RSS Feed

Monthly Archives: Februarie 2013

Fantasticii romani din Arezzo. Sufletul romanesc nu moare niciodata.

29566_373000852793128_415787824_n
DSCF3747
Nu îmi mai păsa de felul în care înaintam pe străzile din Firenze. Trăgeam de rucsacul cu rotile încrezător, privind înainte zâmbitor. Ştiam că e un oraş mare şi într-adevăr, după vreo două ore de mers continuu, tot nu izbuteam să ies din el. Lăsam în urmă imagini superbe. Îmi aminteam de cuvintele unei prietene bune care îmi scrisese să îmi aduc aminte de ea atunci când voi ajunge în acele locuri. Chiar aşa îşi spunea ea, Florenza- Firenze. Un fost iubit de-al ei îi promisese că o va duce acolo într-o vacanţă binemeritată dar înţelesesem că nu a mai ajuns în cele din urmă. Un râu foarte mare mă însoţea în dreapta şi nici azi nu mai reuşesc să îmi amintesc cum se numea. Într-un târziu, am ajuns în faţa unui indicator şi m-am răzgândit într-o secundă: merg spre Arezzo. Oraşul aurului nu era pe traseul meu dar prietena mea Eliana Dogaru mă tot chema să vin şi nu numai ea… mi-a privit ceasul… aveam în faţă aproape 90 de kilometri de străbătut şi gândeam că trebuie să ajung până seara următoare. Ocolul era cam de 50 de kilometri. Dacă se merita, totuşi? Nu am mai zăbovit şi am înaintat cu dârzenie. Până seara am reuşit să ies din provincia Firenze şi la un moment dat, am auzit o maşină în spate. Am întors capul. Erau carabinierii. Hm… ce era oare în mintea lor văzând un străin, cu steagurile României şi Italiei pe braţe, trăgând de propriul bagaj? Mi-au făcut semn să mă duc spre ei şi unul care ştia engleză m-a întrebat cine sunt şi unde mă duc, după ce mi-a cerut cartea de identitate. Le-am arătat hotărârea consilierilor de la Târgovişte explicând sumar despre proiectul intercultural Speranţa Unui Vis. M-au privit insistent şi au zâmbit ba mi-au urat şi succes spunând simplu: auguri. Apoi m-au mai întrebat unde mă voi odihni, adică dacă ştiu unde mă pot caza. Le-am spus că nu ştiu. Foarte amabili, au indicat o pensiune la vreo 4 kilometri distanţă după care mi-au înapoiat actele şi s-au făcut nevăzuţi. Strada statală începea să fie greu de străbătut pentru că şerpuia către un alt vârf de deal şi parcă nu se mai termina. Eram extrem de obosit şi mă durea tare mult mijlocul, deşi nu se mai întâmpla ca până în Mestre, să duc greutatea apăsătoare în spinare. Nu e uşor să tragi de o greutate şi să ai de mers zeci de kilometri urcând şi coborând continuu. Deodată, m-am zăpăcit… am dat de autostradă şi nu puteam merge pe acolo la pas…. nu se mai vedea niciun indicator către altă stradă statală…. m-am trezit într-o intersecţie şi am bănuit pe unde trebuie să o iau. Nimerisem traseul corect. Şi mi-era sete, foame… nu se vedea niciun magazin încă, nicio localitate până când am văzut un portocal pe margine. Ce m-am bucurat…. m-am oprit vreme de vreo jumătate de oră şi am început să îndes fructele în rucsacul şi aşa neîncăpător. Apoi m-am aşezat pe vine, căci nu era nici măcar o piatră pe care să mă pot aşeza şi am desfăcut tacticos de coajă o portocală. Nu înţelegeam de ce se decojeşte aşa greu dar nu m-am lăsat. Am muşcat cu poftă şi sete din ea fiind sigur că o să am parte de un gust dulce şi binefăcător. Dezastru însă! Cum am deschis gura aşa am rămas cu ea ! Mi se făcuse toată pungă şi parcă dezamăgire mai mare ca atunci nu mai simţisem. Mă usturau limba şi buzele şi bombăneam în sinea mea de mama focului ba chiar cu voce tare. Mi-era aşa foame şi sete… dar a fost bine până la urmă… cel puţin aveam iluzia că tot mi-am refăcut tonusul căci m-am ridicat şi am înaintat cu ceva mai multă putere. Şi am ajuns la pensiunea cu pricina. Dar mai înainte să intru , am desfăcut rucsacul şi am scos una câte una toate acele portocale ciudate aruncându-le în primul coş de gunoi. Şi mai azvârleam una şi mai bombăneam:
– Na, fir-aţi voi să fiţi de portocale false şi rele şi acre ce sunteţi!
Ha, râdeam eu cu mine şi de mine…
După care m-am cazat, cu greu, pentru că a trebuit să sune prietenul meu Silviu din Sacile la numărul de pe uşă, eu nu cunoşteam italiana prea bine. Seara, patroana de la barul pensiunii mi-a zis că la magazinul de lângă ea sunt două fete românce. Ce m-am mai bucurat! Eram singur, al nimănui, într-o ţară străină unde tot mai mulţi români se descurcau cum puteau ca să aibă o viaţă mai bună. Fata care vindea era chiar patroana magazinului şi o chema Gabriela Năstase. Am rămas uimit să văd cum din câteva cuvinte spuse de mine a înţeles cine sunt şi ce fac. Mi-a pus ceva de mâncare într-un vas şi m-a rugat să stau comod şi să mănânc liniştit. Apoi m-a rugat să iau ce vreau din rafturile ei, apă minerală, portocale, dulciuri. Am făcut fotografii cu ea şi sora ei mai tânără. Mi-a băgat în buzunar şi 30 de euro. Pentru mine era fantastic, nu îmi venea să cred că uite, din nou, o româncă îşi arată sufletul în faţa unui străin, venit de departe cu steagul ţării. Ea nu ştie nici azi că în timp ce beam cafeaua în pragul uşii, afară, ca să pot fuma, aveam ochii înlăcrimaţi- pentru a câta oară, de atâta deschidere românească din Diaspora. Îmi ştergeam pe furiş obrajii şi mă prefăceam că sunt viteaz dar ce era în sufletul meu doar eu ştiam. La final, înainte să ne luăm la revedere, mi-a dat ditamai sandvişurile ca să am pe drum a doua zi… îmi amintea cumva de fata din Slovenia, care procedase la fel. Am adormit buştean şi am continuat drumul către Arezzo cum s-a făcut dimineaţă.
Era o vreme ploioasă, capricioasă, ba dădea soarele puţin ba începea din nou să plouă şi chiar să tune. Nu mi-am mai luat pelerina de ploaie pe mine, credeam că nu mă voi uda aşa rău de la ploaia foarte măruntă, în plus, îmi era mai uşor să înaintez. Un orăşel după altul străbăteam fotografiind ce vedeam în stânga şi în dreapta. Pe la prânz, am primit un telefon. Era Eliana, care urma să mă găzduiască la ea. Îmi repeta să nu mă preocup că va veni înaintea mea ca să mă ajute să ajung la o „festa” românească. Dar orele au trecut şi eu mă apropiam de Arezzo mergând foarte repede, mă miram şi eu de energia mea. La câţiva kilometri înainte de oraş, a sunat iar telefonul şi i-am explicat Elianei pe ce stradă statală sunt şi unde mă aflu exact. Chiar acolo ne-am întâlnit şi am văzut pentru prima oară o femeie cu privirea blândă, frumoasă şi deschisă. Bluza de pe mine, insscripţionată cu numele expediţiei era udă… cu adevărat storceai apa din mânecile ei dar eu nu mai realizam de mult asta… am ajuns în faţa unei clădiri şi m-a prins frigul cum am coborât din maşină. Dârdâiam înfometat şi însetat şi privirea mi-a sclipit când am văzut prăjiturile şi gustările din sala plină cu români. Mi-era ruşine să mănânc cu poftă de faţă cu ei, pentru că erau nişte oameni pe care nu-i cunoşteam dar mi-am făcut curaj… la un moment dat, o doamnă mi-a făcut semn să mă abţin spunând să aştept până după festivitate. De unde era să ştie cine sunt, ce fac şi mai ales cât de hăituit, înfometat şi însetat sunt? Mai târziu au aflat toţi despre scriitorul de la Târgovişte… ciudat, nu mă mai simţeam singur între atâţia străini… ştiţi de ce? Pentru că erau ROMÂNI. Pentru că înţelegeau, vedeau, simţeau. Pe ecranul de proiecţie al sălii am redifuzat clipul făcut imediat la intrarea în Italia, în Trieste. Filmuleţul cu fotografii relevante era subtitrat şi în italiană ca un mesaj pentru acel popor peninsular, necunoscut încă mie. Am vorbit celor de acolo şi le-am reamintit cum am fost ajutat la intrarea în Slovenia, de români adevăraţi din Diaspora. Vă mai amintiţi, dragilor?

– Corina Dumitrescu Cerasela, 50 euro, prin western union… Iancu Samson, Cannes, 200 de euro….Mihaela Grădinaru, România, 40 de euro...” şi lacrimile se rostogoleau pe obraji în vreme ce din sală se auzeau aplauze….Continua să îmi fie frig şi un tânăr s-a apropiat de mine dăruindu-mi o geacă de piele. Am luat-o pe mine şi m-am mai încălzit puţin.
DSCF3743
La final, Eliana se ocupa cu caietul meu, Cartea Speranţei ( fotografiile alăturate) , unde cei de acolo scriau câteva dorinţe şi apoi se semnau. Făcea acelaşi lucru cu care se ocupase şi Cati la Sacile. Eram foarte speriat să nu rămân singur, să mă trezesc iar al nimănui, între toate acele chipuri necunoscute dar era o gândire copilărească a mea. Eu eram învăţat cu mentalitatea din ţară, cu răutăţile de unde veneam eu, cu zâmbete ironice şi vorbe-n vânt de la tot felul de cartofori. Nu aveam de unde să ştiu şi să cunosc diferenţa de atitudine din altă ţară. O doamnă îmbrăcată în roşu a venit şi mi-a strâns mâna aproape pe furiş strecurându-mi 20 de euro. Altcineva a venit şi mi-a pus în palmă 10 euro iar altcineva 50. Peste o zi numai, o altă doamnă mi-a adus o bancnotă tot de 50 de euro şi un cărucior de cumpărături cu mâner, foarte scump, unde să pot introduce rucsacul cu rotile, deteriorat din timpul trecerii munţilor de după Bologna. O chema Lidia Fichiosi. La plecare, peste două zile, ea mi-a lăsat un bileţel galben pe care a scris câteva gânduri simple, de încurajare, pentru mine. Chiar i-am făcut o fotografie- două în centrul oraşului, alături de Eliana. În fine, seara târziu am ajuns acasă la prietena mea care îmi pregătise camera băiatului ei, plecat în ţară. Era imensă şi de fapt, întreg apartamentrul era imens. Are un soţ tare de treabă. Un simpatic. Un sufletist. Îl cheamă Giuseppe dar ea îi spune simplu, Gius. Acum află şi el de aici că mai târziu când i-am auzit vocea la telefon, iar mi-au dat lacrimile. Pasămite descopăr că am devenit tare muieratic, aşa mi s-a mai spus, din cauză că tare iute mi se mai umezeau ochii. Îmi părea rău de fiecare chip din Arezzo pe care ştiam că ori o să îl mai văd cine ştie când ori poate niciodată. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi când mi-am luat la revedere de la Aurelia Ceoromila, cea care mă ajutase să ajung la primarul Giuseppe Fanfani al municipiului. Deşi ea era aşa, mai mult oficială, ocupându-se cu diferite treburi pentru comunitate, a devenit o sensibilă la rându-i. Omul care venise pe jos de la Târgovişte până acolo, între ei, era uimit de tot ce i se intâmpla. Nu că s-ar fi petrecut cine ştie ce evenimente dar totuşi… apoi iar m-am îmbrăţişat cu soţii Anda şi Cristian Sav care mi-au dat un telefon nou nouţ să pot comunica uşor cu ei. Cu aceşti oameni formidabili care aveau să se numească două- trei zile mai târziu, SUSŢINĂTORII DIN AREZZO PENTRU SPERANŢA UNUI VIS. Un tânăr, foarte calm aparent, a plecat iute de pe loc uitând nevinovat că portiera din spate a maşinii nu e închisă şi aceasta s-a agăţat de un stâlp. A venit apoi un tip haios şi de treabă, care mă culesese şi pe mine de pe drum să mă aducă la festa din acea zi şi a luat asupra lui vina, apelând la cineva să-i repare băiatului maşina, mai ieftin. Pe tânărul în necaz îl chema Valentin Căitanu şi datorită lui am putut să îmi cumpăr o cartelă telefonică wind, de Italia, pentru că eu nu aveam buletin decât de România şi nu eram rezident.
Dar să revenim la plâns. Eliana zicea:
– Ce naiba plângeţi măi bărbaţii ăştia mai rău ca femeile, şi al meu la fel, se uită la televizor şi tot ca tine, plânge. Of, mari muieratici mai sunteţi, ce ne facem cu voi? În timp ce vorbea cu mine, îmi treceau imagini prin minte cu noii români adevăraţi cunoscuţi. Cu o altă parte a imensei inimi numită Diaspora. Lidia Fichiosi, Titus Moldovan, Anda Sav, Aurelia Ceoromila şi da, Denisa, fata care studia la conservator şi era de un talent formidabil. O auzisem şi eu cântând la pian şi pur şi simplu, văzând-o prima oară cum mânuieşte clapele, cum îşi plimbă degetele peste ele, repede şi cu pasiune, am înţeles că minunile dintre noi sunt multe atâta doar că trebuie să le vedem mai atent.
La o oră târzie, doi ochi lucitori mă cercetau distant pentru prima oară şi am înţeles curând cine era: scriitoarea Manuela Pană, venită din Firenze. Pentru acest suflet frumos, o să povestesc mai încolo puţin căci stelele care strălucesc puternic nu au voie să fie privite aşa, simplu, în treacăt. Mă uit peste ce au scris în Cartea Speranţei şi citesc înfrigurat cuvintele aşternute de Nicoleta Simion, Mihaela Asavei, Eliana Dogaru, Aurelia Ceoromila. Aurelia spunea: ” am cunoscut un om care umblă cu România în spate şi în inimă şi ne întreabă ce ne dorim…nimeni nu m-a întrebat aşa ceva, poate doar în statistici sau când le convine politicienilor…” La rândul ei, Nicoleta Simion scria: ” Sunt foarte mulţumită că am reuşit să cunosc acest om… este greu de spus când mă întorc în România pentru că aici stăm bine, am putut să îmi iau o casă, o maşină, în România nu aş fi făcut faţă…mă rog la tine Adi ca tu să te rogi şi pentru tine şi pentru familia mea…. uite, îţi las 50 de euro, poate îţi vei aminti de mine… te ajut din inimă...” Doamne, cum aş putea să te uit Nico? Sau pe tine, Violeta Hristu? Sau pe oricare dintre cei ce v-am cunoscut şi m-aţi îmbrăţişat?  Scriu aici pentru voi, cititorii şi sunt nevoit să mă opresc puţin. Iar şi iar am ochii umezi. Trebuie să beau un pahar de apă…să îmi revin, să pot scrie mai departe povestea poveştilor vieţii mele…. aşa….gata…
La ceasul de taină al acestor amintiri simple, dar unice din viaţa mea, tresar din mine insumi şi mă văd în oglinda altor suflete, ale fiinţelor minunate din Arezzo. Revăd cu emoţie ce au scris aceşti oameni primitori şi parcă recitesc filmul unei alte vieţi, de dincolo de ură, răutate….parcă recitesc existenţele altora, trecuţi şi ei prin cine ştie câte chinuri şi doruri, departe de ţara lor, într-o lume creată prin ei înşişi. Sufletul românesc nu moare niciodată. Iar din lacrimile strânse din câte am îndurat şi înţeles inclusiv de acolo, am ridicat o amintire de neuitat, ca o comoară existenţială unică pe pământ.

NOTA: ati citit un capitol din cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, drepturile sunt rezervate de autor si editura. Cine doreşte cartea mea şi e în Italia unde locuiesc eu să mă contacteze AICI: ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL PE FACEBOOK

VA URMA si urmariti facsimiluri ORIGINALE cu dorintele Diasporei din Arezzo, scrise in Cartea Sperantei a expeditiei SPERANTA UNUI VIS:
DSCF3745
DSCF3744
DSCF3746
DSCF3748

De azi, nici lacrimile nu mai vor să plângă

100_4203
Târziu, în noaptea speranţelor, visez. (…) Mă gândeam aşa, că viaţa aceasta ne oferă nişte schimbări bruşte, frumoase, la care nici nu mai îndrăznim să gândim. Parcursesem aproape jumătate de continent ca să înţeleg Diaspora… ca să vorbesc despre oraşul meu… ca să mă laud cu românii mei şi cu ţara mea… ca să vadă toţi steagul… şi uite, m-am ales cu o împlinire sufletească uluitoare şi da, cu cel mai frumos destin. Revăd obsesiv în fiecare secundă imagini cu neobişnuita mea călătorie. Visez aproape noapte de noapte tot ce s-a întâmplat şi am rămas cu anumite traume psihice pentru că m-am schimbat aşa de mult, am înţeles atâtea lucruri şi astăzi, nimic nu mi se mai pare ca înainte. Să zicem că am înnebunit frumos, să zicem că am renăscut. Şi acum îmi scriu propria poveste. Pe cea care urmează o ştiu deja, paradoxal. Pe cea care am scris-o trăind şi retrăind momente unice în viaţa unui om, nu am să o pot uita niciodată.
Recitesc câte ceva din jurnalele mele şi mă înţeleg mai bine. Iar una din sutele de amintiri ale călătoriei mă determină să retrăiesc acea mică dramă… se întîmpla în 5 noiembrie 2012 iar eu scriam, rămas singur, cu teama umană firească şi totodată curajul de a înfrunta orice obstacol. Mă reîntorc acum în propriul meu film şi citesc cu înfrigurare:

Da, EXPEDITIA MERGE MAI DEPARTE  iar Steaua care nu se stinge îşi arată strălucirea chiar şi sub cel mai frumos apus de soare…uite…poza asta am făcut-o ULTIMA în Ungaria…poza de deasupra…

Despre mersul prin Ungaria nu vreau sa vorbesc acum, oricum nu sunt rai deloc ungurii dimpotriva…o să vorbesc despre momentul Slovenia…întai mă uit pe unele comentarii şi văd numai minciuni scrise de unii…că am fost văzut in masina de monitorizare…păi când m-am odihnit si când am căutat cazare apoi maşina m-a readus de unde m-a luat…în schimb nu sunt comentarii despre cum am mers prin ploaie, soare, arşiţă sute de kilometri… Cum am dormit noaptea în micuţa maşină chinuit…alături de partenerul meu…etc…despre momentul de ieri…acolo nu ajunge minciuna răutăţilor…

În Slovenia maşina care îmi monitoriza mersul pe jos a făcut şi mai urât…nu mai pornea dimineaţa deloc…a trebuit să iau o decizie…ca să pot înainta…să îl trimit pe partenerul meu înapoi cu ea în România până nu se face praf…şi nu mai porneşte chiar deloc… am împărţit puţinii bani rămaşi şi am privit la Guzi cum nu prea îi venea să plece…ştiam cum va fi… fiecare avea lacrimile ascunse şi se ferea de celălalt să nu fie văzut…ne feream unul de altul…decizia de a rămâne singur a fost a mea…am insistat pentru asta…şi a venit momentul despărţirii…ne-am îmbrăţişat şi dus a fost…

dar nu aveam stare…nu ştiam dacă va reuşi să întoarcă maşina în România… l-am încurajat că misiunea mea e simplă că tot ce fac e să merg înainte, că e simplu dar numai eu ştiam ce e în sufletul meu…i-am spus să îmi trimită mesaj imediat cum trece graniţa în ţară…nu am găsit rucsac să cumpăr…şi am înghesuit doar strictul necesar în geanta de voiaj…prea puţin… şi am privit înapoi…apoi fiecare şi-a văzut de drumul lui…el înapoi şi eu înainte… şi aveam lacrimi în ochi…singur printre străini…înaintam cu greu din cauza greutăţii… dar am ridicat capul sus de tot şi am privit înainte cu mândrie şi încredere…dar nu de teama singurătăţii aveam ochii umezi…ci de grija amicului meu care mergea înapoi spre ţară…din cauza genţii foarte mici nici mâncare nu am putut să îmi iau…decât 2-3 conserve şi la vitamine am renunţat…mă gândeam cum să mă orientez…să nu greşesc drumul…dar oamenii mi-au răspuns în engleză…mi-au zâmbit…fata de la următorul motel, mai ieftin, a înţeles…şi mi-a dat banii pe cafea înapoi…şi apoi a venit la mine cu un pachet în care pusese 2 sandwich-uri mari pentru mine şi 2 portocale… şi am prins putere..încredere…speranţă…da…SPERANŢA UNUI VIS… mergeam cu greutate…iar azi când am izbutit să cumpăr un rucsac m-am bucurat de parcă îmi cumpărasem un automobil nou…ce valoare au unele lucruri uneori…
Parcă am primit un cadou de Moş Crăciun când am primit un sms de la partenerul care a condus maşina de monitorizare până un pic în Slovenia…scria în sms aşa: „ am trecut frontiera şi deja mi-e dor de tine” era ora 23.05…ajunsese cu bine…am plâns de fericire…de acum eram liber să merg înainte…şi spun tuturor, care se află în clipe de cumpănă: nu plângeţi copii ai timpului şi pământului căci lacrimile curg mereu şiroaie înaintea următorului zâmbet.  Ridicaţi ochii spre cer  şi lăsaţi sufletul să se scurgă spre împlinirea voastră…orice suferinţă este urmată de o reuşită…orice mare are un ţărm şi orice ploaie prevesteşte soarele aşa cum noaptea este urmată de alte dimineţi…
Am zâmbit şi am înţeles că de acum pot orice. Nu prea mi-e foame…am slăbit foarte mult…ca niciodată…dar e minunat să zbori spre STEAUA CARE NU SE STINGE…e minunat să crezi în frumuseţea lacrimilor tale şi în fericirea propriului tău zâmbet… acum ştiu prin ce au trecut românii care au plecat departe de ţară…încep măcar să înţeleg… munca şi sacrificiul lor sunt fantastice…ei muncesc în ţări străine…nu-i ajută nimeni de cele mai multe ori…trebuiesc admiraţi, respectaţi…şi Europa trebuie să privească altfel românii…cu respect…poate că fiecare viaţă a unui român pierdut prin străinătăţi e câte un hohot de plâns de odinioară şi un zâmbet de acum…La un hotel de aici, o fată mi-a dat o hartă cu Slovenia, edificatoare…mi-a arătat unde sunt…exact…oricum ştiam…aici nu mă jigneşte nimeni…nu mă înjură nimeni cum fac unii prin blogurile mele şi apoi se miră de ce nu apar comentariile lor…eu nu le-am făcut niciun rău…dar nu contează…ceea ce contează este speranţa unui vis…contează că inclusiv lacrimile care curg acum sunt câte un pas spre steaua care nu se stinge…mă doare mijlocul…spinarea…dar durerea fizică e doar trecătoare…psihicul meu e formidabil… mă mir şi eu de mine…mă uit ce scrie câte un prieten pe FB ori în privat şi iar am ochii umezi…şi tot aşa…şi mâine dimineaţă plec la drum…din nou…plec să zîmbesc…să arăt steagul roşu, galben şi albastru…iar mai departe pot să spun că sub noaptea ploioasă din Murska, sub răceala dorului de ţară, de cei dragi, se ascunde o mare de lacrimi care se rostogolesc mai rătăcite decât mine în SPERANŢA UNUI VIS  şi da, devin pietre…devin voinţă…încredere…ambiţie… aveam doar 90 de euro în buzunar şi mă aşteptau peste o mie de kilometri! Cum urmează să îmi plătesc cazarea, hrana din ce supravieţuiesc? Of… şi am umerii praf… sunt învineţiţi de la corzile rucsacului deja…

 Aş vrea să pot scrie o carte minunată despre toate acestea…voi şti să scriu viitorul roman din viaţa de toate zilele…cu sute de poveşti ale altor români… acum însă mă privesc în oglindă şi e ciudat, nu mai e nimic umed pe obrajii mei…văd doar o sclipire…văd doar dârzenie şi mai văd ceva…mai văd că de azi, nici lacrimile nu mai vor să plângă.”

Dar nu vreau să citeşti un jurnal de călătorie, prietene. Îmi doresc ca din filele următoare să descoperi şi tu o altă lume, alături de mine. Să mergem către SPERANŢA UNUI VIS.  Urmează-mă…

NOTĂ:

Aţi citit un capitol scris la fața locului din romanul meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR  tradus și în limba italiană, după ce am ajuns la Roma pe jos din Târgovişte, România. Drepturile sunt REZERVATE  autorului şi Editurii Bibliotheca din Târgovişte. Cine dorește cartea să mă contacteze pe Adrian Melicovici Blog OFICIAL Dacă stă în Italia unde locuiesc și eu, o poate primi direct de la mine cu autograf.

Bine te-am regasit, viata!


Călător în timpul vieţii prin speranţele sufletului ori ale pribegiei prin meleaguri neştiute şi nevăzute, aş fi vrut să mă aşez stavilă în calea aşteptării şi să mă ştiu de mâine al celor care mă iubesc. Acolo, în căldura celor dragi, m-am trezit că aparţin celui mai drag viitor şi celor mai dragi fiinţe. Că de astăzi, nu mai găsesc lumina stinsă când mă întorc şi sunt întâmpinat de un zâmbet frumos, în prag de ” bine ai venit”. Ce de căutări mai avem, noi, oamenii, în anii existenţei noastre. Nu încetăm să ne dorim, să vrem, să auzim şi să visăm căsuţa din poveste, acolo, între surâsul vântului şi cuvintele mute ale munţilor care îţi îmbrăţişează aievea chipul cu acelaşi neaşteptat bun venit. Şi aşa, de-a gata, când soarele se înalţă încăpăţânat de după colinele noului tărâm, aşezi cu altă stare de spirit farfuriile la masă şi cumva mai încrezător ori mulţumit că trăieşti, îţi vâri nasul între aromele unei ceşti de cafea, în aceeaşi dimineaţă fericită şi apoi îţi aşezi uşor mâna la tâmplă, puţin gânditor şi îţi spui fără să te audă nimeni: SUNT FERICIT. Oricum se vede.. oricum se simte.. oricum fericirea ta se transmite şi familiei tale… căci deloc întâmplător, orice om, ca mine, ca tine, ca atâţia alţii, au totuşi steaua lor care străluceşte şi o familie, acolo, undeva, care îi aşteaptă.

Latră căţelul… vrea afară… trebuie să-i punem apă… doi ochi lucitori îşi strecoară privirea dintr-o cuşcă unde ceva se tot învârte insistent o noapte întreagă… ah… parcă bate cineva la poartă… cine o fi.. du-te tu şi vezi.. nu, nu e nimeni… ok… astă seară ” dansăm în familie”… un remi.. o tablă, ceva sau poate un joc de cărţi? Poate un film bun, hai şi tu, că e fain, hai că ne place… dă sonorul mai tare puţin… aşa.. stai bine? Ok… da, se aude discret un motor… e mami… ok, stai un pic să mă duc să-i deschid… pune-i tu o cafea sau un ceai în ceaşcă… oops, strânge mizeria aia repede… adu făraşul… mai hine nu, aspiratorul… bine ai venit iubito, stai să te ajut să îţi dai haina jos… cum a fost azi? Ok…avem timp ca să ne povestim… mami, am luat o notă mare… mâine trebuie să fac asta şi asta… ia vezi, e destul de cald în casă? E bună apa la baie? Ok, acum hai să fim NOI, aici, împreună, pentru totdeauna… Hm, ce simplu e să fii fericit… nu-i aşa? Armonie, înţelegere, respect, comunicare, dragoste, afecţiune, tandreţe, nebunii, cotidian şi nonconformism adunate sub acelasşi acoperiş unde îţi începi o nouă viaţă şi de fapt, de acum ştii mulţumit că te vei naşte în fiecare zi… ooops… s-a auzit un zgomot.. scuzeee… mi-a alunecat din greşeală… am spart o cană, of şi era cea luată de la mercato ăla… de unde trebuie să luăm bicicleta aia… ok… mergem poate în parc? Depinde… dacă e soare, dacă ploua.. oricum, noi suntem aici, ÎMPREUNĂ.
Ce ziceţi, ieşim undeva? Mâine e sâmbătă seara… poate acolo, sau acolo… avem bani? La naiba, ce întrebare obsedantă. Păi când vrei ceva cu adevărat în viaţă ai tot ce îţi trebuie, prietene…

Respiră timpul odată cu noi, ce de lucruri banale se întâmplă în viaţa noastră şi totuşi ele devin amintiri plăcute… le sărim aşa, superficial, uneori şi apoi ne dăm seama că mai avem încă multe de făcut… acum e linişte… suntem liberi… suntem noi.. suntem ceea ce uitasem să mai sperăm că vom fi. Suntem o FAMILIE.
Bine te-am regăsit, viaţă. Bine v-am găsit, sufletele mele dragi!

Morala: fii fericit pentru fiecare amănunt care poate trece prin viaţa ta. Nu trăieşti niciodată de două ori. Alege un NOU ÎNCEPUT!
miane, veneto

Aceste suflete ale nimanui

un material de Adi Melicovici

Dacă vrei să vezi prietene faţa văzută şi totuşi, de mulţi nevăzută a acestei lumi, ea se poate întâmpla inclusiv la Târgovişte. Treci pe lângă ei şi îţi vine să întorci capul ori de durere ori pur şi simplu, dacă ai un suflet, nu suporţi. Ei dorm pe unde apucă. Ei sunt nedrept paria societăţii civile şi tot ei, reprezintă durerea nesfârşită a unei tristeţi veşnice din cel mai tulburător adevăr.


Mulţi au nepoţi, copii rătăciţi prin străinătăţi fără de urmă şi fără de întoarcere. Au fost uitaţi până şi de Dumnezeu, ai spune că nimeni nu mai poate număra lacrimile din ei înşişi, în aduceri aminte de vremuri când întindeau bancnote simple sau câte un bănuţ celor care azi s-au îndepărtat de ei.
Şi plângi în inima ta, eşti sfâşiat de-a dreptul de un amar crunt, de o imagine a neputinţei, de milă şi mai ales de ceea ce mai poţi zări, în plină stradă, în vacarmul, tumultul şi chiar centrul vieţii cotidiene.

Se mulţumesc să te privească cu ochii lor trişti implorând mai multă bunătate, mai multă atenţie…unii nu se mai pot ridica în picioare…nu se mai pot angaja niciunde…iar alţii, nu mai pot sălta capul din pământ de durere şi de ruşine că au ajuns ce au ajuns.

Am mers astăzi simplu prin centrul Târgoviştei, ca de atâtea ori şi am încercat să surprind imaginile unei realităţi incredibile. Sunt trist că am reuşit. Sunt trist că mi-am închipuit că în mii de locuri ale lumii noastre româneşti, îi întâlnim şi mă întreb: cum am putea să-i ajutăm? Cum am putea să le facem nopţile mai liniştite, visele mai puţin tulburi, bolile mai îndepărtate? Trăim un coşmar dintr-un film din păcate deloc fals, unde chipul bătrânei se trânteşte singur într-un trecut când poate a ajutat pe cei dragi…poate a avut o familie şi sigur a dat viaţă din viaţă unor vieţi de acum prea puţin interesate de soarta ei…le-a devenit dorinţa morţii cel mai prietenos gând şi da, acestea sunt adevăratele necazuri, oameni buni, acestea sunt problemele cu adevărat de luat în seamă ale multora de lângă noi…
Pare aşa pustiu în locul lor…dar nu e…unii sunt pur şi simplu folosiţi ca animalele pentru a cerşi în numele dizabilităţilor ca să aibă oameni zdraveni şi fără de bun simţ ce mânca….alţii se ascund sub te miri ce streaşină în vremuri de ploi şi vânt, bătuţi de cea mai urâtă soartă… Priviţi-i, oameni buni…priviţi aceste suflete ale nimănui…priviţi ceea ce tot mai puţini văd şi aud…
Zâmbesc frumos când au cu ce să îşi astâmpere o foame continuă, un dor nestins de trecutul când puteau să facă poate mult mai multe…voi le vedeţi durerea şi lacrimile? Le simţiţi durerea al dracului de tipic românească? Vedeţi că unii nu mai pot merge de-a dreptul, alţii au aşa, ochii precum o oglindă a poveştii din eterna vale a plângerii…

Sunt strigăte de suflete uitate în mijlocul lumii…sunt lacrimi de singurătate…sunt vaiete de durere fizică dar mai ales psihică a celor care da, mă repet, au devenit ai nimănui…pentru ce? Pentru ce aşa? Pentru cine această suferinţă? Cum putem să spunem că ne îndreptăm spre viitor câtă vreme aleargă şi astăzi acest trecut la pas cu prezentul, sub chiar privirile noastre?
Pe ei îi aude cineva? Pe ei îi plânge cineva?
Închide ochii prietene  şi încearcă să fii măcar o clipă cu gândul la ei. Şi nu, nu te speria, dacă uitându-te apoi la aceste fotografii îţi vine să-i închizi la loc…pentru că nu ai să mai poţi…nu te vor mai lăsa lacrimile…s-au proptit între pleoapele tale şi inima ta, dacă eşti om, măcar tu, prietene simplu, pentru ACESTE SUFLETE ALE NIMĂNUI mai trimite un gând către Dumnezeu să îşi aducă aminte de ei…

Strigat prelung pe drumul vietii

se aud paşii încet, adulmecand o altfel de lume, lumea totuşi ştiută şi de care uităm adesea. În drumul său, el este mai sincer decât noi, oamenii. I se face foame şi sete şi apoi se odihneşte liniştit, privind tot înainte, cu încredere. E un învingător. Poate că nu ar fi rău să luăm exemplu de la vietăţile necuvântătoare ale pământului. Ce ar fi acest pământ fără strigătul prelung al celui ce se caută pe sine, în drumul vieţii, către alte locuri, poate către alt destin? L-am urmărit cu atenţie şi m-am gândit că doar ascultându-i povestea, voi reuşi la rându-mi… căci porţile sufletului omenesc se deschid totuşi în faţa bunului gând. Aşa se naşte încet şi sigur speranţa din tine, din mine, din noi, cititorule…
IAR EU VOI IZBUTI să merg frumos, căci în inima celui ce doreşte ceva, forţa gândului şi a propriului vis renaşte cu fiecare oră, zi, săptămână, lună care va trece…Timpul a rămas cel mai bun prieten al meu şi al oricui.

Se deschid mereu noi lumi în faţa voastră, noi ceruri, totul e să existe încredere, curaj, speranţă. În orice vrei să faci pe lumea asta, nimic nu pare imposibil. Până la urmă tuturor ni se face foame şi sete ca lupului alb. Până la urmă, noi, oamenii, avem un altfel de spirit, dar dumnezeiesc de care uităm aievea…

Când vrei să faci ceva, cu adevărat, nicio ironie, nicio descurajare, nicio vorbă-n vânt nu sunt suficiente ca să te oprească. Poţi uni lumile, prietene, prin drumul tău către nicăieri sau către tine însuţi. Poţi amâna, poţi întârzia să îţi îndeplineşti dorinţele dar nu poţi fugi niciodată şi nici nu îţi vei alunga speranţele. Ţi le pierzi doar vremelnic, însă ele rămân în existenţa ta şi la ceasul când toată lumea e aproape convinsă că ai renunţat, se trezesc toţi că te-ai ridicat cu cea mai frumoasă voinţă ca să demonstrezi lor şi ţie în primul rând că POŢI. Şi deodată… începi să reuşeşti…încetul cu încetul…pas cu pas… cazi, te mai împiedici, îţi mai pierzi curajul, întâmpini obstacole pentru mulţi de netrecut dar strângi din dinţi şi mergi înainte, către frumuseţea drumului vieţii tale. Şi atunci, la fel ca lupul poate flămând şi însetat, înveţi că iar ai învins.

Soarele poate să bată puternic…ploaia poate să îţi biciuie obrajii…neîncrederile unora te pot descuraja…dar până la urmă, tot tu, prietene, eşti cel care aduce tuturor speranţa nemărginită, pentru tine şi pentru toţi ceilalţi.

%d blogeri au apreciat asta: