Să trăieşti cu amintiri din viitor furate din trecut :)

clep

În existenţa noastră, de când conştientizăm că suntem parte a acestei lumi, de la primii paşi, se nasc amintirile. Mai întâi copilăria, apoi când creştem adolescenţa, maturitatea şi aşa mai departe. Ajungem la un punct când avem ” flash-uri.” Unele din trecut altele, culmea, din viitor. Ştim mereu ce ne-a plăcut şi ce ne-ar place.

Unii spun că nu e bine să trăieşti printre amintiri. La modul cum pun eu problema, nu sunt de acord. Poţi retrăi amintirile faptic, le furi din trecut şi chiar voit le adaptezi la ceea ce ai vrea să vină din viitor. Nu mai dezvolt căci mulţi înţeleg la ce mă refer. Aş mai adăuga doar că da, e provocator de bine să trăieşti cu amintiri din viitor, chiar şi furate din trecut, cu riscul să schimbi actorii, fără să fi vrut tu asta ci doar timpul.

Vreau sponsor de suflet pentru romanul urmator, al vietii

untitled
După o muncă mai mult a imaginaţiei decât a scrisului propriu zis amestecată cu realităţile unor vremuri demult apuse, vrei ceva diferit. Viitoarea carte pe care vreau să o public, este un roman clasic. Un fel de film de epocă unde totul este inspirat dintr-un fapt real. Ca în majoritatea romanelor mele, avem de a face cu două lumi, de această dată reale şi ele. Dar aceste două lumi, nu mai există. Erau atunci, în perioada interbelică. Ne aflăm în secolul 20 deci. Ne aflăm în mirosul de brânză al ciobanilor din România care uimesc englezoaicele sosite să vadă minunea, de fapt, o tragedie: Focul etern. Pentru Secretul Focului, Uriaşul 160 a rămas mai apoi o enigmă. Tornadele din Oklahoma şi puritatea de tânăr a lui Miron Kinley se amestecă nefast, furibund şi totodată emoţional cu ochii blondei care-i toarnă în pahar puţin whisky. Pasiunea şi dorinţa tinerei se copleşesc reciproc în cel mai frumos sărut, după un pariu de zile mari al serii.

Dincolo de ocean, flăcările focului nemuritor se înalţă insistent către cer. Erupţia începe să îşi ceară tributul. Miron aude cumva de acest foc uimitor şi vrea să îl stingă. Sosit dintre ochii blondei din Tuzla, Oklahoma, direct în farmecul florilor provocator aşezate-n părul româncelor, palinca românească, reală şi ea, ameţesc şi ambiţionează visele de preamărire. Costică Lupa se miră şi el. Recompensa de 50 de mii de dolari nu e deloc mică pentru acele timpuri.

În toată această lume, cititorii vor vedea un stil total diferit de tot ce am scris până azi. Vor vedea un film artistic între filele unei cărţi unde doar episoadele care unesc aerul american cu apa şi zâmbetul de la Moreni vor atrăgea cititorii ca la un cinematograf imaginar, din hârtie ai spune… De fapt, aşa vreau să cred că va fi. Pregătesc a şasea mea carte cu maximă minuţiozitate.

Nu mai vreau însă un sponsor sau sponsori care să arunce simplu sume ori derizorii ori ca să scape de mine. Vreau un suflet în ochii şi ajutorul posibilului sponsor. Vreau să trăiască şi să retrăiască odată cu mine ceea ce va citi: suspansul, dragostea, drama, bucuria, lacrimile. Vreau să vrea el, înainte de toate, să apară această carte. Să scrie cu litere mari de o şchioapă cine e, să fie cunoscută afacerea lui în minim două ţări şi să aibă de câştigat mai mult decât credea la început că va fi, printr-o simplă sponsorizare. Vreau să fie mândru că şi-a dat banii pe ceva reuşit şi că se simte mulţumit sufleteşte şi da, chiar şi financiar prin reclama ce va fi. Când ai un sponsor de suflet, te implici altfel.

Pentru mine nu e o problemă să public o carte. Ştiu cum să o fac să apară şi să apelez la metodele proprii, posibilităţile proprii chiar, ca să o public. Problema e că nu mai vreau să fie doar pentru mine.

Povestea romanului, e simplă. Izbucneşte un foc nimicitor în România anilor 20 din secolul trecut şi un american trece oceanul să îl stingă. Vine în România interbelică. Normal, nu lipsesc episoadele captivante, furia, dezamăgirea, emoţia maximă, nu lipsesc strângerile de inimă şi farmecul iubirii împletite frumos cu derularea evenimentelor. Ce a fost mai apoi, se va vedea atunci, la citirea cărţii.

Pentru ceea ce mă străduiesc să scot la lumină, numit Secretul Focului, e deci nevoie de un sponsor nu doar potent financiar dar mai ales plin de suflet. De dorinţa de a vedea. De voinţa lui în a-mi sta alături. Evident, lucrurile se discută. Nu ştiu cine va fi acest sponsor dar ştiu că aproape sigur va dori cartea publicată repede şi frumos. Se va bucura nu neapărat pentru avantajele ce urmează dar mai ales pentru că această carte, acest roman, te duce printre amintiri fabuloase, te ţine cu cartea deschisă şi te aduce în diferenţa dinre frumosul de atunci şi unele banalităţi de acum.  Te face să evadezi din cotidian şi rămâi acolo să citeşti mereu povestea fără să te plictiseşti. Secretul Focului- Uriaşul 160, mai exact ca titlu, este de fapt, explozia măcar a mea, într-un altfel de foc, de astă dată, niciodată stins. Este o carte unde oricâţi bani ar avea, sponsorul nu poate face nimic fără sufletul pe care-l aştept, din el. Voi vedea cine va fi mai curajos/ curajoasă. Eu vreau un sponsor prieten, nu un sponsor doar cu bani. Unul care să se mândrească pentru că mi-a fost şi îmi va fi alături.

Până atunci, să revedem puţin mai jos promo-ul romanului. Vizualizare plăcută şi la bună vedere.

Scut de ” Fluturi ” în ” Insomnii ” de sclipiri

stele-multe-stele

Poate că dincolo de ochelarii unui şef de secţie, de companie sau de compartiment, se află acea sensibilitate nebănuită vreodată. Dincolo de privirea lui, aparent severă, poate prea serioasă pentru ceea ce se află dincolo de ea, se odihneşte acel frumos sufletesc pe care mulţi nu se obosesc să îl observe.  Nimeni nu-i ştie sau nici măcar nu-i bănuie tristeţile sau bucuriile. Grijile sau temerile cele mai ascunse, prin demnitatea lui.  Şi totuşi, acest om, îl poţi întâlni oriunde.  Dacă eşti foarte preocupat n-ai cum să-l observi, timpul împiedică multe. Şi totuşi, uite că în seri târzii, devenite mai apoi nopţi albe, el visează în cel mai adânc somn.

Rareori se întâmplă să visezi, culmea, Insomniile. Rareori se întâmplă să fii apărat de Fluturi. Irina are arme puternice. Poate prea puternice pentru cei ce se ard, paradoxal, cu focul aşternutului din sclipiri. Aşa cum furtunile vremurilor mătură apele tulburi, aşa şi vorbele-n vânt se uimesc de forţa puterii lăuntrice. Ele pierd şi pier, nu au putere. Puterea vine din cel puţin două locuri: de la Dumnezeu şi din Iubire.

Peste o jumătate de milion de oameni s-au molipsit de farmecul dar mai ales de profunzimea cuvintelor unui scriitor. De fapt, o scriitoare. Povestea e simplă: toleranţa, iertarea, iubirea şi deschiderea unui suflet către cititorul de oriunde. În această rezonanţă umană de amploare, ecourile răutăţilor nelipsite par demne de mila lumii scriitorilor. Ei privesc cu compasiune către amărâţii care îşi văd evidenţa posibilă doar atunci când uită de sclipiri. Insomniile au două tăişuri. Unii le visează, alţii le invidiază.

Fiecare cititor are preferinţele lui. Iar unul educat ştie să recunoască civilizat asta. Alţii însă, poate şi datorită faptului că încă citesc pe silabe, ca la clasa întâi, nu reuşesc să desluşească primele propoziţii ale unui mesaj nu neapărat literar dar mai ales de suflet.

Unii văd fluturi, meritat, în clipele frumoase ale vieţii, alţii nu au această bucurie. Cei din urmă, trebuiesc înţeleşi. Nu toţi oamenii au posibilitatea să discearnă între evidenţă şi nedorita lor abstinenţă. Rătăcirea unora este literară, a altora este de altă natură.

Fluturii sunt adevărul unor simţiri care continuă să se rotească protector în jurul aşternutului de sclipiri la ceas de Insomnii.  Nu pot fi învinşi niciodată de nimeni şi de nimic. Nici nu ar fi posibil. Oamenii frumoşi creează şi când visează. La fel ca ea.

De ce copacii nu sunt fericiţi

cel-mai-frumos-copac_6163441b1554e9
Şi dacă adresez această întrebare, atunci normal că cineva ar putea să se mire căci oare cum ar putea avea o plantă vreo stare emoţională? Oare cum ar putea fi un copac nefericit?

El creşte de la natură sau poate că este sădit de oameni frumoşi, care ştiu că aceasta trebuie protejată. Nimeni sau prea puţini poate că se gândesc la suferinţele unui copac. An de an, se înalţă către cerul tuturor, formând o coroană impetuoasă. Vântul îi leagănă crengile, tot mai mari şi încovoiate de timp. Unii, rezistă foarte mulţi ani. Alţii chiar secole. Dar din nefericire, viaţa îi doboară şi da, oamenii au nevoie de lemne, de căldură…totul e lăsat cu un scop pe lumea asta. Însă tot oamenii, exagerează. Se frâng ai  noştri codri şi Dumnezeu ne pedepseşte, malurile se surpă şi atunci, drama unui destin deseori provocat, se întâmplă şi ea.

Copacii nu mai sunt fericiţi. Îşi aşteaptă fiecare dintre ei sfârşitul. Au văzut mai multe decât  oamenii, de-a lungul timpului. Au văzut lacrimi şi sfâşieri între noi, au văzut războaie şi au văzut totuşi şi lucruri frumoase. Da, au văzut îndrăgostiţi sărutându-se sau ţinându-se de mână la umbra lor…au răcorit seri şi s-au scuturat de ramurile uscate, tot ei, copacii…

Uite colo un copac, a rămas singur, pe ditamai dealul, dintr-o pădure falnică ce a fost cândva…ciudat…plânge…uite şi un sărut sub ramurile lui…uite şi un asfinţit… e soarele, colorat  ” ca un ban nou dintr-o comoară „, cum spune Dimitrie Anghel în versurile lui…

Tânăra, îmbrăţişată fiind în acel timp, parcă simte ceva…copacul ar vrea să-i vorbească…îl întreabă cu privirea:

– De ce plângi copac drag?

Dar răspunsul vine din altă parte. O maşină de teren se îndreaptă cu viteză către el. Din ea, coboară câţiva oameni. Tinerii noştri sunt nevoiţi să plece de acolo. Peste puţin timp, se aude un zgomot…parcă e o jale…e plânsul ultimului copac de pe acel deal…unde se vor mai îmbrăţişa acei tineri, cine-i va mai răcori în serile verii, ce va face până şi vântul fără să mai aibă peste ce să se abată? Unde vor fi frunzele aurii de toamnă prin care vor păşi ei? Unde?

Poate că gândindu-ne numai şi numai la atât, vom înţelege într-o bună zi de ce nu sunt uneori nici copacii fericiţi.

Sunt Adi şi vă îmbrăţişez.

Moartea tristeţii

943762_450199628406583_305083083_n
Frumuseţea noastră pleacă dinăuntrul nostru. Aşa cugetam când eram printre străini care mă vedeau pentru prima oară în viaţa lor şi mă ajutau necondiţionat şi fără să le-o cer. Să nu ceri, să oferi, aceasta este cheia împlinirii. Am devenit astăzi mai modest…trufia a murit. Scriam cândva într-o poezie că o singură moarte m-ar bucura: moartea Tristeţii. Să omorâm tristeţea dăruind sufletul nostru. Ce contează din ce naţie facem parte? Omul a fost creat o singură dată iar graiul fiinţei noastre este acelaşi, indiferent unde ne-am născut.

Important e să fim oameni. Pacea şi iubirea sunt armele fericirii acestei lumi. (… ) În ceasul regăsirii, explodăm din toată fiinţa noastră călăuziţi de Dumnezeu. Plecăm singuri capul în oglinda sufletului când ne amintim de propriile greşeli. Ne dorim nevinovăţia copilăriei să nu mai ştim de lucruri care ne dor astăzi. Fiecare fiinţă are câte o menire, ceva din alte vieţi care o caută să ducă la capăt ceea ce nu a reuşit până să se nască. Vedeţi, prieteni, aşa mă pricep eu să îmi descriu starea din acea seară. Şi mi-a plăcut. Cine ştie, poate că în închipuirile mele începusem să călătoresc şi mai încrezător spre mine însumi din viitor.

( fragment din ultimul roman publicat de mine, Pribeag pe drumul viselor, ED. BIBLIOTHECA 2013, tradus şi în limba italiană- Errante sul cammino dei sogni)

Cine doreşte cartea mai ales dacă locuieşte în Italia unde stau eu, mă poate contacta aici la rubrica ” contact”  sau AICI

Promo PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, autor subsemnatul:


8741_373223306104216_1595111227_n

Povestea cărţii fără titlu din viaţa fiecărui om

Expresia din prima parte a titlului ales de mine nu îmi aparţine, parţial. A spus-o, scris-o şi chiar recitat-o cineva care cerea o anume daltă de oţel pentru ca numele-i ” să fie săpat în stâncă „. Nici aceste cuvinte nu îmi aparţin. Sunt tot ale cuiva şi le regăsim în cea mai frumoasă rimă a vremurilor. O să vă spun la urmă celor ce poate nu ştiţi despre cine e vorba. Aţi observat că fiecare privire de om ascunde câte o poveste. Măcar una. Sau mai multe poveşti. Nu o dată, am auzit eu sau voi pe câte cineva spunând că la câte a pătimit şi prin câte a trecut în viaţă, ar putea scrie o carte. Un roman. Pentru foarte mulţi, este de fapt romanul vieţii. Vedeţi, oamenii nu pot să tacă. Nu se pot închide în ei. Într-un fel sau altul, ei comunică. Au anumite mesaje de transmis, poate că unii sunt predestinaţi pentru asta sau măcar aşa consideră ei. Şi se întâmplă să existe poveşti, frumos aşternute, în filele anumitor cărţi, multe de succes. Oamenii se regăsesc în ele. Măcar într-unul din capitole, ei tresar ca şi cum ar fi ” acolo ” şi după ce termină de citit, îşi rescriu măcar cu amintirile propria viaţă. Alţii îşi aştern amintirile chiar din viitor, paradoxal. Au viziuni de bun augur sau dimpotrivă. Ha, au ele obiectele vechi şi prăfuite povestea lor, d-apoi noi…

Mă gândeam că există obiceiul, pe care eu nu îl înţeleg, al privitului ” de sus „. Chiar cei care reuşesc în scriitură, cad în această capcană pe care ei înşişi o prevesteau celorlalţi. Comunicarea cu restul oamenilor este un lucru extrem de delicat. Poate că omul simplu, necunoscut, pe care îl vedem trecând pe lângă noi, are şi el ceva de spus  ori de povestit. Poate că privirile încruntate de la ghişeu care nu ne plac ascund poveşti triste şi când se intersectează cu  privirea clientului nerăbdător care aşteaptă la rând ostenit şi stresat la rându-i şi el de povestea vieţii lui, gata ura, măcar de moment. Poate că privirile zâmbitoare ale prezentatorilor tv sau ale vedetelor de pe scenă, au şi ele dureri reale, cu o anumită natură, în spate. Poate că vocile pline de energie şi de viaţă ce le auzim dimineaţa la câte un post de radio, nu sunt chiar aşa pline de energie. Noi le auzim, nu le vedem.

Poate că oamenii sortiţi să aibă câte un handicap, ştiu să ne spună povestea lor în alt fel şi ei chiar ne înţeleg deşi noi credem deseori că nu. Surdul aude uneori mai bine ca noi, la fel cum orbul vede aşişderea iar ologul merge mai bine căci sufletul omenesc şi forţa interioară, activează mereu simţuri şi poveşti nebănuite. Uite femeia aceea cu batic de care unii râd că e de la ţară, că nu poartă straie elegante, are şi ea povestea ei ca o carte. Tu da, prietene, eşti în pas cu timpurile, te îmbraci frumos şi îţi aşezi temeinic chipul. Dar hai să recunoaştem că nici eu şi nici tu nu vom fi în stare să frământăm cozonacii aceia îmbietori ai femeii cu batic. Hai să recunoaştem că nu toţi avem aceeaşi viaţă şi acelaşi gen de merite. Vedeţi voi, dragi prieteni, modestia oricărui om, ar trebui să fie subtitlul fiecărei cărţi despre viaţa noastră.

Fie că vorbim de iubiri ale existenţei noastre, fie că vorbim despre peripeţiile noastre pe unde ne ducem ori din ce am întâlnit, tot nu reuşim să găsim un nume de carte care să se potrivescă la unison. Este atât de mult şi de important pentru fiecare om să fie înţeles că poetul nostru a nimerit uimitor de bine versul, deşi se referea doar la sine uite că e valabil şi pentru fiecare chip de om ce pare să spună ca Ion Minulescu: ” Sunt un volum ce n-are titlu încă”.

Vă aştept şi pe pagina mea oficială de Facebook, clic AICI pe Adrian Melicovici Blog Oficial 

Citeşte şi  „A apărul noul meu roman, SECRETUL URIAŞULUI 160”

clara

Dragoste de doruri

speranta1

Sună ciudat titlul, aşa-i? Încerc să mă refer la timpuri care nu se vor mai întoarce. În urmă cu câţiva ani, începeam să scriu pe bloguri. Unele lucruri cotidiene le-am scris că aşa trebuia altele le-am şters pentru că m-am schimbat enorm şi acum ştiu câte prostioare am înşirat pe aici şi câte nu o să mai înşir. Măcar încerc.

Dar de ce am spus neapărat dragoste de doruri? Pentru că uite, nostalgia schimburilor de impresii cu alţi bloggeri m-a cuprins. Poate că aşa a fost să fie. Mi-am pierdut mulţi dintre cititori nemapostând aici mare lucru, mai ales de la încheierea expediţiei mele sau mai bine zis, am trăit din amintiri scrise şi rescrise.

Dragostea de doruri să ştiţi că e o boală, din fericire frumoasă, care se ia. Este o stare de regăsire a unor clipe când ai simţit că se rup cerurile pentru tine. Da, ne gândim la dragoste ori la acele seri când abia aşteptai să fii cu cei care îţi mai scriau sau comentau, la momentele de rătăcire când simţeai că doar aici, pe blogul tău, omule, prietene, eşti tu însuţi.

Dragostea de doruri este deci molipsitoare. Ca şi dorinţa de fericire. Ce fain ar fi să fie molipsitoare şi dragostea de a face bine semenilor. Şi multe.

Mă aflu într-o ţară străină, unde nu mă simt acasă. Sunt doar nevoit să mă simt aşa. Dar nici în ţara mea de origine nu mă simt acasă. Pentru mine, ” acasă ” este acum retrăirea dragostei de doruri. Promit că voi mai scrie versuri, promit că voi mai scrie cărţi, promit să fiu aşa cum mă ştiau unii…nu mi-a pierit sensibilitatea…nici nu avea cum. Datorită ei am ajuns mai puternic. Am un mesaj pentru o persoană dragă multora. E o scriitoare din Braşov. În vara anului 2011, Irina a fost printre singurele persoane necunoscute mie care mi-au luat apărarea înţelegând că am ceva de spus din mine însumi. Viaţa îţi oferă surprize nebănuite şi astăzi, surprizele vin şi din alte direcţii, după toate câte am îndurat în aceşti ani. Paralizii, glicemii, pietre în rinichi…nu mai contează ce. Important este că Dumnezeu e treaz mereu iar eu m-am făcut bine 80 la sută poate şi mai mult. Să ştiţi că îngerii există, staţi că de expresia asta nu mă las 😛 . Iar aceşti îngeri, putem fi chiar noi, oamenii. Eu am o listă întreagă cu zeci de necunoscuţi care mi-au fost alături şi astăzi sunt cei mai buni prieteni ai mei. Poate că şi datorită lor retrăiesc şi mă simt bine pentru asta, această frumoasă dragoste de doruri.