RSS Feed

Rătăcit în altă lume

Rătăcit în altă lume

Noiembrie, 2009. Lucian îşi priveşte ceasul. Este ora 22.45 şi se grăbeşte să ajungă la metrou. Ştie că dacă va mai întârzia puţin, riscă să nu poată ajunge acasă, trenul subteran încetându-şi activitatea. Peronul e aproape gol, doar câţiva întârziaţi aşteptând în linişte. La un moment dat, coloana de aer rece se simte tot mai puternic, semn că este împins de singurul şi cel mai rapid mijloc de transport în comun din Bucureşti. Tânărul aşteaptă nerăbdător să poată urca în el şi curând, îl găsim stând la fel de neliniştit pe una dintre canapelele goale. Mai devreme cu puţin timp, nu ar fi găsit un loc unde să poată sta jos. S-ar fi sprijinit în accesoriile atârnate de bara de susţinere şi ar fi stat înghesuit între zeci de chipuri necunoscute. Peste numai o staţie trebuia să schimbe. Se temea că iar nu vor funcţiona scările rulante. Nimic nu mergea cum trebuie în aşa zisa metropolă românească. Nu mai avu curaj să îşi vâre căştile în urechi, se tot gândea că muzica o să-i distragă atenţia şi o să rateze coborârea. Era şi obosit. Obosit şi nepăsător. Acasă îl aştepta soţia, tot mai dezamăgită de viaţă şi mai ales de el, ca bărbat.
– Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Victoriei 1 cu peronul pe partea dreaptă.
Trebuia schimbe şi să meargă în Tineretului. Se căută mai mult din instinct în buzunare şi descoperi o bancnotă de 50 lei noi. Larisa fusese generoasă în seara aceea cu el. Chiar se gândise că într-o zi, muncise pentru aceeaşi sumă o zi întreagă lumină. Noua lui prietenă avea un job destul de bun şi tocmai divorţase. El intuise vulnerabilitatea ei şi profitase din plin, când observase că femeia îl place. Uitase că are o soţie superbă acasă, care îl spală, îl calcă, îi găteşte şi căreia nu îi mai cumpărase un buchet de flori de multă vreme, nici el nu mai ţinea minte de când. Viaţa tot mai grea a românilor provoca astfel de situaţii şi societatea civilă era neputincioasă. Politicienii trăncăneau de vreo 20 de ani cam cum stă treaba cu democraţia dar o făceau în mare măsură doar pentru ei. Fiecare guvern promitea „împliniri măreţe” şi în urma lui, rămâneau doar promisiunile şi gropile din asfalt, fabricile desfiinţate, rândurile tot mai consistente ale şomerilor, preţurile din ce în ce mai nesimţite ale produselor de bază şi multe…nu apăruse niciodată un capăt cât de cât luminat care să înţeleagă faptul că acel coş zilnic despre care vorbeau prin emisiunile canalelor tv trebuie raportat la realitatea unui trai decent şi nu la limita supravieţuirii. În acel an 2009, salariul minim pe economie era de 600 lei noi şi aşa avea să rămână vreme îndelungată. O ruşine pentru potenţialul unei ţări căreia nu-i lipseau nici resursele naturale şi nici oamenii cu scaun la cap. Atâta doar că aceştia din urmă erau deseori marginalizaţi. Ce să facă? Să plece…departe de familii, de copii, în ţări unde sudoarea muncii lor şi inteligenţa le erau retribuite cu bani adevăraţi.
După mai bine de două decenii, cocoţaţii de pe jilţurile politicii, nu înţeleseseră că statul nu are ce căuta în sistemul privat şi că privatul trebuie ajutat şi nu împiedicat să se dezvolte. De la anul 1990, sistemul fiscal românesc era întors pe toate părţile, schimbat, sucit şi răsucit, după cum visa noaptea fiecare ministru de finanţe care mai apoi, ziua în amiaza mare, susţinea conferinţe de presă ipocrite unde dădeau de ştire că sacul e gol. Investitorii străini se scărpinau după ureche şi îşi încruntau în chip ciudat sprâncenele. Iar când înţelegeau că s-au păcălit, puneau lacătul pe uşă şi o plecau cât mai departe de o ţară aflată veşnic în reformă şi tranziţie. În peste două secole, americanii nu schimbaseră niciodată constituţia şi legile fiscale, doar le ajustaseră cu legi sănătoase. În doar 20 de ani, în România legile fiscale fuseseră schimbate de câteva ori, constituţia modificată, aparatul birocratic supradimensionat de dragul voturilor, sărăcia menţinută pentru a se putea câştiga noi mandate contra unor pomeni electorale şi iniţiativa privată strangulată de taxe şi impozite, zăpăcită mereu de alte şi alte legi, una mai strâmbă decât cealaltă. Astfel, a renăscut în forţă economia subterană, salvarea de la un colaps mai întâi de toate uman, şi apoi economic. Într-o astfel de lume trăia Lucian, aproape metamorfozat, devenit o brută în propria familie, neînţelegând că familia este cel mai frumos lucru de pe faţa pământului. Societatea nu oferea prea multe soluţii. Consultanţii maritali şi doctorii psihologi aproape că făceau foamea în favoarea babelor descântătoare şi aşa ziselor vrăjitoare, apărute ca ciupercile după ploaie, mari dezlegătoare de cununii şi de bunăstare, pentru naivii unei lumi bolnave de nesiguranţă şi nepricepere. Prostituţia unei mari părţi a presei centrale şi locale îşi arăta şi ea semeaţă şi mândră incompetenţa dar şi disperarea. Sărăcia şi goana după bani cu orice preţ, aveau ca efect pagini întregi cu mame Omide şi poze ale femeilor dezbrăcate care ofereau soluţii deloc mândre pentru un popor creştin. O lume în care fiecare profita de celălalt cum şi cât putea, ca într-o junglă nefastă. Şi totuşi, cine credea în visele sale, acţiona cu veşnică încăpăţânare şi reuşea. Iar când reuşea, statul îşi cerea tributul, fără să ofere nimic viabil în schimb. Un tribut solicitat prea târziu, după tragicele episoade ale băncilor demult uitate…Bancorex, Banca Albina, Banca Internaţională a Religiilor, Fondul Naţional de Investiţii…etc…etc…un „ etc” obsedant. Media de viaţă a românilor aproape coincidea macabru cu vârsta pensionării. Lucian îşi pierduse capul. Denisa încercase în zadar să comunice cu el să îl determine să îşi caute un loc de muncă. Acum muncea doar ea. Şi muncea în două locuri. Se spunea că în Bucureşti eşti considerat şomer dacă ai un singur job, viaţa era şi este şi astăzi scumpă în capitală. Tânăra soţie ajunsese la nici 30 de ani să îl ţină şi pe soţul ei, să facă în singura ei zi liberă tot ce este de făcut într-o casă normală de om şi să aibă grijă chiar şi de fată. Lucian nu o mai ajuta cu nimic de mult. Doar bătea trotuarele cât era ziua de mare şi intra cu bocancii în vieţile altor femei, dispuse să-i suporte felul de a fi şi să îl mai şi plătească pentru asta. Iar el nu era în stare nici măcar să-i arate o cât de mică urmă de respect. Era sătul de ţigări şi de sex, ajungea în apartament obosit nevoie mare şi adormea fără să zică măcar un simplu „ bună seara” partenerei lui de viaţă. Ea se aşeza lângă el şi îl vedea dezamăgită cum se întoarce cu spatele şi-i dă brânci de parcă ar fi fost ciumată. La televizor, se auzea rostindu-se următoarea frază într-un reportaj despre procesul din 25 decembrie 1989 al lui Ceausescu: ” În acele momente, un tribunal de comunişti, condamnau la moarte alţi comunişti, cuplul dictatorial”.
Aşa ajunsese viaţa uneia dintre milioanele de familii româneşti, aflate pe un drum al deznădejdii. Lucian căzuse victimă tentaculelor unei lumi pe care altădată o respinsese. Era altfel.

NOTIFICARE: Aţit citit un capitol din romanul Noaptea Speranţelor, autor subsemnatul ( Adrian Melicovici) . Drepturile sunt rezervate, aparţin atât autorului cât şi Editurii Bibliotheca.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

One response

  1. Felicitari Adi! Daca imi permiti sa spun si eu ceva!?, improvizio am simtit o explozie in inima mea, mi-a luminat mintea…cu o intrebare?! De ce oare noi aplecam capul spre pantof, cand santem furati, cand santem calcati in picioare, cand santem facuti de ras, cand muncim din greu pentru un colt de paine, iar cei ce ne conduc, ne iau 25% din ce mestecam in gura. Cand ne vom trezi !? ….” desteapta-te romane”. Cand va fi schimbarea cea mare, de care sa fie mandru si copii si fratii si bunicii si sa spuna: acum stiu ca venitul mi-e asigurat, sant recunoscut ca Roman nu ca „rom” copii nostri au un viitor mai bun, lejer….. acum pot muri linistit!! multumesc Adi !

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: