RSS Feed

JURNAL- SPERANTA UNUI VIS- TIMPUL REGASIRII PRIN PLOAIA DE LACRIMI


Zborul păsării spre steaua care nu se stinge este adesea liber şi puternic… ea se duce înainte şi da…mereu înapoi… către locul soarelui…către locul chemării…fie că plouă…fie că e senin…ea zboară…continuu…până când îşi vede împlinirea…până când simte sub aripi adierea ultimului vânt…nu ştiu dacă astăzi a bătut vântul…nu mai ştiu nimic…tot ce ştiu este că ploaia puternică şi fulgerele nu au reuşit să îmi oprească dorul…când ne-am despărţit…s-au rupt cerurile…nu am putut să mă mişc din loc minute bune…am îmbrăţişat-o şi am privit înapoi după ea cum se îndepărtează…
Apoi am înaintat pe cărările muntelui către Firenze care e încă departe…încă vreo 70 km…şi apa curgea din toate părţile…pe mine…pe şosea…din văzduh…de peste tot…parcă Dumnezeu dăduse drumul la toate râurile şi mările pământului…dar am încercat să merg..mi-am amintit cum a fost ultima noapte în Bologna…nu am putut dormi… ascultam Sad Violin neîncetat şi parcă Fausto mi-a înţeles durerea…ce om minunat…apoi am ascultat Ultimul Romantic…hm…le-am lăsat aşa să cânte la infinit şi am încercat să închid ochii…dar nu prea am reuşit…am fumat ţigară după ţigară…dacă ar fi ştiut, poate că aia mică nici nu mi-ar mai fi luat…ce mai contează…m-am speriat puţin…se udase perna…de la gânduri…de la frământări…de la dorinţă…Dacă a existat vreodată vreo pernă sau vreun pat scăldat în atât de multe suspine, atunci acela a fost…

Iar azi totul s-a descătuşat în cea mai frumoasă singurătate în vârf de munte…de fapt nu ploua…de fapt era plânsul muntelui…odată cu al meu…hohotele descătuşate au umplut văile…ecoul unui dor nestins s-au auzit de jur împrejur…da…m-am făcut ascultat peste tunetul cerului…am tresărit…din urmă s-a auzit un claxon…m-am întors… mi-a stat inima în loc…cunoşteam numărul acela…dar mă înşelam….nu era cine mi-aş fi dorit…era altcineva…mi-am adus aminte că prietenul meu Cristi mi-a zis de câteva ori să las corpul să meargă înainte…să îl separ de gânduri…am încercat…am mai înaintat puţin…dar nu mă despărţisem de corp…altceva se rupsese în două….SUFLETUL… sufletul meu rămăsese în urmă…

şi aşa am înţeles că de azi înainte trebuie să mă lupt pentru ceea ce îmi doresc..şi mai ales…trebuie să şi merit…ştiu că pierzi întotdeauna când renunţi la sinceritatea sufletului…iar fiecare om, are dreptul la O ŞANSĂ! Aşa că îmi voi juca şansa până dincolo de sfârşit…am pus mâna pe telefon…am sunat-o pe Andreea de la Columna…decizia mea era luată…zborul continuă…sufletul românesc trebuie să răzbată şi el pretutindeni…de la Târgovişte şi până dincolo de stelele care nu se sting…şi nu…nu va fi Roma destinaţia finală…trebuie să alerg continuu pentru ceea ce simt…dar întâi să încerc să înţeleagă fiecare român de oriunde, că prin el însuşi şi ceea ce face devine LA SPERANZA DI UN SOGNO ( Speranţa Unui Vis)…steagul românesc şi culorile sale trebuie să fluture peste tot…în orice suflet…în orice inimă…voi încerca să le insuflu compatrioţilor mei curajul depărtării…curajul vieţii..curajul de a crede mereu în ei şi în cele mai frumoase speranţe…să fie mândri că sunt dintr-o ţară uimitor de frumoasă….da…ROMÂNIA…iar mai apoi…din toată fiinţa mea…cu orice risc voi merge şi mai departe…expediţia va continua… în sens invers…către locul unde noaptea trecută am vărsat râuri-lacrimi… da..ştiu…e iarnă…vine…va fi alt vânt…va fi zăpadă…va fi frig…dar până către trecerea dintre ani, ce poate fi mai frumos şi mai nobil decât să faci cele 3 culori ale steagului să fluture şi ce poate fi mai frumos decât să alergi către îngerul pământean pe care încerci să îl meriţi…o, da…ştiu…mulţi se vor întreba „ cu ce, de unde bani ?”…dar nu am nevoie…nici măcar de rucsac nu voi avea nevoie…nici măcar de mâncare…şi asta pentru că sub toate acestea, se ascunde în taina dorinţei o putere uimitoare…puterea care nu moare niciodată: DRAGOSTEA! Merită să faci orice sacrificiu pentru ce e în inima ta dacă ai pentru ce…Adevărat vă spun că STEAUA CARE NU SE STINGE ar putea fi romanul vieţii şi al momentului…dar şi mai adevărat vă spun că nu mă interesează celebritatea…nu cer decât o şansă…cât de mică…aşa cum mulţi o au…nu cer decât putere de Sus ca să mă pot întoarce înapoi câteva sute de kilometri şi să fac înconjurul în jurul locului soarelui de câte ori va fi nevoie…
Mă aflu în orăşelul Loiano. Un orăşel aflat la vreo 65 km de Firenze. Pare pustiu dar mai pustiu îmi e mie sufletul. Tot timpul aud o voce lăuntrică ce repetă la nesfârşit „ vino… vino”…e vocea trăirilor mele…şi e atâta singurătate aici…ce vânt năprasnic bate afară… dar ce furtună şi mai puternică e în sufletul meu…lăsat cu totul în urmă… privesc norii negri ce se adună pe bolta cerească şi deja ştiu că până şi ei mă înţeleg…din urmă vine un chip drag mereu şi îmi dă putere…dar atât… tresar…ciocăne cineva…off….nu e decât recepţionerul…nu sunt ochii pe care-i simt şi-i văd…nu sunt obrajii pe care i-am atins dar zâmbesc iar suspinând şi aud… „ iar ai fumat”… până şi asta mi-e dor să aud…

Este un timp al durerii sufleteşti şi al regăsirii interioare. Este o seară când da, stele devin nevăzute iar şi iar cele mai frumoase lacrimi…este o noapte albastră, o nouă noapte albastră într-un întuneric profund din care parcă iese o lumină…este îngerul meu drag…toată ziua m-a sunat… îngerul care a apărut încă de când am aşternut primii paşi în Slovenia… Dumnezeu veghează…şi sper să mă înţeleagă…să trimită către ea tot ce am mai frumos în inima mea…să-i arate că a devenit un vis pământean…o minune dintre noi… la ceasul din urmă al gândurilor mele, privesc chipul drag ce-l doresc cu atâta ardoare aici şi în viaţa mea, îmi împreun mâinile şi le înalţ către cer. Este rugăciunea vieţii din secunda veşniciei, ajută-mă Doamne să pot ajunge sănătos la Roma…să fiu român pentru românii mei….şi da, ajută-mă Doamne ca după aceea să pot merge mai departe, înapoi, indiferent şi oricum, ca să iau în viaţa mea alături şi pentru totdeauna, un înger drag. Este alt zbor SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE, este zborul propriei mele inimi…creat din aşternut de lacrimi, creat din zâmbetul fericirii că există, este un aşternut creat din chemarea mea continuă…iar gândurile, paşii mei la infinit, vor striga necontenit în mersul fără de oprire: VINO….

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

2 responses »

  1. iar m-ai facut sa plang!inima ta e disperata de singuratate,teama si iubire in acelasi timp!cumva s-a intamplat ceva necalculat pentru acest traseu?ai lasat inima in urma?e un lucru minunat!daca s-a intamplat sa iti fie intr-un ceas bun iti doresc!Domnul sa fie cu tine!

    Apreciază

  2. te pretuiesc si raman,in urma pasilor tai,cu un licar in privire,ganduri de bine si iubire.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: