RSS Feed

Lumina din lacrima stelei care nu se stinge

images
În întunericul acelei nopţi, visele se aşterneau în somnul meu unul după altul de parcă toate gândurile zilei îşi dăduseră întâlnire
înţelese între ele. Hm… măcar acestea să se înţeleagă dacă nu şi cine mi-aş fi dorit. Nu avea însă cine. Dar amintirea unuia dintre ele,
nu mi se poate şterge din memorie şi de fapt, nici nu îmi doresc. Era o imagine cu mine disperat, îndurerat, pierdut între regrete şi neputinţă.
Erau doar două voci, a mea şi a ei, sugrumate de gravitatea momentului într-un dialog uşor întrerupt de lacrimi amestecate parcă etern
să fie paradoxal, cele mai frumoase. Daa… trăiam visul cu mine şi o ea, probabil dintr-un viitor neştiut, când totul se termina brusc, înainte
să înceapă. Nici măcar zâmbetul nu puteam să îl uit. Fata avea un surâs superb, ca sufletul şi sinceritatea ei în care crezusem cu încăpăţânare.
Dar acum chipurile noastre erau triste şi dacă nu ne mai aflam de puţine ore unul lângă celălalt, măcar ne vedeam aievea pentru că
trecuse prea puţin timp de la o nebănuită ultimă îmbrăţişare. Auzeam avioanele decolând, făcând un zgomot puternic iar de atunci, am urât aeroportul
de la Otopeni pentru totdeauna. Am ştiut că da, fusese o ultimă oară. Şi m-am trezit transpirat, deşi era un decembrie încă timpuriu. Am privit ceasul
şi m-am mirat că e încă noapte, visasem atât de mult că îmi închipuiam cum se duseseră orele repede ca şi visele. Numai acesta din urmă mă bântuia
ca şi acum, când ştiu că ceea ce s-a petrecut mai apoi, poate fi descris doar în vieţi pline de zbucium şi de speranţe neîmplinite. Dintr-o dată am simţit
o durere cumplită în piept şi am rămas aşa, abia respirând, nereuşind să îmi revin. M-am speriat crezând că dacă scăpasem de atâtea ori, de astă dată,
mi-a sosit momentul final, când voi pleca în cealaltă lume. În acele momente, mi-am amintit fulgerător de cuvintele cuiva care îmi spusese că de aceea au fost făcuţi
să fie doi, ” un om şi o oamă” se exprima ea haios, că dacă eşti aşa singur mereu, poate veni o dimineaţă când nu te mai trezeşti şi te găseşte lumea în casă
înţepenit şi rece după nu se ştie cât timp. Stăteam aşa în mijlocul patului, trezit şi speriat, neputincios, cu acelaşi vis urât de parcă ai fi zis că vrea să
continue şi cu mine treaz. Am crezut că voi paraliza din nou pentru că simptome asemănătoare avusesem şi în iarna lui 1996. Aveam obiceiul să dorm
cu geamul deschis până către prima ninsoare, doream mereu aer curat. Vedeam perfect dintre aşternuturi cerul senin şi mă încânta acea imagine,
o doream mereu acolo, lângă mine. Dar nu izbuteam defel să îmi opresc lacrimile, nu eram trist, nu mă certasem cu nimeni, nu ştiam exact ce se întâmplă
cu mine şi totuşi, chipul fetei mă privea de undeva, de departe, într-o iluzie nocturnă plină de bizar. Iar când am conştientizat că încă trăiesc şi că
doar visasem, am reuşit să trag aer în piept, simţind o uşurare ciudată… mi-am aprins o ţigară şi am pornit spre fereastră să privesc noaptea şi cerul mai de aproape
rezemându-mă de pervaz. Nici nu ai fi zis că a început iarna. Nici nu ai fi zis că se apropie sărbătorile. Îmi tot venea un nume în minte, de arab, habar nu aveam de ce.
Probabil că mă uitasem iar la ştiri prea mult. Ha…ce zăpăcit eram…îl chema Faez dar el nici nu exista, nu ştiu de unde îl scosesem…şi am rămas cu ţigara
deodată arzând singură şi cu privirea fixând un punct între miile de stele care licăreau cuminţi şi dintotdeauna pe bolta unui cer pe care ai fi zis că acum
îl vedeam pentru prima oară. Nu mai era vis… nu mai aveam un coşmar în somn…nu mi se mai părea… era REAL. Sus, în cel mai vizibil înalt, strălucea
cu putere ceva… mi-am şters ochii… am crezut că mi-am pierdut minţile. Simţisem când ţigara mi-a căzut în afară, arsese fără să fie fumată până la filtru.
– Mă vezi?
– Te văd… te văd… am murmurat.
– Nu sunt ceea ce crezi… nici Luceafărul şi nici Marte, luna nici atât.
– Dar ce eşti?
– Sunt o lacrimă… poate…
– O lacrimă?
Auzeam toate aceste întrebări, vocea şoptită dar nu vedeam decât acea strălucire, nu era chiar nimeni lângă mine. Şi m-am lovit de ceva. Era scaunul pe care aşezasem
o coală de hârtie. Scrisesem pe ea aşa: ” uneori şi durerea poate fi o bucurie. Iar lumina suferinţei străluceşte deseori în inimile oamenilor ca o dorinţă din cel mai frumos dor:
dorul de viaţă şi de calea care credem că ar duce spre împlinire. Fiecare deznădejde duce către poarta frumuseţii altui timp. Trebuie să cunoaştem durerea sufletească
pentru ca într-un târziu să ştim mai multe despre valoarea fiinţei nepreţuite şi să o purtăm infinit către împlinirea şi săvârşirea unui cuvânt simplu dar minunat: lumină. Crezi în visele
tale aşa cum crezi în aceste lacrimi care curg mai ales pe dinăuntrul tău. Căci pe cele ce-ţi şiroiesc la nesfârşit pe obraz nu ţi le va şterge decât încrederea ta în ceea ce-ţi doreşti cu adevărat.
Doamne…abia atunci am înţeles ce se întâmplase: visasem că m-am trezit. Însă ce a urmat, când primii zori ai dimineţii au sosit
încet peste pământul tuturor, nu cred că a mai fost vis.
Vedeţi, nici astăzi nu ştiu dacă m-am trezit. Poate că încă mai dorm, în cel mai agitat somn, privind acelaşi cer cu acelaşi vis. Tot ce ştiu este că mereu şi mereu, lumina de sus
mi se arată şi da, e tot o lacrimă. Ce straniu! Ea se scurge de pe obrazul strălucirii şi totuşi, rămâne la locul ei, scurgându- se în nimic.
Şi mă întorc neaşteptat
în lumea reală pentru că pe monitorul încă aprins şi el, citesc un mesaj unde cineva continuă să îmi scrie nestingherit, o poveste de viaţă.
– Cafeaua nu e dulce, îi spusese cineva celei care vorbea cu mine.
– Dar am pus zahăr… se apărase ea…
– Nu…dă-mi-o încoa să gust, hai, întinde ceaşca spre mine…
Ea îi întinsese ceaşca. El băuse atent şi degustând îndelung.
– Cafeaua aceasta este amară, decretă el privind-o galeş: Tu eşti mai dulce decât ea, deşi ai pus tot ce trebuie.
Fata povestea despre unul dintre cele mai frumoase episoade trăite de ea departe, pe meleaguri străine. Şi nu era un vis ci o fiinţă pe care abia o cunoscusem de puţine ore,
deschisă şi directă. Mă gândeam doar la frumuseţea acestei poveşti şi mai ales a simplităţii ei. Câtă afecţiune şi dragoste trebuie să fi fost în acel bărbat ca să creeze o asemenea
comparaţie neaşteptată? Oare câtor bărbaţi le trece prin minte să spună unei femei îndrăgite că e mai dulce ca orice de pe lumea asta? Şi oare cum se simte o femeie trecută
prin momente groaznice de cumpănă în lupta pentru supravieţuire, între străini şi locuri unde poate că a strâns din pumni ca să îşi refuze greşelile forţate ale vieţii dar să şi le şi recunoască
unui străin abia cunoscut, cu demnitatea celei care nu se lasă învinsă niciodată? Mai există nevinovăţia frumoasă a începutului între un el şi o ea, acum, în timpul când cei mai mulţi aleargă după căpătuială şi chilipiruri din care să nu lipsească nimic material? Unde am ajuns cu involuţia noastră spirituală? Cine suntem noi, oamenii, ca să încrucişăm legile divine şi morale
ale sentimentelor ce leagă două inimi? Poate că amintirea fetei care-mi destăinuia aceste lucruri petrecute în viaţa ei, a rămas şi ea aşa, tot o lacrimă. Uneori, ne place să plângem după
lacrimile de altădată… atunci erau de fericire…acum sunt de regrete…
Şi a trecut dimineaţa şi da, a sosit din nou noaptea. E şi normal, încă nu a stricat Dumnezeu mersul firescului, tot de El zămislit din prima şi până în cea de a şaptea zi. Iar când
s-a făcut din nou seară, am privit din nou cerul, la fel ca înainte şi acum sunt sigur că nu am mai visat nimic. Doar am fixat cu gândul acelaşi colţ dintre stele, dominându-le din înălţimea
strălucirii uimitoare care m-a cuprins de atunci, pentru totdeauna.
– Tu mă vezi dar eu încă nu exist.
Am întors capul şi nu era nimeni lângă mine. Dar mi-am dat seama că vocea venise de sus…
– Cum nu exişti când eu te văd pentru a doua oară? Eşti o lumină reală.
– Poate că sunt reală dar nu sunt numai lumină, aceea e şi în interiorul fiinţei tale.
M-am bucurat atunci pentru prima oară după multă vreme că sunt singur, nu aş fi vrut să ştie nimeni că poate am înnebunit. Însă ştiţi…îmi iubeam nebunia. Aşa că m-am întors
uşor răzvrătit şi am privit din nou către stele întrebând cu gândul:
– Dar ce eşti, cine eşti?
Ştiam că nu îmi va răspunde nimeni dar aşteptam nerăbdător să mă înşel, de necrezut, nu-i aşa? Pentru că s-a luminat cerul mai mult ca în toate nopţile de până atunci
şi răspunsul a venit…
– Nu sunt o lumină. Dar ştiu ce poţi fi tu şi nu numai tu…eşti un ZBOR…
– Ha, mai lasă-mă… şi tu ce eşti?
– Eu sunt lumina din lacrima STELEI CARE NU SE STINGE!

Aţi citit un fragment din viitorul meu roman ZBOR SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE,
autor ADRIAN MELICOVICI
drepturile de autor rezervate

Anunțuri

About melicovici

Scriitor rebel din Targoviste stabilit în Italia, non conformist, popular și foarte pasionat de scris și socializare.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: