RSS Feed

Monthly Archives: Ianuarie 2013

DIASPORA, suflet romanesc intre tristete si implinire

29566_373000852793128_415787824_n
Priviţi aceste chipuri… pronunţi în sufletul tău cititorule, cuvântul OAMENI şi dacă-i cunoşti îndeaproape, atunci ştii şi înţelegi mai bine ce este în sufletul lor… îi despart lacrimile depărtării de ţara lor, au plecat zăbovind într-o speranţă perpetuă prin ei înşişi… poate că dacă i-ai întreba ce părere au acum despre lume şi viaţă ţi s-ar răspunde
la unison: ” nimic nu mai e ca înainte”. Mergând pe meleaguri străine, departe de casa mea parcă tot mai înstrăinată, am ştiut că nu am ochii umezi degeaba. Fiecare chip pe care îl vedeţi aici, a plâns cândva odată cu chemările inimii, odată cu aşteptarea îndelungă a unui trai mai bun…Multe femei tinere au luat drumul pribegiei prin curajul fricii pentru ziua de mâine… au făcut compromisuri cu ele însăşi pentru a putea să supravieţuiască într-o lume a suferinţei, ani de-a rândul, făcând umilitoarele munci pentru răsplata unui salariu deloc mare, acolo, departe, lângă bătrâni sau pentru familii de conţi ori presupuşi nobili sau chiar pentru familii obişnuite, fără altă teamă ori ruşine.
17813_379229555503591_1524007327_n
Au înfruntat frunţi încruntate descreţindu-şi un chip al tristeţii, mereu ascuns, cu pumnii strânşi, şi cu ochii aievea spre Dumnezeu care da, le-a ajutat să îndure sacrificiile existenţei.
424918_373218022771411_556851863_n
Mulţi bărbaţi decişi să aibă privilegiul unei familii fără de lipsuri ori a unui viitor mai liniştit, au transpirat în căldurile sufocante ale meleagurilor unde au plecat, pe schelele firmelor pentru care deloc exagerat, am putea spune că şi-au riscat viaţa. Au cules ca nişte iobagi măsline sau căpşuni, au suferit în alte aşteptări îndelungi… Ştiţi că există românce măritate doar ca să poată supravieţui pentru ele şi copiii lor?
484152_373218326104714_1026387254_n
Ştiţi că din cauza neputinţei guvernanţilor din România s-au destrămat familii şi românii au fugit spre alte zări, doar ca să poată aşterne pe masa tăcerii sufleteşti şi spre bucuria unei adevărate împliniri bucatele care costă ani şi ani de îndurare? Ştiţi câţi s-au însingurat de tot mai neospitaliera lor ţară? Da, există femei care suferă şi muncesc cuminţi şi fără să crâcnească pentru străini care nu mereu ştiu să plătească după umilinţele îndurate… da, există totuşi viaţă şi nepreţuit curaj în ochii acestor fiinţe care totuşi, în mare parte, s-au realizat cu puţinul primit de la străini şi niciodată cu firimiturile oferite de factorii responsabili, mai bine zis IRESPONSABILI ai ţării lor? Parcă-i vezi împachetând şi trimiţând ACASĂ câte un pachet, lipind bine etichetele cu adresa bine scrisă, furişând câteva zeci de euro în colete, pentru cei dragi, rămaşi acasă, şomeri şi parcă şi mai trişti decât cei plecaţi… vă închipuiţi cu ce sentiment de bucurie deschid destinatarii acestor pacheţele trimise cu sudoare şi sacrificiu puţinul primit de la cei dragi, care muncesc pe rupte de dimineaţă şi până în noapte?
387666_330238676997314_273349671_n
Scriu aici si simt o bucurie pentru unii neînţeleasă dar pentru mine imensă: pentru prima oară nu mă mai doare capul cum s-a întâmplat în ultimele zile. Poate că este ecoul lacrimilor unui dor de voi toţi, care vă regăsiţi în aceste fotografii şi al multora pe care i-am omis probabil din greşeală… Poate că sufletul românesc al DIASPOREI răzbate ca un leac al inimilor pe care aş vrea să le adun în evantaiul dorului meu… am imagini- amintiri în minte şi ” flash-uri” greu de alungat… şi poate că nici nu vreau… poate că în istoria zilelor când înaintam spre Cetatea Eternă, au rămas pentru totdeauna cuvintele de îmbărbătare şi îmbrăţişările pe care până în acele clipe nu le cunoscusem NICIODATĂ. Dar au rămas în sufletul meu ca nişte petale mereu înflorind în roua inimii mele dăruită pentru toţi. Mi-e aşa dor de tine Valentin, Manuela Pana,
Eliana Dogaru, Doina Bălan, Jojo, Silviu Voineagu, Ciprian Curcan, Viorica Oros, Titus, Lidia Fichiosi, Mihaela Asavei, Aurelia Ceoromila, Cristian Dan, Crina Giglio, Fausto, Chiarra, Salvatore Tolentino, Julia, Corina Dumitrescu, Petronela, Doina Balan, Denisa Curtasu, Vlad Ionescu, Miruna Casvaneanu, Elena Postelnicu, Ovidiu Burdusa, Nicoleta Simion, Gabriela Năstase, Cati Florea, Claudia Dancă, Anda Sav, Cristian Sav şi toţi ceilalţi… multumesc mult Iancu Samson, Marie Rose, Diandra Dia…iţi mai aduci aminte Corina când m-ai scos din Bologna şi m-ai lăsat în furtună… ştiu că nu ţi-a fost uşor să mă vezi înaintând prin ploaie… ştiu că ai oprit maşina ca să scrii cu ochii umezi despre mine… dar trebuia să duc steagul României mai departe… îţi aminteşti Eliana cât de ud eram şi cum se storceau mânecile de la bluza inscripţionată de la ploaia prin care trecusem? Era în 2 decembrie… da… ard candelele speranţei în casele acestor chipuri… continuu… ard dorinţe şi vise care se mai aşteaptă şi astăzi a fi împlinite…
29562_373226439437236_2119097191_n
Poate că nu am reuşit să mulţumesc la timpul potrivit tuturor, nu am reuşit să mulţumesc îndeajuns lui Vali care a venit noaptea în Foiano să îmi aducă mănuşile şi cojocul… nu am reuşit să mulţumesc îndeajuns Manuelei Pană pentru că a venit din Firenze la Arezzo să îmi aducă o legitimaţie dar trebuie să înţelegeţi că purtat prin furtuni şi mereu afară, laptopul s-a stricat… iar când m-am întors în ţară, v-am aşezat în filmul expediţiei la loc de cinste ca să vă ştie o lume întreagă ce suflete minunate sunteţi…

Aceşti români minunaţi despre care scriu, au şi astăzi temerile lor… legile străinătăţilor se schimbă… e criză… iar ei, oricât ar fi de curajoşi, simt pe alocuri teama că la un moment dat, nu vor mai avea de lucru… şi totuşi… ei ştiu să trăiască frumos, să îmbrăţişeze cu lumina propriilor suflete, călători vremelnici ca mine, să spună un simplu ” bine ai venit” şi să înţeleagă cumva că noi toţi, ca un tot al lacrimilor de bucurie poate neînţeleasă, devenim ori deja suntem STELE CARE NU SE STING. Există un timp al raţiunii şi al zâmbetului deseori pierdut acolo, departe de cei dragi… există un vânt care adie lin, ca să încălzească milioane de aşteptări… există părinţi, fraţi, surori, copii, prieteni pe care i-aţi lăsat în ţară şi care privesc cumva pe fereastra speranţei spre uşă sau spre telefon, poate că cine e acolo, departe, va intra iar pe ea, poate că va suna mobilul să se audă o voce de undeva, dintre străinătăţi,
558876_372066909553189_2009039338_n
poate că fericirea nu e aşa complicată când orice veste bună, orice chip drag revăzut, se rezeamă acolo, departe, de aceeaşi speranţă continuă care nu moare niciodată. Se adună acolo, simplu, în legile nescrise ale sufletului românesc, în festele lor lunare, îşi amintesc cum e să auzi dulcea vorbă românească şi apoi se întorc la munca de zi cu zi, ca să poată avea ceea ce propria lor ţară pare să nu le mai ofere niciodată: o viaţă mai frumoasă.

Iai te uită… se scurge ultima lacrimă pe obrazul meu… ciudat… pare să fie un dar dumnezeiesc. Este un dar divin. Pentru că ea izvorăşte din ochii unora dintre voi, care m-aţi citit şi m-aţi înţeles. Este lacrima de pe obrazul DIASPOREI, mereu departe şi totuşi aproape de inima mea.
252358_373222729437607_1235002791_n

 

Pentru alte imagini cu cei dragi, revizualizaţi acest film… la bună vedere, prieteni…

Anunțuri

Visul implinirii

710934_398289933597553_42217031_n
Respiră un gând deodată cu al tău şi atunci ne întrebăm: mai putea să întârzie fericirea noastră?
Nimeni nu ştie că odată şi o dată, soarele vieţii străluceşte în viaţa oricui. Aşa ai strălucit şi tu, ca un dar Dumnezeiesc acolo, între zidurile eternităţii, când parcă tot El ne îndemna să ne aşteptăm mereu, împreună, până în clipa regăsirii şi a bătăilor frenetice de inimă fierbinte. Timpul ne-a zâmbit aievea, iubind până şi el bucuria noastră… şi dacă l-am ruga să stea în loc ar putea face asta pentru noi? Eu cred că da… Cine ştie câte inimi ale acestei lumi încă se mai caută şi nu ştiu una de cealaltă… aşa e destinul vieţii, să ne cuprindă când ne aşteptăm mai puţin ca un evantai binefăcător…
Ce de lacrimi s-au scurs în trecutele dezamăgiri şi aşteptări ale noastre… şi acum vezi? Suntem aici, privindu-ne mereu în ochii noştri care spun totul, unii pentru ceilalţi…
Mă întreb: are fericirea vreo definiţie? Şi spun că nu, nu are… pentru că noi doi împreună suntem un singur suflet, de acum şi pentru totdeauna. Şi da, putem să arătăm din fericirea noastră şi altora, poate mai tineri, poate mai trecuţi prin ani, nu contează… aşteptarea şi iubirea nu au vârstă. Putem să-i îndemnăm fără să le spunem nimic că oricine şi oricând poate gusta din frumuseţea existenţei sale. Putem să ne ţinem strâns de mână, putem să surâdem către inimile şi sufletele noastre, putem să arătăm tuturor cât de mult contează să ai încredere, speranţă, curaj şi să lupţi pentru tine, pentru ceea ce îţi doreşti. Eu te-am dorit fără să te ştiu şi fără să te cunosc. Acum, te doresc şi te cunosc încet, ca să nu ştiu niciodată totul… pentru că ştii… eşti prea frumoasă în viaţa mea ca să te descopăr grăbit. Mai bine să dăm destinului nostru, de acum ACELAŞI, un răgaz ca să ne înţeleagă şi el… până şi el, Destinul, e fericit pentru NOI DOI.
Înţelegi acum de ce te iubesc?
Pentru că tu eşti VIAŢĂ şi TIMP. Eşti surâs şi bucurie. Eşti cea care asemeni ţie nu a mai fost şi nici nu va mai putea fi alta vreodată. Eşti tu şi pentru asta nu mai am cuvinte să îţi mulţumesc. Doar zâmbesc cu sufletul din mine şi spun simplu: fii mereu VISUL ÎMPLINIRII.

Minunile dintre noi- fascinanta lume a pictorului scriitor CONSTANTIN P. POPESCU

550435_3720167782338_1858397646_n

Căldura imaginii te cuprinde lin şi frumos după ce o priveşti preţ de numai câteva secunde. Întâi vrei să vezi primul tablou, apoi al doilea apoi cât mai mult… Frumuseţea acestor lucrări se îmbină armonios cu un caracter aparte din al cărui interior străbate direct către inima ta sufletul celui despre care scriu aici: pictorul Constantin P. Popescu de la Târgovişte ( foto). Modest şi cu bun simţ, el nu cere prea multe acestei lumi. Doar puţină atenţie pentru rândurile ce parcă le scrie aievea printre culorile halucinant de frumos amestecate în amalgamul unui rai de imagini cum numai o mână talentată ca a sa le poate crea.

Sosit de vreo doi ani la Târgovişte din Bucureşti, OMUL Constantin P Popescu, ( Costache) cum îi spun apropiaţii), aşteaptă fără să mai caute să fie mereu descoperit de către cei care înţeleg valoarea şi eforturile sale în a ne încânta prin talentul său. Ştirile şi articolele cu şi despre Constantin P. Popescu nu încep şi nu relevă niciodată nimic despre el. Unele mijloace media ori egoiştii , falşi oameni de cultură, aruncă doar printr-o tacită invidie firimiturile privirilor către aceste imagini neasemuite. Din fericire nu toţi. Din fericire mai există bun simţ, e adevărat, puţin, care să priceapă cât de mult frumos aduce în dar opera pictorului despre care vorbim. Între orele care trec, izolat în propria-i lume, în locuinţa sa unde creează, păşeşti cu privirea nu numai către tablourile sale dar şi peste ” Marmura neagră” sau ” Marmura albă”, cărţi publicate în ultimele luni de Editura Bibliotheca de la Târgovişte. Între filele acestor cărţi, descoperi aproape obsesiv de clar sufletul şi cugetările interioare ale maestrului Popescu, observi tristeţea unei neîmpliniri nemeritate dar şi bucuria unei tristeţi unde mândria că a rămas EL ÎNSUŞI ne determină să înţelegem câte comori poate ascunde un suflet de creator pământean prin ceea ce spune şi ce face. Poate că lumea ar trebui să se hrănească mai mult spiritual după ce îi vede picturile şi îi citeşte povestirile din profunda sa lirică nu doar contemporană dar mai ales nemuritoare. Căci principiile OMULUI – OM şi legile omeneşti sunt mereu aceleaşi, de la Facerea acestei lumi şi a acestui pământ.

Pictorul aşteaptă. Lumea uită. Lipsurile apar. Ziarele nu au timp. Televiziunile sunt prea ocupate să ne intoxice cu mereu aceleaşi mutre de ” guru” ai vremurilor, care niciodată nu fac nimic pentru cei ce creează dar plătesc cash şi bine pentru ca oameni minune să rămână în plan secund… şi tot aceştia, comandă tablouri şi le uită valoarea, profitând de modestia creaţiei şi sensibilitatea sufletului…

Dar nu-i nimic. În istoria adevărului, pictorul scriitor Constantin P. Popescu izbuteşte să ne arate cât de frumoase sunt cele uitate… Dacă vrei să-ţi comanzi o clipă eternă de mulţumire, atunci ori citeşti, ori ceri un tablou de la cel care mi-e prieten drag, acum şi pentru totdeauna. Priveşte aceste imagini, cititorule… priveşte-ţi apoi sufletul şi nu ezita să iei un tablou de la maestrul Popescu, tablou ce cu siguranţă îţi va încânta şi umple casa cu strălucirea, frumuseţea şi profunzimea lui. Să ai în casă un tablou al pictorului Popescu, e ca şi cum ai avea o înţelepciune a culorilor şi un gând frumos permanent aproape de tine.

P.S. Mai puteti vedea multe şi frumoase pe blogul pictorului la adresa http:// cppopescu.blogspot.ro

 

4 PODUL PĂMÂNTULUI
5 PODUL SOSIRII

Cel mai frumos destin

63119_373218952771318_1975501693_n
Mergeam cu ochii înlăcrimaţi trăgând de căruciorul care înaintase tras de mine pe SS 71… o stradă oribilă… din Italia…provinciala, lungă şi plină de suişuri şi coborâşuri… dar în acele momente, am înţeles de mii de ori că aşa e şi viaţa. Cu aceleaşi suişuri şi coborâşuri. Aşa că am strâns din dinţi şi mergând mai departe, am intrat în Cetatea Eternă pe vechea Flaminia, călăuzit de noi puteri izvorâte din patima dorinţelor şi nu neapărat a unei reuşite.  Cristian se afla mereu cu motocicleta înaintea mea, arătându-mi pe unde să merg şi într-un final, am simţit ceva ciudat… nu mai eram obosit… parcă se făcuse o nouă dimineaţă în existenţa mea… ştiam că mă apropii de Columna lui Traian cu paşi repezi dar ALTCEVA  se mai apropia, paradoxal, de mine. Era EA, SOSITA  din neantul ultimelor speranţe de care aproape că uitasem.  Ştiam că iar desenez un aşternut de sclipiri dar pentru cine? Acesta părea mai real ca niciodată… până şi soarele zâmbea în acea zi de 12 decembrie odată cu sosirea mea de departe… ganduri de-a valma se amestecau în mintea mea şi sentimente nedefinite îmi şopteau aievea că la celălalt capăt, mă aşteaptă cel mai frumos zâmbet din lume. Mă aştepta pentru prima oară, ca o clipă eternă în Cetatea Eternă. Şi când ne-am „regăsit”, nu ne-am mai despărţit sufletele niciodată.  Amândoi aveam câte o suferinţă interioară şi amândoi am avut din acele momente aceeaşi bucurie în inimi.  Parcă fiecare dintre noi călătorise în lumea tristeţii şi ajunsese la o altă destinaţie, neştiută şi nebănuită vreodată.

Eliana avusese dreptate. Parcă o văd citind aceste rânduri şi zâmbind fericită ca şi mine pentru dreptatea ei. Am lăsat în urmă doar frumosul şi am început altă viaţă, ţinând de mână pe străzile Romei răsplata neprevăzută a SPERANŢEI UNUI VIS.  Râdeam şi alergam împreună prin  noi clipe, neaşteptate şi pe care aproape că mai renunţasem să le căutăm.  Ce făcusem ca să merit acest final frumos şi neaşteptat existenţial?  Meritam? Nu ştiu, tot ce pot spune însă este că mi-am mărit inima ca să cuprind zeci, sute de nume noi în ea cunoscute pe acele meleaguri… şi ca să fac loc propriei mele poveşti de dragoste… şi eu avusesem dreptate… STEAUA CARE NU SE STINGE  răsare mereu, ca o izbândă a tuturor şi bineînţeles, a mea.  Număr pe degete momentele frumoase ale ultimilor ani şi nu mai contenesc să pot ţine pasul cu trăirile pe care din acea zi le-a adus acest suflet în viaţa mea.   S-a aşternut un timp al nostru şi al cuvântului simplu dar magic: ” NOI”.  Aşa am înţeles puterea divină şi bucuria despre care nu ştiam nimic încă. Ne este dor de noi mereu şi de dimineţile noastre, ne este foame de fericire şi de sinceritatea unui suflet drag… aşa simţim…aşa gândim…
100_4212
Vorbesc aici despre un final. Despre un sfârşit. Dar e o veste bună pentru că alături de ea, am ales să trăiesc pentru totdeauna ÎNCEPUTUL.  Începutul când ştii că poţi spune cuiva ” bună dimineaţa”, începutul când ştii că totul s-a sfârşit… DOAR CA SĂ ÎNCEAPĂ MEREU… suntem puternici împreună…suntem LIBERI ÎN DOI…suntem NOI…  şi suntem unici. Am să mulţumesc acum acestui suflet iubit şi aici şi o să-i mulţumesc ani mulţi, pentru că dincolo de ea, se află frumuseţea vieţii unde ştiu că nimic nu mai poate fi greu dacă poţi fi lăsat să iubeşti, să respecţi, să vrei şi să speri.  După Roma, a urmat România… a venit mai frumoasă ca niciodată şi am înţeles mai bine ca oricând că mai am multe de făcut în viaţă… sunt aşa de fericit… şi ştiu că am pentru cine lupta şi mai ales pentru ce… DRAGOSTEA NU ARE VÂRSTĂ. Aşa că o să îţi spun, sufletul meu, că datorită a tot ce eşti, amândoi vom rămâne tineri şi frumoşi, pentru totdeauna.

În istoria vieţii, am avut parte de mulţi îngeri pământeni.  Dar acum scriu despre un destin. Iar iubita  mea care a venit cale lungă cu trenul să mă întâlnească este cel mai frumos destin din tot universul!

Epilog:

Nu există de fapt epilog. Există doar îndemnul meu de a le mulţumi cititorilor mei că există şi promisiunea cu mine însămi că am să strâng din pumni, înălţând ochii spre cer pentru ca mai apoi să pot zâmbi şi rosti: SUNT AICI, lângă tine şi nu voi mai pleca niciodată. Vedeţi fotografia cu statuile de mai sus? Nici pietrele nu rezistă să dorească şi să viseze… până şi ele au nevoie de cineva apropiat…

EXPEDITIA „SPERANTA UNUI VIS”- FINAL SI EPILOGUL IMPLINIRII

184574_379800755446471_1261379487_n
Expeditia romaneasca targovisteana SPERANTA UNUI VIS s-a terminat in data de 12 decembrie 2012, in fata Columnei lui Traian din Piata Venetia, Roma, Italia. Am plecat in data de 9 octombrie din Targoviste si am parcurs 4 tari, respectiv o mare parte din Romania, apoi Ungaria, Slovenia, Italia. La intrarea in Slovenia am renuntat la masina de monitorizare, defectata si am inaintat la risc cu numai 90 de euro in buzunar. Diaspora si suflete de aur romanesti din tara m-au sprijinit. Startul sprijinului romanesc masiv neasteptat a fost dat de Mihaela Gradinaru alias Marie Rose, apoi Corina Cerasela Dumitrescu, a carei interventie a fost decisiva din Bologna, pe parcursul a peste 800 km. Apoi Iancu Samson, Franta, Diandra Dia, Giulia Chicla, Cati Florea, Eliana Dogaru, asociatiile culturale romanesti George Enescu din zona FRIULI si DACII din Arezzo, culminand cu interventiile mediatice ale Mirunei de la Gazeta Romaneasca si Elenei Postelnicu de la Radio Romania Actualitati. Sprijinul a venit din multe directii, prin ajutorul lui Ovidiu Burdusa, om de afaceri roman care m-a gazduit la Roma si la al carui hotel Spagna va invit sa va duceti ptr ca are preturi accesibile, in buricul Cetatii Eterne.

Am traversat peste 1000 localitati dintre care aproape 100 orase de marime medie si mare, am avut intalniri cu consulii generali ai Romaniei la Szeged, Monica Radu, Cosmin Dumitrescu, consul general la Trieste, Italia, ambasadorul Romaniei la Ljubliana, Slovenia, Cosmin Boiangiu si Ovidiu Puf, diplomat al ambasadei Romaniei la Roma. Am realizat un album fotografic doveditor si relevant al expeditiei, cu mii de locuri prin care am trecut, inregistrari video, etc. Am tinut permanent legatura cu Municipalitatea din Targoviste, cu primarul Boriga care a stiut mai mereu unde ma aflu si pe ce traseu ca si cei ce mi-au urmarit activitatea pe site-urile de socializare ori aici pe blog.

In Italia, a fost o asa zisa explozie mediatica in Arezzo, de unde peste 14-15 mijloace media italiene locale sau regionale au preluat informatii despre expeditiei, si unde am declarat ca e nevoie de investitori la Targoviste, in Romania in general. Am purtat steagul Romaniei cu mandrie pana la Roma. Presa romaneasca centrala a dat informatii scurte despre expeditie fiind cu mult sub ceea ce se numeste profesionalism in parte, posturile de stiri romanesti, in general, preferand stiri politice sau depasite in locul unui eveniment intercultural ce poate fi oricand dovedit, adica parcurgerea de catre mine a peste 2200 km pe jos. Am parcurs aceasta distranta ca sa pot scrie relevant un super roman beletristic, viitoarea mea carte, ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE, un roman care este o continuare a proiectului intercultural SPERANTA UNUI VIS.

A fost la inaltime presa locala prin Kiss Fm Targoviste, Gazeta Dambovitei, Incomod media, COLUMNA TV mai ales, Adevarul.ro, etargoviste.ro, etc. Am dat la Roma un prim interviu pentru Radio Romania de 12 minute si un altul pentru postul tv Casa Mia, din Italia. Un alt interviu, premiera, l-am dat in timp ce ma deplasam pentru Maratonul de Seara, realizat de merituosul Vlad Ionescu. Am devenit membru al celei mai vechi institutii culturale din Italia, de la Firenze, CAMERATA DEI POETI, datorita scriitoarei superbe rezidenta in Italia, Manuela Pana, despre care voi mai scrie in scurt timp, pentru ca merita.

Mi-am implinit un vis, in care multi nu au crezut, altii m-au jignit, incercand zadarnic sa ma descurajeze sau sa spuna minciuni ordinare despre mine si adevarul unei expeditii in care am murit si am inviat de zeci de ori. Multe secrete si dovezi vor fi deslusite in cartea despre toate acestea, romanul ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE, la care lucrez, si pe care il voi publica in 3 tari din 2 continente si cateva orase, respectiv Targoviste si Italia- Roma, Arezzo, Sacile, Toronto ( Canada)

Ma simt excelent si sunt fericit ca am izbutit sa imi duc la indeplinire o expeditie oficiala, aprobata de Consiliul Local Municipal din Targoviste, sustinuta cu 16 000 ron, partial adica si unde primarul Gabriel Boriga ori cei ce au votat s-au dovedit a fi romani adevarati. Primarul Targovistei m-a incurajat permanent, m-a intrebat cum ma simt, m-a sustinut, ca si europarlamentara Oana Antonescu, ca si Lavinia Sandru, o alta sufletista a expeditiei.

Cam acestea pot spune ca de final si trebuie sa adaug faptul ca nu am mai postat in timpul expeditiei ptr ca am laptopul stricat, a fost transportat in conditii vitrege. Am scris acum asa ca de final ca sa va spun sa fiti increzatori in voi, ptr ca daca eu am reusit ceva greu de crezut, atunci si voi puteti orice. Am mers pe jos si am vazut lumea adevarata, cu o mentalitate sanatoasa pe jumatate de continent. Cand am revenit in tara, mi-am adus aminte ca inca mai sunt multe de facut aici…
Ne recitim curand, va pup.

PARCURSUL SUMAR AL EXPEDITIEI, POZELE SUNT REALIZATE DE MINE IN TIMPUL DEPLASARII PE JOS.

%d blogeri au apreciat asta: