RSS Feed

Monthly Archives: Octombrie 2012

SPERANTA UNUI VIS- IMPRESII DIN SZEGED- JURNAL CALATORIE 3


Nu pot să ajung la momentul unde ma aflu acum, Szeged, fără să trec peste ceea ce a fost în ultimele zile…la Timişoara am rămas impresionat de semaforizarea excesivă, de aglomeraţia din trafic dar mai ales de frumuseţea oraşului. Undeva spre seară m-am întâlnit cu una din fanele mele, o timişoreancă autentică, pentru scurt timp dar aromâncă poate mai patrioată ca ceilalalţi…m-a întâmpinat cu căldură…

a doua zi am părăsit Casa La Fayette şi m-am îndreptat spre Şarma unde într-o pensiune agroturistică am înţeles de ce unii au succes când ştiu să îşi promoveze trecutul şi tradiţia…pensiunea era singura unde puteam dormi până să pot ajunge în Sânnicolau Mare dar am crezut că visez când am intrat în ea…se numeşte Scwabenchaus şi a fost cândva casa unui german plecat acum…am rămas mut de admiraţie…uimire…locul unde serveai masa era sus, unde fusese hambarul iar acum devenit veritabil muzeu…în cameră mă simţeam un prinţ habsburg şi la recepţie parcă la masa şi tot mobilierul din jur în stil neobaroc ai fi zis că te aşteaptă vreun secretar al împăratului Rudolf…am făcut un filmuleţ…neprelucrat încă…aici, în vest, spe graniţă…toate satele parcă sunt mici orăşele, au de toate…am ajuns în Sînnicolau Mare unde nici naiba nu era pe străzi în afară de mine…un oraş magnific….micuţ dar superb…parcuri…flori….amfiteatre…sălcii…însă o ploaie mă sâcâia…am tras la un hotel şi nu a costat mult..


azi dimineaţă am întârziat plecarea spre Cenad…punctul vamal…dar ploaia s-a mai lăsat…şi am ajuns la vamă…am fost nevoit cu puţin înainte să mă sui în maşina de monitorizare până ” dincolo” că aşa am fost sfătuit…şi da, am ajuns în nici 10 minute de vamă pe pământ unguresc…şi dintr-o dată frig crâncen…am mers liniştit, şoseaua avea pistă de bicilişti ca un trotuar dar m-am temut….mi-am ascuns aparatul foto…tricoul…am pozat rar….fără să bag pe nimeni în seamă… maşina de monitorizare mă aştepta din 3 în 3 km….trebuia să ţin aproape…să nu ne pierdem eu şi partenerul de pe maşina cu bagajele…am reuşit…a venit ploaia…s-a oprit…iar a pornit…am intrat prin vreo 3 comune….curăţenie…piste biciclişti…coşuri de gunoi de o parte şi de alta la nici 10 metri unul de altul..canalizări….iarba verde…

civilizaţie maximă…curat…am mers cu teamă şi am avut emoţii pe şosea…poliţie la greu…nimeni nu m-a întrebat nimic…dar un şofer român m-a recunoscut din dubiţă şi a scos capul pe geam strigând ” înainte, curaj, speranţa unui vis”…m-a dat pe spate…mă văzuse la ştirile Pro…multe maşini cu număr de România…am intrat în Szeged dar nu mă întrebaţi când că nici nu mi-am dat seama… am mers…apoi am căutat o pensiune ceva…împreună cu partenerul de pe monitorizare…am găsit pensiunea Timarpanzio…jaf pe faţă…52 euro ptr două persoane…benzina scumpă…3-4 euro…fără maşina de monitorizare sarcina mea s-ar îngreuna căci nu aş putea căra eu atâtea bagaje…siguranţă ar fi mai puţină…Ungaria E CIVILIZATĂ  dar România e magnifică…aici e numai câmp…mare noroc că e wirelles aici ca să mai pot scrie toate astea…de mâine drumuri secundare fără taxă…dar neprevăzut…am vorbit în engleză…de mâine cred că adio internet şi cazare ok seara…prin sudul Ungariei nimeni nu ştie cum e…iar pe jos, deci faptul că eu merg zeci de km zilnic pe jos, puţini îl realizează…nu mi-e uşor…am tresărit şi am ajuns să fiu uimit că primesc un banal sms pe mobil de  la loana Radu…care scrie de mine…am primit şi de la Boriga un sms, primarul Târgoviştei, unul de încurajare finalizat cu ” Doamne ajută”…mâine dimineaţă după ora 8 mă întâlnesc cu consulul României din Szeged…e o tipă…trebuie să ţin cont de scopul expediţiei, proiectul intercultural…nu ştiu când mai apuc să scriu câteva rânduri…nu ştiu dacă în zona sudică a Ungariei există locuri cu Wi Fi. Se pare că banii rămaşi nu ne vor ajunge…două promisiuni de sponsorizare privată nu s-au concretizat…da…e uşor să spui vorbe…să amăgeşti omul…şi apoi să uiţi că s-a bazat pe tine…dar mă voi descurca…acum vă pup pe toţi cititorii mei şi nu uitaţi că nu există ţară mai frumoasă ca România…păcat că e şi locuită unde nu ne pricepem să facem ceva pentru munţii şi peisajele noastre…îmi vine să râd…mă mai uit pe net la jurnaliştii de la presa centrală care stau la căldurică şi invită vorbăreţi din politică…toţi sunt rupţi de realitate…habar nu au cum e de fapt lumea..cum e să mergi pe jos peste 600 km şi să cunoşti omul la poarta lui…în România nu există televiziuni de ştiri ci grupuri de interese…pahare cu apă minerală şi becalizare excesivă…la căldură…dar SPERANŢA UNUI VIS ştie cum e…ştie cum e să ajungi să te bucuri şi de un sms primit pe tărâm străin din ţara ta…să te bată vântul…să îţi promovezi oraşul, ţara…cei de la tv central sunt duşi rău cu pluta….talk show-uri de doi lei..îmi vine să rât de unii inteligenţi care nu cred că eu merg pe jos şi se dau măreţi aiurea..râd singur…pentru că eu vreau să îmi demonstrez mie asta puţin îmi pasă mie ce cred cretinităţile astea de oameni vânduţi la ” Vântu-ri” centrale…şi ” Felix” de Băneasa… ştiţi, sunt aşa fericit… sunt aici..merg lejer 30 km zilnic…40…chiar şi 50…nu mai obosesc….mă susţine SPERANŢA UNUI VIS…să fiţi cuminţi dragilor…şi dacă voi păţi ceva Doamne fereşte pe drum să nu uitaţi că eu nu mor niciodată…aşa cum nu moare nici SPERANŢA UNUI VIS…

Speranta unui Vis- JURNAL FOTO SI CUVINTE DE CALATORIE ( 2 )


Ştiu că pare incredibil până şi pentru mine dar…prieteni dragi…am ajuns PE jos în Timişoara..DOAMNE….peste 500 km…am dat jos kilograme…cad pantalonii de pe mine…de unde scriu acum…ultima oară scriam din Slatina…am trecut prin centura Craiovei şi apoi oraşul Filiaşi cu un ritm susţinut alternând cu distanţe mai scurte. În Biblioteca Anton  Pann din Filiaşi am vorbit despre valoarea noastră ca români, despre Târgoviştea mea dragă şi apoi, cu o oarecare teamă, am tranzitat oraşul Strehaia, cu mare frică, mai pe româneşte…am văzut palatele rromilor dar nimeni nu ne-a zis nimic, dimpotrivă, am fost trataţi în treacăt cu amabilitate şi până seara am ajuns să înnoptez şi în patul lui Leo din Strehaia într-un amplasament ptr tiruri…am ajuns la Drobeta Turnu Severin…

Doamne…ce senzaţie să vezi Dunărea din depărtări…apoi să ajungi acolo…oraş frumos…am intrat în oraş prăfuit…cu staţia de emisie recepţie la brâu…am găsit o pensiune mai ieftină şi a doua zi primarul a rămas surprins de expediţia SPERANŢA UNUI VIS…mai departe am mers pe lângă Dunăre peste 23 km, fluviul mi-a fost călăuză…maşina de monitorizare era înainte…departe…nu se putea opri niciunde de însoţitor ca să pot face o pauză…niciun magazin să pot bea apă…doar poliţia de frontieră…care m-a protejat…am mers cu lacrimi de emoţie în ochi…în stânga fluviul…în dreapta munţii…mai mă incurajeaza  şi Gety…draga de ea…mă susţine formidabil…mă încurajează…lăcrimez citindu-i sms-urile şi încurajările…mulţi români mă susţin…alţii poat că tac aşteptând…

trebuia să fiu atent să nu dea veo maşină peste mine…zgomot infernal…uneori eram sunat pe mobil…nu puteam auzi iar mulţi care mă sună nu realizează că un om care merge zeci de km zilnic nu are starea de spirit să asculte toate lucrurile…

Am început trecerea munţilor…pe linia Orşova…Herculane…Caransebeş…mi-am forţat puterea şi ambiţia…serpentine şerpuind superb…. am uitat de oboseală…munţii superbi, peisajul…
m-au ajutat să înţeleg cât de important este să iubesc frumoasa Românie şi expediţia să reuşească…am tras de mine…am dormit în matizul ăla amărât de monitorizare chinuit…benzina s-a consumat…am cheltuit bani neprevăzuţi…am realizat că de pe undeva din Ungaria probabil, voi rămâne fără bani…unele promisiuni de ajutor privat s-au dovedit până azi cel puţin neacoperite…dar SPERANŢA UNUI VIS  mă ajută…bănăţenii sunt formidabili…am ajuns cu marş forţat la Timişoara…trecând prin Lugoj…munţii au rămas în urmă…Dunărea la fel…au apărut câmpiile…şi marele oraş bănăţean a apărut ca din pământ în faţa mea după un marş pe jos de aproape 60 km…sună un telefon…e îngerul meu păzitor…LAVINIA ŞANDRU….mă ajută cu cazarea…două nopţi la pensiunea CASA LA FAYETTE….să pot lua o zi de pauză…mă apropii de Timişoara pe înserat…am ochii în lacrimi…mă gândesc mergând unde am ajuns pe jos..îmi pun ochelarii de soare pe ochi ca să nu mă vadă primii trecători că am ochii umezi…soseşte un jeep…care ne conduce la pensiune pe mine şi însoţitorul maşinii de monitorizare…în oraş sunt dus la cazare iar mâine reiau drumul de unde am rămas…mai sunt 3 zile şi duminică trec graniţa…începe atunci şi aventura…necunoscutul…prin Ungaria şi Slovenia…Pro Tv Timişoara relatează despre expediţie..Pro Tv central la fel….de acasă niciun ziar dâmboviţean nu mă sună…doar Andreea de la Columna…mă simt puţin schimbat….nu mai e o problemă să fac 30 km pe zi…deja voi mări media spre 35-40…orele de zi lumină o permit…unii mă sună…alţii mă uită…viaţa e un rahat dacă nu ştii să ai încredere în ce faci…mă simt, repet, metamorfozat…Timişoara…mă întâlnesc mai adineauri aici cu o fiinţă superbă, cu Alina, timişoreancă…o scumpă…bem o cafea pe înserat eu, ea şi însoţitorul meu…apoi revenim la pensiune…mâine reîncepe expediţia…mă tot frământ…cum va fi la graniţă…cum va fi pe jos prin Ungaria…dacă maşina cu proviziile, echipamentele, bagajele, de monitorizare va rezista să pornească din 5 în 5 km să mă tot aştepte…sper că va fi ok…sper…mă susţine ZBORUL SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE…cum numesc cartea…acum vreau să mă opresc…dar voi reveni…sunt îngândurat dar prea puternic ca să renunţ şi să nu reuşesc…

(va urma)

dar urmariti si cateva poze din cele peste o mie facute din tot atatea locuri diferite…








SPERANTA UNUI VIS- JURNAL DE CALATORIE IN IMAGINI SI CUVINTE

Expeditia ” Speranta unui Vis” se afla in ziua a cincea, la Slatina, zi de pauza. Am plecat marti, pe 9 octombrie, la ora 10.30, dimineata, din Vama Targoviste, asis

tat si incurajat de autoritatile locale, de primarul Gabi Boriga si prefectul Dambovitei ca si de presa locala, prezenta si ea. Imi iau la revedere de la toti si ma indepartez, incepand sa merg pe jos cei peste 2000 km pana la Roma. Pe masura ce ma indepartez, intorc capul si am ochii umezi, in lacrimi  dar sunt prea departe ca sa mi le mai vada cineva. Mi le sterg usor si pornesc cu darzenie inainte…peste vreo 6 ore ajung in Gaesti unde innoptez intr-un motel, atat eu cat si insotitorul de pe masina de monitorizare, un matiz inscriptionat cu numele expeditiei si foto cu turnul Chindiei plus Colloseum-ul din Roma. Toata teama normala de dinainte pentru ceea ce urmeaza sa fac imi trece. Chipul Fetei Soarelui mi se arata in suflet…ea stie…tace…dar INTELEGE. Niciun sacrificiu nu e mare atunci cand vrei sa iti vezi un vis implinit…doar puterea dorului ce-l porti locurilor dragi, fiintei care e ACASA  pentru ca te insoteste in inima, aduc o forta nemaintalnita. Si acum stiu ca POT.  Cei 2000 km pana la Roma au devenit azi cand scriu doar 1850. Dar sa continui…

In dimineata de 10 octombrie pornesc spre Pitesti, trec prin Topoloveni si ma opresc epuizat la iesirea din Stefanesti, de fapt, la doar 1 km de Pitesti. Pe drum, masina de monitorizare deschide drumul si ma asteapta din 5 in 5 km ca sa beau apa si sa mi se faca filmari scurte si poze. Statiile de emisie receptie se descarca repede pentru ca nu a fost timp sa fie formatate. Suntem nevoiti sa ducem masina intr-un service apropiat deoarece nu mai functioneaza partea electrica prin care alimentam totul: laptopuri, statii, telefoane, camera video, etc. Se rezolva si pornesc mai departe. Pe 11 octombrie ajung dupa alti vreo 26 km in Lunca Corbului. Nu avem unde sa innoptam, asa ca dormim in Matiz chinuiti, in frig, mai pornim noaptea motorul sa incalzim dar tot nu e ca in pat. Vremea se raceste.

In 12 octombrie plec dis-de -dimineata spre Slatina, pana unde am de mers vreo 47 km. Am picioarele pansate preventiv, bube, bataturi si nu sunt odihnit bine. Mananc conserve ca in armata si ciocolata dupa ciocolata cam la 3 ore, plus vitamine, calciu, magneziu, etc. Sunt uimit chiar si eu, corpul reactioneaza perfect. Maresc pauzele, cam din 4 in 4 km unde ma asez cate 10 minute in masina, beau apa ori vorbesc cu oamenii ce-i intalnesc care se mira si se minuneaza frumos. E un zgomot infernal pe sosea, trec tiruri dupa tiruri in mare viteza, sunt nevoit sa merg cu mare atentie pe stanga drumului. Incep serpentinele, urcusuri si coborasuri neasteptate. Dar lumea vazuta de aproape, din mersul pe jos, pare altfel, uimitoare. Oboseala ma macina insa rezist si merg cu prudenta. Pe la ora 13 ma suna Lavinia Sandru, o sustinatoare a expeditiei si ne spune ca suntem asteptati in Slatina, mai intai masina de monitorizare si apoi eu. Nu reusesc sa mai inaintez cu aceeasi putere, devin tot mai obosit. Un Duster maroniu ma urmareste fara sa am habar cine e.Nici azi nu stiu. Ora la care preconizasem sa ajung devine alta, mult mai tarzie…aproape de ora 17, urc cu mare greutate un deal pe unde serpuieste soseaua neteda a judetului Olt si odata ajuns sus zaresc totul ca prin ceata., se vede Slatina. Dar tot e departe. La cca 5-6 km inainte de intrare vad o reporterita si un cameraman cum ma filmeaza mergand epuizat…ajung in dreptul lor si capat incredere si forta, tonus si glas. E o colega, Fulvia, de la Olt Tv, o tanara jurnalista care ma intervieveaza, Sunt intampinat si de viceprimarita Slatinei, Mihaela Stana…se fac prezentarile…eu arat ca un zombi…am parcurs peste 140 km de la Targoviste in 4 zile si inca sunt nevoit sa merg pana la hotelul unde Municipalitatea olteana ne asigura cazarea si hrana, ca unor nababi. Asa ni se pare noua,mai ales mie, obisnuit sa merg ultimele zile prin vant, in bataia miiilor de masini si mancand pe genunchi cate o conserva. Televiziunea ma filmeaza din mers, cum inaintez cu greutate dar optimist, zambind printre lacrimi discrete ca am reusit un forcing de peste 47 km. Intru in Slatina si se face intuneric. Merg pe jos pe arterele orasului si ajung in dreptul hotelului Bulevard Prestige…oamenii sunt uimiti…oameni primitori si plini de respect…intre timp citesc pe blogul meu sau alte profile cu ajutorul conexiunii wirelles ori mi se spune la telefon ca incep unii sau continua sa ma vorbeasca de rau. Zambesc! Sunt prea puternic, expeditia mea proiect este prea importanta ca sa bag in seama asemenea specimene de oameni care fac degeaba umbra pamantului, oameni agramati, care nu au inteles nimic nu numai din ce fac eu dar nici de la viata! Trebuie sa fii ori dus cu capul ori prost gramada ca sa fii frustrat ca un om are picioarele praf si merge pe jos atatia km cu un scop nobil. De parca cei 3500 de euro, cam 30 la suta din cheltuielile proiectului, le-as folosi ca sa ma distrez…Doamne ce prosti sunteti mai barfitorilor politizati…Am bandajele praf, picioarele la fel, insotitorul meu Guzi se teme pentru mine insa optimismul si darzenia mea il incurajeaza si pe el. Expeditia SPERANTA UNUI VIS  devine ceva ce s-a dorit de la inceput: un gand frumos pus in practica de promovare a orasului de unde vin si al tarii mele. Ma prabusesc in patul civilizat din hotel intr-un tarziu, in vreme ce stiu de acum, ca voi reusi, pentru ca imi da aripi ZBORUL SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE. In curand, SPERANTA UNUI VIS  va trece si prin alte orase, unde oameni intregi la minte, deschisi, oficialiTati si municipalitati ma vor primi nu pe mine, ci ideea mea, frumusetea SPERANTEI UNUI VIS.

FOTO EXPEDITIE, PE TRASEUL TARGOVISTE- GAESTI- PITESTI- SLATINA.










%d blogeri au apreciat asta: