RSS Feed

Jurnal expeditie- NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.


Nu există un timp al nerăbdării ci doar o speranţă continuă.  Am privit soarele diminetilor sub roua clipelor care s-au repetat la nesfârşit, între lacrimile fericirii şi dorului de mine şi de tot ce în sufletul meu.  Am ştiut că puterea voinţei nu are limite. Întotdeauna, alegi calea unui nou început ca pe o piatră de temelie a ceea ce începi să construieşti şi mai ales să simţi în tine însuţi.

În vârful unui munte ridicându-şi semeţ brazii către cer, mi-am împreunat mâinile şi l-am rugat continuu pe Dumnezeu să îmi dea puterea tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. Şi aşa am trecut Slovenia… din orăşelul Vransko, unde patronul unui hotel mic şi cochet a înţeles ce vreau să fac, am simţit OAMENII. A venit după mine a doua zi dimineaţă cu ditamai jeep-ul să îmi dea înapoi 5 euro din ce plătisem şi o sticlă de apă minerală. Şi mai departe, trecând prin Ljubliana, pe o vreme ploioasă, unde ambasadorul Cosmin Boiangiu m-a primit ca pe un prieten, mai apoi prin Postojna şi până dincolo de locul unde ultimul masiv muntos se unea cu cerul, am intrat în ţara unde mă aflu acum.

Bătuse vântul cu putere în ultima noapte pe pământ sloven dar doua zi, soarele iar s-a înălţat în splendoarea lui de astru nemuritor şi aşa, am păşit cuprins de emoţie în Italia. Mi-aduc aminte că mergeam fericit şi speriat totodată iar la câteva sute de metri, am zis că trebuie să respir uşor şi să mă pregătesc fizic şi psihic pentru ceea ce ar fi urmat… m-am aşezat pe o piatră dintr-o margine de drum ferit din calea şoselei, între pomi şi pe un drum lăturalnic de ţară. Rucsacul tot mai greu devenise  deodată uşor….dar ciudat… am adormit acolo preţ de câteva clipe şi da, am avut un vis… cineva mă striga prin staţie….şi spunea.. Ţ monitorizarea către expediţie”…am răspuns „ Expediţia Speranţa Unui Vis, recepţie”. Era Guzi care mă îndruma pe unde să merg…dar m-am trezit brusc…nu, nu mai era Guzi… se întorsese de mult în ţară…de la Lendava… mi-era urât… m-am uitat la telefon să mai citesc mesajele primite… şi peste câteva secunde am zâmbit fericit.  Doamne, până unde ajunsesem…  dintr-o dată am înţeles că mă aflu cu advărat în ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE şi am devenit din acea secundă cel mai fericit om de pe pământ.  Da, plângeam de bucurie că SPERANŢA UNUI VIS  a mers mai departe şi acum, din tărâmul pe care păşisem, răsăreau noi şi noi amintiri…


Mi-am aşezat rucsacul în spate şi aşa am plecat mai departe, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie..mă regăsisem…mergeam liber şi fericit mai departe… priveam tot ce se aşternea nou înaintea mea şi simţeam cum îmi curg lacrimile pe obraz…una după alta… la infinit… da…repet…eram aşa fericit… astfel am intrat în prima aşezare italiană şi vă jur că nu mi-a păsat… am înţeles încă o dată că dacă vrei ceva în viaţă, trebuie să încerci, să nu renunţi niciodată căci te poţi lupta cu imposibilul şi tot se cheamă că măcar ai fruntea sus şi nu te laşi…

Am ajuns în Trieste unde fără să cunosc nimic şi pe nimeni m-am îndreptat din aproape în aproape către consulat…unde da, am fost primit frumos…ca un domn respectat pentru ceea ce face şi nu jignit… iar când am plecat mai departe, către Monfalcone, marea m-a însoţit multă vreme, ca o călăuză credincioasă a călătoriei mele… am vorbit doar cu două persoane la telefon…un amic şi încă cineva… şi da… la al doilea telefon maşinile treceau pe lângă mine, rugsacul plesnea din nou din toate încheieturile dar eu stăteam cu el la ureche şi în sinea mea, deveneam ŞI MAI FERICIT.
Nu mai mă interesa că trec prin toate bălăriile de pe marginea drumului, că intru în nu ştiu ce tunel..ştiu doar că după ce am închis telefonul, am rostit zâmbind cu voce tare:  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ.   Doi prieteni români m-au întâmpinat pe drum şi m-au aşteptat fără ca eu să îmi dau seama, mi se rupsese iar ceva la rucsac de la greutate, fermoarele erau desfăcute..totul se rostogolise pe jos… mai apoi, un nou prieten, Silviu, se îndrepta spre mine venind direct din Sacile, de la peste 100 de km ca să mă ia şi să mă aducă înapoi a doua zi.

Iar în Sacile am dat peste un colţ de rai…câteva zeci de români petreceau româneşte… Silviu are un magazin…unde aproape numai români am văzut intrând… preţurile erau cu zece la sută mai mici pentru şomeri…Asociaţia GEORGE ENESCU  îi aduna la activităţi unde tradiţia românească se păstra frumos departe de ţară, pentru acei români întâlniţi de mine acolo, chipuri care m-au privit dar abia acum află cât de mult le-am privit eu pe ele… mă întrebam în vreme ce-i vedeam dansând…acolo…de-a gata..ei între ei..preparând porţiile şi bucurându-se de acea seară: oamenii aceştia, oare câte lacrimi or fi vărsat în sufletul lor când au ales să trăiască singuri şi departe, între străini şi suferinţă, doar ca să îşi facă o viaţă mai bună…ca să îşi crească copiii mai frumos…imaginea cu costume populare mi se părea incredibilă… da..păreau fericiţi…dar mă gândeam…că lacrimile lor nevăzute şi neauzite au fost infinit mai multe decât ale mele…mi se părea incredibil că în Diaspora românii de bună credinţă sunt mai români decât mulţi rămaşi în ţară…li se citea oboseala pe chipuri…li se citea durerea, dorul de cei dragi…dârzenia luptei loc cu greutăţile prin care au trecut în atâta amar de ani… li se citea fericirea că au izbutit prin ei înşişi să se adune laolaltă ca să poată zâmbi da, da, pentru ceea ce chiar ei au devenit, pentru viaţa lor: SPERANŢA UNUI VIS.  Acei români erau cu adevărat împliniţi, tocmai pentru sudoarea lor, pentru că niciodată nu uitau să privească înainte, cu demnitate dar mai ales, nu uitau de unde au plecat. Da, au alt standard de viaţă, da, pentru că şi ei sunt însăşi viaţa. Poate că în sufletul lor, îşi puneau multe întrebări despre cum să îşi facă o viaţă mai liniştită, pentru ziua de mâine… îmi trecea oboseala doar privindu-i… eu eram doar în trecere…dar ei, sunt mereu acolo, pentru doruri şi zile de muncă asiduă, necontenită… ochii lor vorbeau fericiri şi nefericiri… poveşti de viaţă fără de egal pe care le voi aşeza în ramele romanului la care lucrez, rătăcind pribeag ca să înţeleg mai bine sufletul românesc, să îi cunosc trăirile, oriunde s-ar afla…ce carte groasă aş scrie cu ce am învăţat în viaţă…şi ce carte ŞI MAI GROASĂ  aş scrie cu ce am învăţat de când am plecat…nume precum Petronela, Cati Florea, Sami ( Samson Iancu), Corina, Mihaela Grădinaru, Giulia Chicla, Cristian Groman, Diandra şi multe altele sunt numai câteva lacrimi frumoase de emoţie, suferinţă, grijă, împlinire, ale unei lumi pe care o descopăr încetul cu încetul…

Speranţa Unui Vis este un sentiment creat nu de mine ci de chiar destinele acestor suflete.  Privesc către următoarele zile şi se aude un glas… este chemarea spre timpul infinit al zbuciumului, totuşi frumos, care se află în inima mea. Nu mai există de multă vreme capăt de lume pe acest pământ. Există doar suflete care se caută fără să se aştepte…inimi care tresar fără să ştie când…iar în următoarele zile, ştiu că mă cheamă chiar freamătul româneasc, pe meleaguri străine şi totuşi….acasă… şi da…mai mă cheamă ceva… ploaia nu mă poate opri…pe măsură ce înaintez oboseala nu o mai simt…căci sunt prea sincer cu inima mea… până la sâmbăta care vine voi merge cu steagurile României şi Italiei la vedere…

 Sâmbătă voi ajunge în Oraşul Roşu, Bologna. Ciudat..cele 20 de turnuri de acolo strălucesc toate în clipa asta…iar paşii mei, vor fi mereu primii pe un drum al inimii fără de întoarcere.  Acum, la finalul acestei postări, aşteptaţi-mă puţin că bate cineva la uşă… nu…încă nu a venit… e încă departe… nu mi-a sosit înainte să mă întâmpine… dar nu-i nimic…am timp să-i aparţin toată viaţa pentru că am devenit pururea tânăr, puternic şi nemuritor. Şi mai am ceva… am cea mai fidelă prietenă…ca şi voi…SPERANŢA UNUI VIS…şi tot până sâmbăta viitoare, voi parcurge o distanţă ce pare imposibilă sub greutatea rucsacului… dar mă cheamă şi îmi dă o putere unică ceea ce e în sufletul meu…pentru că da, la celălalt capăt şi totodată nou început, se află  STEAUA CARE NU SE STINGE. O altă poveste..şi da, puteţi să râdeţi…dar eu am ochii umezi…cineva mă simte şi mă vede aievea şi mai ales mă înţelege…iar ca să vezi strălucirea unei frumuseţi pământene, niciun efort nu e prea mare… aşa cum voi toţi, sunteţi cea mai frumoasă speranţă a propriei voastre vieţi, aşa şi eu sunt cel care spune da mami,  NUMELE MEU ESTE VIAŢĂ . EU SUNT ZBORUL IAR TU, STEAUA CARE NU SE STINGE.

MESAJUL SPERANTEI UNUI VIS PENTRU ITALIA- SUBTITRAT IN ITALIANA.

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

3 responses »

  1. Îţi mulţumim din suflet, dragă Adi pentru tot ceea ce faci şi scrii!!! M-au emoţionat profund cuvintele tale…Te îmbrăţişăm cu mare drag, prieten bun!!!

    Apreciază

  2. SUCCES ÎN CONTINUARE, ADI! SĂ CREZI ÎN TINE ÎNSUȚI, PENTRU CĂ DRUMUL ACESTA ESTE UNUL INIȚIATIC ȘI MAGIC PENTRU TINE. LUMEA ȚI SE AȘTERNE LA PICIOARE, BUCURĂ-TE DE EA! nOROC MULT!

    Apreciază

  3. Catalin Gheorghe

    Succes in continuare si sa iti dea Bunul Dumnezeu putere si tarie sa indeplinesti aceast vis cu bine. Imi pare rau ca nu am putut sa te ajut cu mai mult, daca mai ai cumva nevoie de ajutor …. aici in zona Padovei nu ezita sa imi spui( baiatul de pe via Monselice – Mare 23/11/2012).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: