomer dacă ai un singur job, viaţa era şi este şi astăzi scumpă în capitală. Tânăra soţie ajunsese la nici 30 de ani să îl ţină şi pe soţul ei, să facă în singura ei zi liberă tot ce este de făcut într-o casă normală de om şi să aibă grijă chiar şi de fată. Lucian nu o mai ajuta cu nimic de mult. Doar bătea trotuarele cât era ziua de mare şi intra cu bocancii în vieţile altor femei, dispuse să-i suporte felul de a fi şi să îl mai şi plătească pentru asta. Iar el nu era în stare nici măcar să-i arate o cât de mică urmă de respect. Era sătul de ţigări şi de sex, ajungea în apartament obosit nevoie mare şi adormea fără să zică măcar un simplu „ bună seara” partenerei lui de viaţă. Ea se aşeza lângă el şi îl vedea dezamăgită cum se întoarce cu spatele şi-i dă brânci de parcă ar fi fost ciumată. La televizor, se auzea rostindu-se următoarea frază într-un reportaj despre procesul din 25 decembrie 1989 al lui Ceausescu: ” În acele momente, un tribunal de comunişti, condamnau la moarte alţi comunişti, cuplul dictatorial”.
Aşa ajunsese viaţa uneia dintre milioanele de familii româneşti, aflate pe un drum al deznădejdii. Lucian căzuse victimă tentaculelor unei lumi pe care altădată o respinsese. Era altfel.

NOTIFICARE: Aţit citit un capitol din romanul Noaptea Speranţelor, autor subsemnatul ( Adrian Melicovici) . Drepturile sunt rezervate, aparţin atât autorului cât şi Editurii Bibliotheca.

%d blogeri au apreciat asta: