RSS Feed

Cel mai frumos destin

63119_373218952771318_1975501693_n
Mergeam cu ochii înlăcrimaţi trăgând de căruciorul care înaintase tras de mine pe SS 71… o stradă oribilă… din Italia…provinciala, lungă şi plină de suişuri şi coborâşuri… dar în acele momente, am înţeles de mii de ori că aşa e şi viaţa. Cu aceleaşi suişuri şi coborâşuri. Aşa că am strâns din dinţi şi mergând mai departe, am intrat în Cetatea Eternă pe vechea Flaminia, călăuzit de noi puteri izvorâte din patima dorinţelor şi nu neapărat a unei reuşite.  Cristian se afla mereu cu motocicleta înaintea mea, arătându-mi pe unde să merg şi într-un final, am simţit ceva ciudat… nu mai eram obosit… parcă se făcuse o nouă dimineaţă în existenţa mea… ştiam că mă apropii de Columna lui Traian cu paşi repezi dar ALTCEVA  se mai apropia, paradoxal, de mine. Era EA, SOSITA  din neantul ultimelor speranţe de care aproape că uitasem.  Ştiam că iar desenez un aşternut de sclipiri dar pentru cine? Acesta părea mai real ca niciodată… până şi soarele zâmbea în acea zi de 12 decembrie odată cu sosirea mea de departe… ganduri de-a valma se amestecau în mintea mea şi sentimente nedefinite îmi şopteau aievea că la celălalt capăt, mă aşteaptă cel mai frumos zâmbet din lume. Mă aştepta pentru prima oară, ca o clipă eternă în Cetatea Eternă. Şi când ne-am „regăsit”, nu ne-am mai despărţit sufletele niciodată.  Amândoi aveam câte o suferinţă interioară şi amândoi am avut din acele momente aceeaşi bucurie în inimi.  Parcă fiecare dintre noi călătorise în lumea tristeţii şi ajunsese la o altă destinaţie, neştiută şi nebănuită vreodată.

Eliana avusese dreptate. Parcă o văd citind aceste rânduri şi zâmbind fericită ca şi mine pentru dreptatea ei. Am lăsat în urmă doar frumosul şi am început altă viaţă, ţinând de mână pe străzile Romei răsplata neprevăzută a SPERANŢEI UNUI VIS.  Râdeam şi alergam împreună prin  noi clipe, neaşteptate şi pe care aproape că mai renunţasem să le căutăm.  Ce făcusem ca să merit acest final frumos şi neaşteptat existenţial?  Meritam? Nu ştiu, tot ce pot spune însă este că mi-am mărit inima ca să cuprind zeci, sute de nume noi în ea cunoscute pe acele meleaguri… şi ca să fac loc propriei mele poveşti de dragoste… şi eu avusesem dreptate… STEAUA CARE NU SE STINGE  răsare mereu, ca o izbândă a tuturor şi bineînţeles, a mea.  Număr pe degete momentele frumoase ale ultimilor ani şi nu mai contenesc să pot ţine pasul cu trăirile pe care din acea zi le-a adus acest suflet în viaţa mea.   S-a aşternut un timp al nostru şi al cuvântului simplu dar magic: ” NOI”.  Aşa am înţeles puterea divină şi bucuria despre care nu ştiam nimic încă. Ne este dor de noi mereu şi de dimineţile noastre, ne este foame de fericire şi de sinceritatea unui suflet drag… aşa simţim…aşa gândim…
100_4212
Vorbesc aici despre un final. Despre un sfârşit. Dar e o veste bună pentru că alături de ea, am ales să trăiesc pentru totdeauna ÎNCEPUTUL.  Începutul când ştii că poţi spune cuiva ” bună dimineaţa”, începutul când ştii că totul s-a sfârşit… DOAR CA SĂ ÎNCEAPĂ MEREU… suntem puternici împreună…suntem LIBERI ÎN DOI…suntem NOI…  şi suntem unici. Am să mulţumesc acum acestui suflet iubit şi aici şi o să-i mulţumesc ani mulţi, pentru că dincolo de ea, se află frumuseţea vieţii unde ştiu că nimic nu mai poate fi greu dacă poţi fi lăsat să iubeşti, să respecţi, să vrei şi să speri.  După Roma, a urmat România… a venit mai frumoasă ca niciodată şi am înţeles mai bine ca oricând că mai am multe de făcut în viaţă… sunt aşa de fericit… şi ştiu că am pentru cine lupta şi mai ales pentru ce… DRAGOSTEA NU ARE VÂRSTĂ. Aşa că o să îţi spun, sufletul meu, că datorită a tot ce eşti, amândoi vom rămâne tineri şi frumoşi, pentru totdeauna.

În istoria vieţii, am avut parte de mulţi îngeri pământeni.  Dar acum scriu despre un destin. Iar iubita  mea care a venit cale lungă cu trenul să mă întâlnească este cel mai frumos destin din tot universul!

Epilog:

Nu există de fapt epilog. Există doar îndemnul meu de a le mulţumi cititorilor mei că există şi promisiunea cu mine însămi că am să strâng din pumni, înălţând ochii spre cer pentru ca mai apoi să pot zâmbi şi rosti: SUNT AICI, lângă tine şi nu voi mai pleca niciodată. Vedeţi fotografia cu statuile de mai sus? Nici pietrele nu rezistă să dorească şi să viseze… până şi ele au nevoie de cineva apropiat…

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: