RSS Feed

Priveste-ma in ochi si spune-mi ca esti PERFECT ( A)

Posted on

Aici, am să vă spun că NIMENI nu e perfect. Să ridice mâna sus cine se crede fără de greşeală, cine se poate duce la un preot, ori în faţa icoanelor şi poate jura cu mâna pe Biblie că nu a greşit niciodată, că este trup şi suflet după chipul şi asemănarea Lui. Are cineva acest curaj?

Nu am să dau nume, din respect pentru bunul simţ însă şi eu, ca orice om în viaţă, am fost lovit destul de bine şi chiar fără motive la un moment dat. Cu toţii trecem prin aşa ceva. Viaţa nu e simplă. În plus, eu mi-am recunoscut propriile greşeli, dar făcând aşa ceva, am realizat că de fapt am apelat la compromisuri, lăsând o putere nemeritată celui sau celei care a crezut că poate beneficia de sinceritatea sau bunătatea mea. Între minciună şi adevăr, eu cred că întotdeauna trebuie să aşezăm sufletul, acela pe care ni-l aruncăm, uneori, în raftul simţămintelor pe care unii demult şi le-au uitat.
Am şi eu poveştile mele, ca orice om de pe lumea asta, unele mai frumoase, altele mai triste, iar altele făcute să ţină la nesfârşit ca un serial al vieţii. Toţi avem poveşti. Dar toţi avem momente când am greşit. Fugim de noi mulţi, ne axăm pe puteri pe care nu ni le-a dat Dumnezeu, acelea de a judeca oamenii fără să încercăm să-i cunoaştem, fără să avem noi înşine dreptul să fim Dumnezei. Am să vă rog să vizualizaţi pentru început chiar aici. Sau dacă doriţi aici. Sau cine ştie, poate aici. De fapt, mai încercaţi şi aici. Oriunde veţi citi sau vizualiza, mă veţi găsi pe mine. Eu nu am să îmi fac singur aici procese de conştiinţă, că nu am de ce, nu am dreptul nici pe departe să judec pe cineva dar totuşi, îmi pot exprima o părere despre ce cred atunci când cineva, se crede perfect. Puterea de a-ţi da singur dreptate mereu, călcând în picioare din oră în oră sau de la zi la zi sau la un moment dat ceea ce ai spus, înşelând prin cuvinte în seri de ore bune de discuţii, minţind frumos că da, aşa va fi şi apoi trântind alt adevăr, ca să zic aşa, nu mi se pare ok. Unde mai există caracterul şi sufletul atunci când te răsuceşti de la o zi la alta, aruncând cu pietre la nesfârşit, în încrederea cuiva, afişându-ţi ura pe care nici azi nu ţi-o mai recunoşti?
Nu mai suntem în stare să ne iertăm nici măcar pe noi. Alergăm după iluzii şi poveşti de nenumărate ori şi în toate, finalul e acelaşi: niciuna nu are happy end. Iar când intervine o siguranţă neaşteptată, mai întâi promitem, repetăm infinit că da, aşa ceva ne trebuia şi nu mereu ” cioburi” după care iar ne răsucim. Şi ce facem? Lovim… propunem ceva de bun simţ şi apoi aruncăm lovitură după lovitură, nu ştim să ne protejăm amintirile frumoase, ne pierdem sufletul, şi printre ăia da, am curaj să vă spun că mă număr şi eu. Ideea e că nu sunt singur…există o lume rea, avidă de averi, de materialism, de lipsă de scrupule în care alungăm prietenii adevăraţi şi ne vindem inima doar ca să fim şi să ne credem atotputernici. Nu ne mai pasă cât am minţit, cât am încercat şi cât am înţeles sau dacă am înţeles ceva din experienţele vieţii. Important e să existe ideea că suntem perfecţi, aşa se cred unii. Ei nu au greşit în veci. Rostim falsa minciună din noi ca să doară şi apoi uităm că TOŢI facem parte din această lume… ne vindem ce avem mai frumos în noi în ură totală, doar ca să ne fie nouă bine. Niciodată nu realizăm, mulţi, că celălalt se poate pune în situaţia ta, ceea ce tu nu eşti în stare, sau invers.
Cei care se cred perfecţi au orbul găinii, scuzaţi expresia. Cei care provoacă încredere şi speranţă şi apoi o calcă în picioare, lovind fiecare amintire frumoasă, uitând ce au spus la un moment dat, pe aceia cum să-i mai denumesc?
Trăim un timp al orgoliilor prosteşti, de prost gust, trăim o istorie a unei lumi care în mare măsură, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ni se deschide larg uşa unei case şi apoi o trântim în urma noastră, doar pentru că nu are imaginea din poveşti, trântim vorbe urâte, strivim prin ură totul şi aşa, ne pierdem pe noi înşine. Niciodată nu ne punem întrebarea cu maturitate ” da de ce se întâmplă aşa?” Cei care se cred perfecţi nu îşi mai văd defectele, nu îşi mai recunosc ce-i dezavantajează ca oameni, dacă mai pot fi numiţi oameni câtă vreme de dragul narcisismului se cred zeii pământului şi nu mai calculează ce spun, nu mai sunt atenţi la ce cuvinte folosesc şi de fapt, nu mai sunt atenţi nici cu viaţa lor, câtă vreme aceasta a devenit, din păcate, pentru societatea noastră, un fel de goană după ” aur”. Primim astăzi acel ceva, care ne aduce absenţa lipsurilor, şi peste un timp, ne trezim că iar avem sufletul trist… mereu şi mereu aceeaşi poveste, merge mai departe…
Să presupunem că eu nu sunt eu, ci un oarecare, chiar aşa, sunt un om simplu, neştiut de nimeni, care te întreabă pe tine, cititorule, ORICINE AI FI, uite aşa: PRIVEŞTE-MĂ ÎN OCHI ŞI SPUNE-MI CĂ EŞTI PERFECT! Dacă cineva are acest curaj, să se creadă aşa, atunci să ridice mâna sus.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.
%d blogeri au apreciat asta: