RSS Feed

Monthly Archives: Noiembrie 2012

JURNAL- SPERANTA UNUI VIS- TIMPUL REGASIRII PRIN PLOAIA DE LACRIMI


Zborul păsării spre steaua care nu se stinge este adesea liber şi puternic… ea se duce înainte şi da…mereu înapoi… către locul soarelui…către locul chemării…fie că plouă…fie că e senin…ea zboară…continuu…până când îşi vede împlinirea…până când simte sub aripi adierea ultimului vânt…nu ştiu dacă astăzi a bătut vântul…nu mai ştiu nimic…tot ce ştiu este că ploaia puternică şi fulgerele nu au reuşit să îmi oprească dorul…când ne-am despărţit…s-au rupt cerurile…nu am putut să mă mişc din loc minute bune…am îmbrăţişat-o şi am privit înapoi după ea cum se îndepărtează…
Apoi am înaintat pe cărările muntelui către Firenze care e încă departe…încă vreo 70 km…şi apa curgea din toate părţile…pe mine…pe şosea…din văzduh…de peste tot…parcă Dumnezeu dăduse drumul la toate râurile şi mările pământului…dar am încercat să merg..mi-am amintit cum a fost ultima noapte în Bologna…nu am putut dormi… ascultam Sad Violin neîncetat şi parcă Fausto mi-a înţeles durerea…ce om minunat…apoi am ascultat Ultimul Romantic…hm…le-am lăsat aşa să cânte la infinit şi am încercat să închid ochii…dar nu prea am reuşit…am fumat ţigară după ţigară…dacă ar fi ştiut, poate că aia mică nici nu mi-ar mai fi luat…ce mai contează…m-am speriat puţin…se udase perna…de la gânduri…de la frământări…de la dorinţă…Dacă a existat vreodată vreo pernă sau vreun pat scăldat în atât de multe suspine, atunci acela a fost…

Iar azi totul s-a descătuşat în cea mai frumoasă singurătate în vârf de munte…de fapt nu ploua…de fapt era plânsul muntelui…odată cu al meu…hohotele descătuşate au umplut văile…ecoul unui dor nestins s-au auzit de jur împrejur…da…m-am făcut ascultat peste tunetul cerului…am tresărit…din urmă s-a auzit un claxon…m-am întors… mi-a stat inima în loc…cunoşteam numărul acela…dar mă înşelam….nu era cine mi-aş fi dorit…era altcineva…mi-am adus aminte că prietenul meu Cristi mi-a zis de câteva ori să las corpul să meargă înainte…să îl separ de gânduri…am încercat…am mai înaintat puţin…dar nu mă despărţisem de corp…altceva se rupsese în două….SUFLETUL… sufletul meu rămăsese în urmă…

şi aşa am înţeles că de azi înainte trebuie să mă lupt pentru ceea ce îmi doresc..şi mai ales…trebuie să şi merit…ştiu că pierzi întotdeauna când renunţi la sinceritatea sufletului…iar fiecare om, are dreptul la O ŞANSĂ! Aşa că îmi voi juca şansa până dincolo de sfârşit…am pus mâna pe telefon…am sunat-o pe Andreea de la Columna…decizia mea era luată…zborul continuă…sufletul românesc trebuie să răzbată şi el pretutindeni…de la Târgovişte şi până dincolo de stelele care nu se sting…şi nu…nu va fi Roma destinaţia finală…trebuie să alerg continuu pentru ceea ce simt…dar întâi să încerc să înţeleagă fiecare român de oriunde, că prin el însuşi şi ceea ce face devine LA SPERANZA DI UN SOGNO ( Speranţa Unui Vis)…steagul românesc şi culorile sale trebuie să fluture peste tot…în orice suflet…în orice inimă…voi încerca să le insuflu compatrioţilor mei curajul depărtării…curajul vieţii..curajul de a crede mereu în ei şi în cele mai frumoase speranţe…să fie mândri că sunt dintr-o ţară uimitor de frumoasă….da…ROMÂNIA…iar mai apoi…din toată fiinţa mea…cu orice risc voi merge şi mai departe…expediţia va continua… în sens invers…către locul unde noaptea trecută am vărsat râuri-lacrimi… da..ştiu…e iarnă…vine…va fi alt vânt…va fi zăpadă…va fi frig…dar până către trecerea dintre ani, ce poate fi mai frumos şi mai nobil decât să faci cele 3 culori ale steagului să fluture şi ce poate fi mai frumos decât să alergi către îngerul pământean pe care încerci să îl meriţi…o, da…ştiu…mulţi se vor întreba „ cu ce, de unde bani ?”…dar nu am nevoie…nici măcar de rucsac nu voi avea nevoie…nici măcar de mâncare…şi asta pentru că sub toate acestea, se ascunde în taina dorinţei o putere uimitoare…puterea care nu moare niciodată: DRAGOSTEA! Merită să faci orice sacrificiu pentru ce e în inima ta dacă ai pentru ce…Adevărat vă spun că STEAUA CARE NU SE STINGE ar putea fi romanul vieţii şi al momentului…dar şi mai adevărat vă spun că nu mă interesează celebritatea…nu cer decât o şansă…cât de mică…aşa cum mulţi o au…nu cer decât putere de Sus ca să mă pot întoarce înapoi câteva sute de kilometri şi să fac înconjurul în jurul locului soarelui de câte ori va fi nevoie…
Mă aflu în orăşelul Loiano. Un orăşel aflat la vreo 65 km de Firenze. Pare pustiu dar mai pustiu îmi e mie sufletul. Tot timpul aud o voce lăuntrică ce repetă la nesfârşit „ vino… vino”…e vocea trăirilor mele…şi e atâta singurătate aici…ce vânt năprasnic bate afară… dar ce furtună şi mai puternică e în sufletul meu…lăsat cu totul în urmă… privesc norii negri ce se adună pe bolta cerească şi deja ştiu că până şi ei mă înţeleg…din urmă vine un chip drag mereu şi îmi dă putere…dar atât… tresar…ciocăne cineva…off….nu e decât recepţionerul…nu sunt ochii pe care-i simt şi-i văd…nu sunt obrajii pe care i-am atins dar zâmbesc iar suspinând şi aud… „ iar ai fumat”… până şi asta mi-e dor să aud…

Este un timp al durerii sufleteşti şi al regăsirii interioare. Este o seară când da, stele devin nevăzute iar şi iar cele mai frumoase lacrimi…este o noapte albastră, o nouă noapte albastră într-un întuneric profund din care parcă iese o lumină…este îngerul meu drag…toată ziua m-a sunat… îngerul care a apărut încă de când am aşternut primii paşi în Slovenia… Dumnezeu veghează…şi sper să mă înţeleagă…să trimită către ea tot ce am mai frumos în inima mea…să-i arate că a devenit un vis pământean…o minune dintre noi… la ceasul din urmă al gândurilor mele, privesc chipul drag ce-l doresc cu atâta ardoare aici şi în viaţa mea, îmi împreun mâinile şi le înalţ către cer. Este rugăciunea vieţii din secunda veşniciei, ajută-mă Doamne să pot ajunge sănătos la Roma…să fiu român pentru românii mei….şi da, ajută-mă Doamne ca după aceea să pot merge mai departe, înapoi, indiferent şi oricum, ca să iau în viaţa mea alături şi pentru totdeauna, un înger drag. Este alt zbor SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE, este zborul propriei mele inimi…creat din aşternut de lacrimi, creat din zâmbetul fericirii că există, este un aşternut creat din chemarea mea continuă…iar gândurile, paşii mei la infinit, vor striga necontenit în mersul fără de oprire: VINO….

Anunțuri

Expeditia SPERANTA UNUI VIS, jurnal- CINE ESTE STEAUA CARE NU SE STINGE


Cand am ajuns seara tarziu in San Dona di Piave, am dormit rupt de oboseala. Ingerul nu a uitat sa imi spuna noapte buna si asa, am prins incredere si forta. Iar drumul spre Mestre a continuat cu indarjire pe SS 14. Un prieten bun, Silviu, din Sacile, ma tot incuraja si informa cat mai am de mers sau se interesa cine ar putea sa ma ajute….si se apropia seara…nu mai vedeam masinile care treceau pe langa mine….stiu doar ca la un moment dat m-am prabusit pe o margine, in iarba, secerat de o durere puternica…dar eram constient…cu un efort altadata neinsemnat, am scos o ciocolata mica din buzunar si am mestecat-o. Aveam nevoie de putere…dar nu mai era apa…renuntasem sa o mai iau din cauza rucsacului….am dat sa ma ridic dar in acel moment, mi-a tasnit sangele  pe nas si am fost nevoit sa ma asez asa, sub cerul liber, cu fata in sus…nu mai aveam vitamina K 1 la mine…doar m-am rugat bunului Dumnezeu sa ma ajute…Nu stiam ca pana si sangele poate deveni lacrima… si totusi… s-a oprit… m-am ridicat greu… dar PUTERNIC. Ranile trupesti sunt mai usor de alinat decat cele sufletesti… si m-am intrebat: OARE ACESTA SA FIE MUNTELE FERICIRII? Da, poate ca acesta este pentru ca mai apoi, am asezat rucsacul indarjit la spate, temandu-ma sa nu plesnesca alte bretele la el si am mers inainte….continuu… se inserase….am privit steagul Romaniei si mi-am revenit…. de zile bune,


steagul Romaniei flutura pe strazile italiene la bratul meu si eram mandru….am luat jacheta reflectorizanta pe mine si am inaintat….soseaua s-a largit pe mai multe benzi….semn ca ma apropiam de un oras mare…dar nu se mai termina….am ratacit drumul….la un giratoriu imens scria SS 14 in  3 parti si m-am derutat….am intuit singur si am mers…..tineam rucsacul tot mai greu cand pe un umar cand pe celalalt… nu mai stiam unde naiba e Mestre asta…din cauza intunericului…. o voce ma cauta la telefon, ca de atatea ori de la intrarea in Slovenia si ma incuraja numai ascultand-o…. am ajuns la un hotel…Aurora…..chinezesc…Corina m-a sunat iar….draga de ea…plecase spre mine….sa ma usureze de rucsac…tocmai din Bologna…
Nu eram bun de nimic… si da….am auzit telefonul iar….ma intreba daca Aurora se numeste hotelul….era in masina iar eu pe hol…ne vedeam reciproc…am amutit… de emotie…probabil ca nu va intelege niciodata pe deplin ce a fost in sufletul meu in acele minute…mi-a adus vitamine…o sticla de cola…ciocolata…intaritoare…si nu numai….era o femeie tanara si foarte stapana pe ea….apartinea unei lumi diferite… aveam ochii umezi, mereu am ochii umezi cand dau sa-i pronunt numele…si cand ma suna in timp ce merg…imi da putere… da, era prima oara cand o vedeam… da…vedeam un inger pamantean adevarat…mi-a lasat o placheta ca sa nu mai car laptopul, greu si acela…si a plecat….am simtit un nod in inima cand am vazut cum se indeparteaza…si am adormit…si am visat…am visat OAMENI….Marie Rose…Diandra….Iancu Samson…da….devenisera toti cele mai frumoase lacrimi din Diaspora in cele mai frumoase vise ale mele…nu mai aveam de mult somnul linistit…m-am trezit in intuneric si cred ca aveam febra….ma dureau ingrozitor picioarele…am luat un calmant dar cand mi-a trecut, deja se facuse dimineata….

In Ferara am stiut ca ceva nu e in regula. Nu mai aveam de acum niciun bagaj la mine, decat aparatul de fotografiat….ingerul venise iar…si am pornit spre Bologna ca din pusca….dar m-am oprit repede…tot timpul imi venea sa vomit… seara trecuta ma dusese la un Mc Donalds inainte sa plece….hm…de cand nu mai intrasem intr-un Mc Donalds… ma simteam AL EI … dar mai ales al puterii dinspre ea….si iar m-am asezat pe iarba…masinile treceau in goana de acum pe SS 64…nu puteam nici sa vomit…mi-am bagat 2 degete pe gat si da…am vomitat indelung…tot traiam cu impresia ca imi iese si sange pe gura…nu ma inselam…m-am speriat…am zabovit cam jumatate de ora….am tras aer in piept…si da…am mers inainte…strada parea nesfarsita….dar steagul Romaniei flutura legat de bratul meu si cand il priveam, imi aduceam aminte ca am ceva de facut….consulul Cosmin Dumitrescu,atunci cand mi-l daruise, imi spusese in fata catorva zeci de romani, la Trieste: ” duce-ti acest steag cat mai departe domnule  Melicovici”. Si asa am capatat iar putere…

Nu stiu cand am vomitat din nou…stiu doar ca m-a sunat asta mica din Bologna si nu i-am spus nimic…ascultam vocea ei intreband normal ” pe unde esti” si mi se umezeau iar, la nesfarsit, ochii….vocea si incurajarile ei ma sprijinisera din Slovenia…era ca un aer pentru mine…de cate ori suna, incepeam sa respir…capatam forta…incredere…si da….am privit soarele care stralucea puternic, m-am ridicat cu cea mai apriga incapatanare si am continuat sa merg…trecuse deja de ora 3….venea seara…si da…la doar 5-6 km de Bologna vedeam orasul…indicatoarele ma derutau..pe unul scria ca mai sunt 10 km, pe altul doar 5….nu conteaza…am mers…am ajuns intr-o statie de autobuz si am stat intins cam 10 minute… nu aveam bagaj dar ceva ma durea in stanga…ma temeam sa nu imi curga sange iar…sa nu mai vomit…mi-era frig…asa cum eram cu fata in sus am sunat si apoi brusc m-am ridicat…aia mica venea spre mine…sa ma ajute sa nu bajbai prin ditamai orasul…sa ma duca la ea, acasa…si a venit…cu putin inainte de intrarea in oras…

Cum am vazut-o nu am mai simtit nicio durere. Toate imi trecusera pe loc…am ajuns la ea si mi-a dat camera ei sa stau aici 2 zile, sa ma refac…m-a servit si m-a rasfatat cu lucruri normale dar in situatia mea nu mai era asa…uitasem cum e sa mananci normal…cum e sa aiba cineva grija de tine…pe unde trecea fiinta aceasta aveam impresia ca ramane o lumina in urma…cand a plecat la prietenii ei, seara..s-a facut intuneric brusc…intr-un tarziu am adormit…dar noaptea, cred ca pe la ora 2-3, am simtit iar o durere naprasnica…de acum rucsacul era aici…am gasit ce imi trebuia…m-am trezit vorbind singur prin camera si intreband ” unde esti, mami?”… am lasat lumina aprinsa…mi-era urat…asa am adormit…din nou…si iar am visat…am visat numele unor straini care mi-au fost alaturi, numele si chipurile unor oameni care traiau departe de tara lor…oameni adevarati, care au inteles cum trebuie traita o viata demna…da….DIASPORA…

S-a auzit o bataie in usa….una puternica….mi-am adus aminte ca ingerul mi-a spus ca numai cine are cheia poate intra…dar se auzea ciocanind…si cred ca deliram…sau nu…oricum, aici casa e plina de candele…miroase frumos si totul e superb…dar azi dimineata, o lumina puternica am vazut cum ma orbeste…stralucea taman in pragul usii…ciocaniturile continuau…nu stiam daca sa deschid sau nu…credeam ca poate e ea dar nu…avea cheie…mi-am luat inima in dinti si am deschis…ha…ce credeti ca am vazut? Steagul Romaniei….si o voce se auzea dinspre toate intrarile…ma tot intreba…daca o vad….” ma vezi, ma vezi? Imi vezi lumina?” Nu stiam cine vorbeste…steagul flutura in pragul usii si deodata am inteles ca visez. Da…visam oameni care treceau ilegal frontiera acum multi ani…care stateau la cozi pentru vize…pentru un loc de munca…oameni care faceau toate muncile injositoare numai sa poata avea grija de cei dragi…visam oameni care devenisera parte a unei lumi pe care acum o inteleg….si ah…vocea tot intreba daca o vad….chipuri peste chipuri zambeau…vedeam lacrimi…doruri…copii fara parinti si parinti fara copii…vedeam sudoarea lor…vedeam totusi peste toate acestea acea lumina…infinita…puternica…si am inchis usa….dar nimic nu s-a oprit….cineva a rostit: MA VEZI? OMULE, SPUNE ODATA, MA VEZI? Sunt steaua care nu se stinge…..si am intrebat curios, in acel vis…DAR CINE ESTE STEAUA CARE NU SE STINGE? Si visul s-a curmat. M-am trezit…ce vis ciudat….am fost la baie…mi-am dat cu apa pe ochi….cand m-am intors in camera, m-am intins pe pat. Si atunci am auzit clar: Steaua care nu se stinge este pretutindeni pe lumea asta. Steaua care nu se stinge este SUFLETUL ROMANESC!

Jurnal expeditie- NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.


Nu există un timp al nerăbdării ci doar o speranţă continuă.  Am privit soarele diminetilor sub roua clipelor care s-au repetat la nesfârşit, între lacrimile fericirii şi dorului de mine şi de tot ce în sufletul meu.  Am ştiut că puterea voinţei nu are limite. Întotdeauna, alegi calea unui nou început ca pe o piatră de temelie a ceea ce începi să construieşti şi mai ales să simţi în tine însuţi.

În vârful unui munte ridicându-şi semeţ brazii către cer, mi-am împreunat mâinile şi l-am rugat continuu pe Dumnezeu să îmi dea puterea tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Şi aşa am trecut Slovenia… din orăşelul Vransko, unde patronul unui hotel mic şi cochet a înţeles ce vreau să fac, am simţit OAMENII. A venit după mine a doua zi dimineaţă cu ditamai jeep-ul să îmi dea înapoi 5 euro din ce plătisem şi o sticlă de apă minerală. Şi mai departe, trecând prin Ljubliana, pe o vreme ploioasă, unde ambasadorul Cosmin Boiangiu m-a primit ca pe un prieten, mai apoi prin Postojna şi până dincolo de locul unde ultimul masiv muntos se unea cu cerul, am intrat în ţara unde mă aflu acum.

Bătuse vântul cu putere în ultima noapte pe pământ sloven dar doua zi, soarele iar s-a înălţat în splendoarea lui de astru nemuritor şi aşa, am păşit cuprins de emoţie în Italia. Mi-aduc aminte că mergeam fericit şi speriat totodată iar la câteva sute de metri, am zis că trebuie să respir uşor şi să mă pregătesc fizic şi psihic pentru ceea ce ar fi urmat… m-am aşezat pe o piatră dintr-o margine de drum ferit din calea şoselei, între pomi şi pe un drum lăturalnic de ţară. Rucsacul tot mai greu devenise  deodată uşor….dar ciudat… am adormit acolo preţ de câteva clipe şi da, am avut un vis… cineva mă striga prin staţie….şi spunea.. Ţ monitorizarea către expediţie”…am răspuns „ Expediţia Speranţa Unui Vis, recepţie”. Era Guzi care mă îndruma pe unde să merg…dar m-am trezit brusc…nu, nu mai era Guzi… se întorsese de mult în ţară…de la Lendava… mi-era urât… m-am uitat la telefon să mai citesc mesajele primite… şi peste câteva secunde am zâmbit fericit.  Doamne, până unde ajunsesem…  dintr-o dată am înţeles că mă aflu cu advărat în ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE şi am devenit din acea secundă cel mai fericit om de pe pământ.  Da, plângeam de bucurie că SPERANŢA UNUI VIS  a mers mai departe şi acum, din tărâmul pe care păşisem, răsăreau noi şi noi amintiri…


Mi-am aşezat rucsacul în spate şi aşa am plecat mai departe, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie..mă regăsisem…mergeam liber şi fericit mai departe… priveam tot ce se aşternea nou înaintea mea şi simţeam cum îmi curg lacrimile pe obraz…una după alta… la infinit… da…repet…eram aşa fericit… astfel am intrat în prima aşezare italiană şi vă jur că nu mi-a păsat… am înţeles încă o dată că dacă vrei ceva în viaţă, trebuie să încerci, să nu renunţi niciodată căci te poţi lupta cu imposibilul şi tot se cheamă că măcar ai fruntea sus şi nu te laşi…

Am ajuns în Trieste unde fără să cunosc nimic şi pe nimeni m-am îndreptat din aproape în aproape către consulat…unde da, am fost primit frumos…ca un domn respectat pentru ceea ce face şi nu jignit… iar când am plecat mai departe, către Monfalcone, marea m-a însoţit multă vreme, ca o călăuză credincioasă a călătoriei mele… am vorbit doar cu două persoane la telefon…un amic şi încă cineva… şi da… la al doilea telefon maşinile treceau pe lângă mine, rugsacul plesnea din nou din toate încheieturile dar eu stăteam cu el la ureche şi în sinea mea, deveneam ŞI MAI FERICIT.
Nu mai mă interesa că trec prin toate bălăriile de pe marginea drumului, că intru în nu ştiu ce tunel..ştiu doar că după ce am închis telefonul, am rostit zâmbind cu voce tare:  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ.   Doi prieteni români m-au întâmpinat pe drum şi m-au aşteptat fără ca eu să îmi dau seama, mi se rupsese iar ceva la rucsac de la greutate, fermoarele erau desfăcute..totul se rostogolise pe jos… mai apoi, un nou prieten, Silviu, se îndrepta spre mine venind direct din Sacile, de la peste 100 de km ca să mă ia şi să mă aducă înapoi a doua zi.

Iar în Sacile am dat peste un colţ de rai…câteva zeci de români petreceau româneşte… Silviu are un magazin…unde aproape numai români am văzut intrând… preţurile erau cu zece la sută mai mici pentru şomeri…Asociaţia GEORGE ENESCU  îi aduna la activităţi unde tradiţia românească se păstra frumos departe de ţară, pentru acei români întâlniţi de mine acolo, chipuri care m-au privit dar abia acum află cât de mult le-am privit eu pe ele… mă întrebam în vreme ce-i vedeam dansând…acolo…de-a gata..ei între ei..preparând porţiile şi bucurându-se de acea seară: oamenii aceştia, oare câte lacrimi or fi vărsat în sufletul lor când au ales să trăiască singuri şi departe, între străini şi suferinţă, doar ca să îşi facă o viaţă mai bună…ca să îşi crească copiii mai frumos…imaginea cu costume populare mi se părea incredibilă… da..păreau fericiţi…dar mă gândeam…că lacrimile lor nevăzute şi neauzite au fost infinit mai multe decât ale mele…mi se părea incredibil că în Diaspora românii de bună credinţă sunt mai români decât mulţi rămaşi în ţară…li se citea oboseala pe chipuri…li se citea durerea, dorul de cei dragi…dârzenia luptei loc cu greutăţile prin care au trecut în atâta amar de ani… li se citea fericirea că au izbutit prin ei înşişi să se adune laolaltă ca să poată zâmbi da, da, pentru ceea ce chiar ei au devenit, pentru viaţa lor: SPERANŢA UNUI VIS.  Acei români erau cu adevărat împliniţi, tocmai pentru sudoarea lor, pentru că niciodată nu uitau să privească înainte, cu demnitate dar mai ales, nu uitau de unde au plecat. Da, au alt standard de viaţă, da, pentru că şi ei sunt însăşi viaţa. Poate că în sufletul lor, îşi puneau multe întrebări despre cum să îşi facă o viaţă mai liniştită, pentru ziua de mâine… îmi trecea oboseala doar privindu-i… eu eram doar în trecere…dar ei, sunt mereu acolo, pentru doruri şi zile de muncă asiduă, necontenită… ochii lor vorbeau fericiri şi nefericiri… poveşti de viaţă fără de egal pe care le voi aşeza în ramele romanului la care lucrez, rătăcind pribeag ca să înţeleg mai bine sufletul românesc, să îi cunosc trăirile, oriunde s-ar afla…ce carte groasă aş scrie cu ce am învăţat în viaţă…şi ce carte ŞI MAI GROASĂ  aş scrie cu ce am învăţat de când am plecat…nume precum Petronela, Cati Florea, Sami ( Samson Iancu), Corina, Mihaela Grădinaru, Giulia Chicla, Cristian Groman, Diandra şi multe altele sunt numai câteva lacrimi frumoase de emoţie, suferinţă, grijă, împlinire, ale unei lumi pe care o descopăr încetul cu încetul…

Speranţa Unui Vis este un sentiment creat nu de mine ci de chiar destinele acestor suflete.  Privesc către următoarele zile şi se aude un glas… este chemarea spre timpul infinit al zbuciumului, totuşi frumos, care se află în inima mea. Nu mai există de multă vreme capăt de lume pe acest pământ. Există doar suflete care se caută fără să se aştepte…inimi care tresar fără să ştie când…iar în următoarele zile, ştiu că mă cheamă chiar freamătul româneasc, pe meleaguri străine şi totuşi….acasă… şi da…mai mă cheamă ceva… ploaia nu mă poate opri…pe măsură ce înaintez oboseala nu o mai simt…căci sunt prea sincer cu inima mea… până la sâmbăta care vine voi merge cu steagurile României şi Italiei la vedere…

 Sâmbătă voi ajunge în Oraşul Roşu, Bologna. Ciudat..cele 20 de turnuri de acolo strălucesc toate în clipa asta…iar paşii mei, vor fi mereu primii pe un drum al inimii fără de întoarcere.  Acum, la finalul acestei postări, aşteptaţi-mă puţin că bate cineva la uşă… nu…încă nu a venit… e încă departe… nu mi-a sosit înainte să mă întâmpine… dar nu-i nimic…am timp să-i aparţin toată viaţa pentru că am devenit pururea tânăr, puternic şi nemuritor. Şi mai am ceva… am cea mai fidelă prietenă…ca şi voi…SPERANŢA UNUI VIS…şi tot până sâmbăta viitoare, voi parcurge o distanţă ce pare imposibilă sub greutatea rucsacului… dar mă cheamă şi îmi dă o putere unică ceea ce e în sufletul meu…pentru că da, la celălalt capăt şi totodată nou început, se află  STEAUA CARE NU SE STINGE. O altă poveste..şi da, puteţi să râdeţi…dar eu am ochii umezi…cineva mă simte şi mă vede aievea şi mai ales mă înţelege…iar ca să vezi strălucirea unei frumuseţi pământene, niciun efort nu e prea mare… aşa cum voi toţi, sunteţi cea mai frumoasă speranţă a propriei voastre vieţi, aşa şi eu sunt cel care spune da mami,  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.

MESAJUL SPERANTEI UNUI VIS PENTRU ITALIA- SUBTITRAT IN ITALIANA.

Expeditia SPERANTA UNUI VIS- jurnal- În zbor spre steaua care nu se stinge


Undeva, sus, pe acelaşi cer al speranţelor, dăinuie o lumină care străluceşte etern…în fiecare zi mai mult…tot mai mult… mă aşez puţin pe o margine de şosea, ferit de maşinile care trec ca să îmi mai trag sufletul.  Merg în cea mai frumoasă tăcere şi vreau să ascult puţină muzică…dar nu am unde…însă o dată cu suişul altor munţi, pe şoseaua şerpuind ca o călăuză, un prieten neaşteptat mi se alătură…este râul muntelui…apa clipoceşte frumos şi curge tot mai repede între spumele ce par furioase…dar nu e aşa…nu ştiam că muzica apelor limpezi e atât de frumoasă…am privit curios şi da…peştii mişunau mulţi şi liberi…m-am simţit ca ei…neîngrădit de nimeni şi de nimic…privesc în faţă şi soarele apare de după crestele munţilor orbindu-mă… nu mai simt oboseala…deşi rucsacul apasă din greu pe umerii mei… uit de tot şi de toate…privesc în dreapta şi în stânga…mă feresc uşor de maşini dar nu e ca la noi…aici şoferii te respectă…ştiu că sunt probabil vreun drumeţ al cărărilor slovene şi chiar mă salută… Doamne în ce lume am ajuns? Unde sunt ignoranţa, intriga şi răutăţile lăsate în urmă? Da…mă simt liber şi fericit…un european simplu care merge într-o ţară liberă…intri în ea doar observând semnul…ca şi cum ai pătrunde în altă localitate..nu sunt vameşi…
Ştiam că Cejle e un oraş mare, al 3-lea ca mărime al Sloveniei însă nu aflasem că până să ajung la el mai am multe minuni de văzut… am rămas uimit să văd că fiecare loc, fiecare parc, fiecare localitate, fie din Ungaria sau Slovenia, îşi promovează orice cetăţean onorabil prin nenumărate statui…fiecare pensiune ori firmă au mii de pliante frumos colorate şi care descriu atractiv până şi cele mai modeste locuri…cu fotografii…cu imagini…oamenii de afaceri români nu se pricep toţi la aşa ceva…ei cred că reclama online e cea mai bună…dar nu e…la Târgovişte aproape nici un hotel sau muzeu nu are mii de pliante de zeci de feluri cu oraşul şi istoria locului…deci încă nu există turism real…aici în Slovenia însă şi în Ungaria…nu te mai saturi uitându-te pe ele…Doamne şi câte locuri ar fi de promovat în mii de pliante la Târgovişte şi în România…tuturor…câte poze halucinant de interesante s-ar putea împrăştia în colţurile lumii cu istoria Cetăţii Chindiei…cu munţii noştri..cu Dunărea şi Delta noastră…avem nevoie de investitori open mind mai ales din străinătate nu de afacerişti cu sindromul „ ce-mi iese că vreau repede profit”….

Mulţi se dau măreţi că merg în străinătăţi dar de fapt doar trec în viteză pe autostrăzi cu maşina şi nu văd şi simt nimic din ce văd şi simt eu…nu contează..important e că sunt mii de târgovişteni în Diaspora…şi milioane de români din toată România care au vărsat lacrimile suferinţei şi dorului de ţară ca să le fie lor bine…şi acum trimit bani acasă ajutând chiar şi aşa, de departe, economia românească…şi economiile ţărilor pentru care muncesc pe rupte…românii de „ afară” au altă mentalitate…şi prima este mentalitatea ÎMPLINIRII…dar vai…cu câtă trudă…şi-au părăsit copii şi familii şi au dormit în cele mai neaşteptate locuri…au tras cât au putut ani…mulţi ani…să îşi facă o casă…un rost…şi-au petrecut sărbătorile departe de ţara lor…şi-au făcut biserici unde să se poată închina lui Dumnezeu că nu i-a lăsat la greu…unii şi-au făcut prieteni străini constrânşi de diferite situaţii…au fost obligaţi să facă pact cu soarta de moment…deşi merg prin munţii ăştia, nu mă pot compara cu ei…doar le simt puţin truda…şi apoi suferinţa…apoi da…prima clipă de împlinire departe de casă…când am rămas singur duminică m-am simţit groaznic…dar azi, ieri, când am deschis ochii mai bine, am înţeles cum e să fii singur şi mai apoi să ai revelaţia propriului sacrificiu…

Nu am văzut nici un turn al Chindiei pe aici…şi câte turnuri în pliante de promovare ar putea împânzi lumea…câte transfăgărăşane…câţi munţi de la noi…dar Slovenia e superbă…oamenii vorbăreţi…deschişi…

Merg mai departe….apa da..pârâul de munte e tot acolo…lîngă mine…în stânga…şi aud un sunet…e mobilul…e un mesaj…

un mesaj de la o fiinţă dragă… de la cineva din Bologna…de la o altă stea care nu se stinge…de la un suflet teribil…m-a luat cu tremur să înţeleg până la urmă cine mi-a dat un semn în vârf de munte…ştiţi, inima bate puternic atunci când ştii că cineva se gândeşte la tine…şi oboseala dispare…temerile la fel…te energizează doar simpla imagine a unuii chip de acum drag mie alături de altele dar acesta e unic…pentru că zânele din poveşti sunt unice şi ele…apar şi când visezi treaz…cu ochii deschişi către zborul spre propria ta viaţă…citeşti în cartea dorinţelor despre cine ai fost şi ce vrei să faci şi să fii…toţi cei ce au plecat în străinătăţi au mâncat pâinea umilinţei, a aşteptării şi apoi a dorului de cei dragi…şi muncesc oameni buni…şi sunt huliţi în ziarele din ţările unde îşi duc anii, unde îşi riscă sănătatea…unde plîng mulţi din ei de câte ori aud o voce la telefon de la copii, de la părinţi…s-au învăţat să fie cei ce astăzi salvează onoarea frumoasei Românii şi a devenit totuşi o ţară a veşnicelor sacrificii. DIASPORA…în veme ce politicienii noştri fac spectacole de doi lei ca să îşi arunce vorbele goale pe Naţional Arena…cu lumini şi umbre…cu fast şi ipocrizie…ei au lumea lor, dar nu e cea reală. Lumea reală suntem NOI, oamenii simpli, cei care ştim să rostim o vorbă bună cuiva şi să zâmbim cu încredere doar în oglinda sufletelor noastre…

 Aştept cu nerăbdare orele următoare….astăzi încerc să mă refac…mi-e dor de cineva deja…câteva cuvinte sunt de ajuns ca să mi se lumineze chipul a speranţă şi izbândă sufletească…abia aştept să mă apropii de Bologna…abia aştept să pornesc mâine la drum, mai puternic ca niciodată….să văd…să înţeleg…să simt…să duc mai departe SPERANŢA UNUI VIS… Capitala Ljubliana e la numai vreo 75 de km…şi voi merge iar şi iar, culegând poveştile vieţeii mele pentru o carte unică ce o voi scrie, pentru ceea ce voi numi romanul existenţei….numele acestui roman este ca şi al vostru, prieteni dragi…fiţi mereu în ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE…

Cât m-am schimbat şi ce linişte e…  ce soare sus, pe cer…şi câte suflete au nevoie de lumina eternei speranţe…fiţi viaţă, prieteni…totul posibil atunci când vrei ceva…aţi văzut, mulţi din voi, că după fiecare suferinţă îndurată, amar trăit şi retrăit, dorul vostru de împlinire v-a adus în faţa unei alte vieţi…aşa renaştem toţi…nerenunţând niciodată la ceea ce chiar voi sunteţi, la SPERANŢA UNUI VIS.

FOTO, Expeditia „Speranta unui vis”, JURNAL- Diaspora si sufletul, stele care nu se sting

 
Greutatea din rucsac cred că depăşeşte bine 16-17 kg şi nu pot renunţa la nimic deocamdată. Încerc să văd de ce anume m-aş putea dispensa dar nu văd încă…totul îmi e util…iar rucsacul simt că cedează… ” bretelele” s-au întins…iar umerii mei suferă de durerea apăsării…dar şi de fericirea regăsirii…deşi merg continuu…fac fotografii peste tot aproape din instinct…am prins şi inundaţiile de ieri dimineaţă, slovene. Ce ţară frumoasă! Ce oameni respectuoşi şi câte minţi open mind…Din 10 sloveni cel puţin 6-7 vorbesc o englezească corectă…ieri nu ştiam ce să mănânc mai ieftin să prind putere…şi am ajuns după ce am ieşit din Murska la un market, Spar se zice aici, cum e la noi Carrefour…au şi ei Lidl…am cumpărat o ” cruh” ( pâine) simplă şi a costat 50 cenţi…apoi m-am aşezat într-o staţie de autobuz şi am băut apă din sticluţa mea şi da, am prins putere..m-am îndreptat către Ljutomer ( se pronunţă Liutimer) şi am ajuns şi acolo…m-am riscat şi am continut drumul către oraşul Ptuj ( Ptui se pronunţă)…unde pe înnoptat am ajuns…am mers prin munţi pe întuneric… m-am întâlnit cu nişte copii sloveni…vorbeau perfect engleză…am făcut o poză cu ei…( foto 1 )Doamne…toţi au câini lupi sau ciobăneşti germani lăsaţi liberi…dar ciudat…nu depăşesc cadrul proprietăţii…doar latră…însă eram în munţi…întuneric…mi s-a făcut frică…şi am spus prin sms unei prietene de pe Facebook…lui Marie Rose…dar m-am îndârjit…mi-am adus aminte de povestea lui Sami , adică dl. Samson, care a plecat peste 2500 de kilometri cu copilul în braţe în urmă cu ani…şi mi-am spus că trebuie să iau exemplu…să merg înainte…şi am mers…ore…s-a făcut seară…noapte, beznă totală şi nu mai ajungeam în nenorocitul ăla de Ptuj…dar am ajuns…luminam cu lanterna cum mergeam pe partea stângă ca să mă vadă maşinile din sens invers…şi la hotelul unde m-am dus nu erau camere…şi tipa de la recepţie a chemat un taxi sa mă ducă la altul…unde zicea că e cel mai ieftin…3 euro mi-a cerut taximetristul…pentru el nu era mult dar pentru mine însemna o avere…şi Doamne…la hotel era 57 euro cea mai simplă cameră…hotel Mitra din Ptuj…şi abia am negociat 50…micul dejun obligatoriu…am rămas pentru azi dimineaţă dator 10 euro căci am avut doar 40 şi Marie Rose îmi trimisese din ziua precedentă…şi am achitat…şi dimineaţă la micul dejun m-am trezit în rai…pfuai…pentru 50 euro am profitat cât am putut…erau de toate…salam, muşchi, sucuri originale de vreo 3 feluri, diferite prăjituri, cafea, lapte fiert, fructe, ceaiuri, compot, brânză…pate…ouă…pfuai…dar nu am exagerat pentru că încă mai am bun simţ însă tot am mâncat…aveam nevoie de putere…

Am plecat spre Slovenja Bistrica…nu ştiam dacă-i pot face…am mers pe autorstradă…direct…era distanţa mai mică cu 10 km faţă de alt traseu…în slovenă se spune ” autoband”…şi am mers…şi am trimis mesaje din ce credit mai aveam către fiinţe dragi..şi primarul Târgoviştei, Gabi Boriga nu a încetat să mă încurajeze..Doamne cât m-a ajutat omul ăsta…a susţinut proiectul meu de promovare a României la maxim…mi-a fost ruşine să-i cer bani… a susţinut proiectul…şi multe…nu pot să îmi permit să exagerez…şi sunt mândru de românii mei cu suflet…din ţară dar mai ales din Diaspora…am vărsat câte o lacrimă pentru fiecare euro primit…acum ştiu prin ce trec unii oameni prin străinătăţi…ei rămân mereu stele care nu se sting…da…şi eu zbor…zbor cu încredere spre STEAUA CARE NU SE STINGE…se aude cineva vorbind româneşte lângă mine…of Doamne…nu..a fost o iluzie…am găsit în Bistrica Slovenja o pensiune cu numai 30 euro …şi wirelles..acum îmi aduc aminte de primele poveşti ale Cristinei din Monterotondo…da…una am aşezat-o în precedentul meu roman, ” Noaptea Speranţelor”…spunea că acum 12 ani stătea înghesuită în tir, sub saci cu cartofi făcuţi punte ca să poată sta acolo pitiţi emigranţii…bărbaţi cu femei amestecaţi…da Cris…indiferent ce a fost între noi, frumos sau urât, poveştile tale adevărate nu le-am uitat…sunt mulţi oameni Cris care plâng prin străinătăţi…şi unele ziare îi vorbesc de rău…deşi muncesc cinstit…Diaspora e o lumină arzândă… în creştere pentru o viaţă mai bună…eu doar încerc să trec puţin prin ce au trecut ei…e voinţa mea să înţeleg sufletul românesc mergând pas cu pas prin ţări străine…Înţelegi, Cris? Da, în nopţile de acum nici măcar stelele nu mai au lacrimi… număr bănuţii ăştia şi mă uit la ei ca la o izbândă a sufletului românesc adevărat…şi da, am putere…m-a prins şi în seara asta întunericul…dar am ajuns…am ajuns…şi vă spun vouă, celor ce citiţi: credeţi în SPERANŢA VOASTRĂ MEREU, aşa cum eu cred în muntele fericirii..Doamne..ce uşor şi ce simplu e să fii fericit…o cană de apă…un răsărit…un apus…o pâine şi o vorbă bună spusă de cineva…doar atât…

 Nu pot fi învins de răutăţile nimănui şi nici de oboseală…sunt hotărât să pun măcar o fărâmă din Europa la respect…să se audă în tot universul de Târgoviştea mea şi de ţara mea … merg îndârjit pe drum şi oboseala dispare…durerea umerilor de la greutatea rucsacului dispare şi ea..NIMIC NU MĂ POATE OPRI! Sunt puternic şi încrezător…ştiu bine ce fac…şi mai ştiu că cu puţin înainte de Crăciun voi dărui tuturor românilor SPERANŢA UNUI VIS!









%d blogeri au apreciat asta: