RSS Feed

Monthly Archives: Noiembrie 2014

23 noiembrie, cand am cunoscut-o pe Corina, inger al expeditiei SPERANTA UNUI VIS

558876_372066909553189_2009039338_n

Nu puteam să nu scriu despre ziua de 23 noiembrie, o zi de asemenea specială pentru mine. De fapt, multe zile din intervalul 9 octombrie-12 decembrie au rămas sărbători personale ale vieţii mele şi îmi amintesc totul, anual, când e momentul.

Pe data de 23 noiembrie 2012, o cunoşteam personal pentru prima oară pe cea care devenise un înger păzitor al expediţiei româneşti ” Speranţa Unui Vis „, prin care eu am parcurs pe jos distanţa dintre Târgovişte, România şi Roma, Italia.

Imediat după intrarea în Slovenia, mai exact momentul Lendava, când mă aflam în Murska Sobota, o prietenă dragă de la Iaşi, Mihaela Grădinaru, se agita toată pe Facebook încercând să-i mobilizeze pe români să m-ajute. Ştia că mai am doar vreo 30 de euro în buzunar din cei 90 rămaşi după despărţirea de Guzi. Ştia că mă aşteaptă încă vreo mie de kilometri de parcurs, desigur, pe jos.Foarte curând, a ştiut şi Corina D. Cerasela, de la Bologna după gestul lui Iancu Samson, de la Cannes. O tânără târgovişteancă. M-a ajutat discutând mereu cu mine seara şi financiar, din puţinul ei. În orăşelul montan Vransko, la ora 17.30, tot acel noiembrie, ne-am auzit prima oară la telefon. Dar pe data de 23 noiembrie, seara, ajungeam în oraşul italian Mestre. Corina nu mă părăsise niciodată de când rămăsesem singur şi fără bani ori provizii în Slovenia. În fiecare seară, până la ore târzii, mă ţinea de vorbă pe o reţea de socializare şi mă încuraja. Nu cred că realiza importanţa faptului că ajută nu doar un om care merge la Roma pe jos dar şi o expediţie oficială interculturală românească.

Ce credeţi că a făcut când am ajuns la Mestre? A venit tocmai din Bologna, pe cheltuiala ei, cu maşina personală, peste 300 de km dus-întors până în faţa hotelului din Mestre. Atunci am cunoscut pentru prima oară îngerul meu păzitor, pământean şi frumos. Tânăra târgovişteancă a urcat la mine în cameră, unde m-am blocat vreme îndelungată. O priveam timid, ca pe un binefăcător şi nu doar ca pe o femeie. O frumoasă şi o sufletistă cum rar poţi întâlni. Am stat de vorbă şi a trebuit să plece. Mi-a adus ciocolate şi întăritoare efervescente, 3 pachete de ţigări Marlboro şi provizii. Mi-a plătit hotelul şi mi-a lăsat vreo sută de euro. Nu era deloc o bogătaşă. Nici vorbă. Era o femeie româncă ce din puţinul ei venit îmi era alături.

A stat cu mine vreo oră, după care mi-a luat rucsacul şi l-a băgat în portbagaj, ca să îmi uşureze deplasarea. Mi-a lăsat tableta ei în locul laptop-ului greoi şi apoi, spre amăgirea mea vremelnică, a plecat. Urma să mă aştepte la ea acasă în Bologna, unde oricum am rămas să mă refac vreo 4 zile. Şi unde m-a îndopat cu produse româneşti de parcă primise imaginar informaţii de la mama.Prima mea întâlnire la Mestre, Italia, cu Corina nu a fost simplă ci extrem de emoţionantă pentru mine. Ea vedea un om hăituit, obosit, buimac dar decis să continue drumul. La interval de câteva zile, mi-a făcut o fotografie în munţii de după Bologna şi a postat-o pe facebook comentând deasupra: Cu lacrimi în ochi vă spun că Adrian Melicovici continuă să meargă mai departe spre Roma cu steagul României.

O tânără târgovişteancă, culmea, ajuta o expediţie interculturală românească de promovare a României şi Târgoviştei, aflată în impas. Nu a fost singura care m-a ajutat dar a fost cel mai puternic implicată.

Când scriu aceste rânduri, nici habar nu are cât de dor îmi este de acele momente şi de ea şi prietenele ei, de Chiarra, de Julia, de taximetristul Fausto şi de italianul acela năstruşnic ce s-a dezbrăcat de geacă pentru a mi-o oferi mie, în ploaie, ca protecţie.

Pe 23 noiembrie 2012, s-a creat deci o sărbătoare pentru toată viaţa mea.Pe 6 iunie 2013, ea venea împreună cu italianca Chiarra Federico la Târgovişte, în România, ca să participe la lansarea cărţii mele despre tot ce vă spun aici, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR. A citit-o într-o singură noapte şi a plâns la lansare revăzând imagini video cu mine din vremea expediţiei. Mai mult, a asigurat tot protocolul acelei lansări, a fost alături de mine şi de Cati cât a putut. A şi ajutat la publicarea cărţii. Tot din puţinul ei.

Corina este sora mea acum. O soră minunată, cum întotdeauna mi-am dorit. Eu mai am un frate, dar o soră nu am avut norocul să am şi uite că mi-am găsit-o. E aproape de mine dar nu ne-am văzut de peste un an şi acest lucru mă doare dar uneori ne mai auzim şi cu siguranţă ne vom revedea. Corina a devenit la decizia mea membru onorific al expediţiei interculturale româneşti Speranţa Unui Vis. A devenit şi personaj în cartea mea iar fotografia făcută de ea cu mine în ploaie, de asemenea, e inclusă în acel volum pe care şi astăzi îl vând direct, aici în Italia celor care şi-o doresc.Corina este tot o stea care nu se stinge. Ea va rămâne mereu un exemplu de patriotism dar şi de suflet neasemuite în aceeaşi istorie a vieţii mele aşa cum merită.Îţi mulţumesc mult, surioara mea dragă şi să ştii că niciodată nu voi pregeta să îmi amintesc cu drag, emoţie şi dor de momentele grele dar şi plăcute când ne-am auzit, ne-am văzut prima oară şi apoi m-ai ajutat.

P.S. După momentul 23 noiembrie 2012, Mestre, am ajuns la Bologna. Corina mi-a pus toată casa la dispoziţie, a alergat prin ditamai oaraşul să îmi cumpere un rucsac cu rotile ca să trag de el să nu îmi mai rup spatele. Pe cardul ei au intrat 300 de euro şi de la europarlamentara Oana Antonescu trimişi online din Bruxelles, apoi nu a pregetat să mi-i trimită căci erau pentru mine. O corectă, o scumpă şi o fiinţă cum puţine am întâlnit în viaţa mea.Despre toate acestea, s-a citit sau pot citi cei ce îşi doresc cartea mea PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, direct de la mine de aici din Italia.

Un grande abraccio e un grande baccione per te, sorella!

17813_379229555503591_1524007327_nDSCF2861DSCF2940

Scrisoare către mama mea: Icoana respectului

08290009

Ştiu ce înseamnă să ai copii, să vrei să le oferi mai mult şi să nu poţi, aşa cum ţi-ai fi dorit. Măcar trăieşti cu mulţumirea sufletească, aceea pe care o ai şi tu, şi alţii, că i-ai dat viaţă şi ai încercat să le dai educaţie, înclinaţie pentru respect faţă de cei din jur. Ştiu ce înseamnă să fii departe, într-o ţară străină şi să ţi se pară că lor nu le pasă ori că te-au uitat. Dar eu nu te-am uitat, mamă. Ştiu că nu ai fost obişnuită să stai atâta timp fără mine şi mă bucur enorm că îţi pot spune lucrurile astea şi aici şi în faţă, căci deşi nici tu nu mai crezi, ne vom vedea.  Ţi-o fi ţie frică de avion dar mie nu. Tot ce te rog eu e să trăieşti, cât te mai lasă Dumnezeu, deşi anii trec iute peste tine şi boala nu te lasă. Să apuci să mai vezi măcar ultima mea carte pe care încerc să o termin acum şi să o public, apoi să mai trăieşti ani mulţi ca să te bucuri de bucuriile mele aşa cum eu m-am bucurat când am ştiut că am o mamă unică!

Să ştii că am cunoscut mulţi oameni frumoşi, aici în Italia. Cum se şi întâmplă, unii, câţiva acolo, răi. Din fericire, oamenii frumoşi sunt mii şi îi înţeleg de ce au forţa de a învinge în viaţă. Mulţi dintre ei nici nu mai au mame şi taţi cărora să le scrie, cum pot eu acum. Ar trebui ca fiecare dintre noi să le scriem părinţilor, chiar şi după ce ei nu mai sunt aici, ci la îngeri, pentru că raiurile uneori îşi dau întâlnire, cel pământean cu cel ceresc, în vise şi în doruri şi în amintiri.

Ne vom vedea curând, mamă.  Foarte curând. Alţii nu pot spune asta, cum nu au putut spune chiar de foarte tineri. S-au autoeducat şi s-au făcut oameni mari singuri. Viaţa în străinătate e frumoasă dacă ştii să rişti, să suferi şi apoi să îţi decizi bucuriile care apar, negreşit.

Dar mai frumoase sunt amintirile când mă băteai fără să mă loveşti tare cu nuiaua la fund sau când mă certai că e târziu şi nu trebuie să umblu ca ” derbedeii” pe străzi noaptea 😀 Sau când mergeam vara împreună să culegem mure şi măceşe, să facem suc, să faci dulceaţă, sau când mă chemai acum ani mulţi să te ajut să tragem de căruţul plin cu gogoşari sau varză să-i punem în butoiul de plastic sau borcane să facem murături. Sau când mergeam prin anii 80 la mamaie şi ne trântea ditamai mămăliga tare, tare şi o făcea felii cu aţă, ah ce bune erau jumările cu ouă în mijlocul codrilor.  Sau când îmi rupeai foile că am greşit temele pentru acasă şi ” caietul de curat ” trebuia să fie de curat. O mai ţii minte pe d-na Hotomega de la şcoala primară? Sau pe educatoarea Bănulescu?

Sau îmi mai place să îmi amintesc cum ne uitam toţi la ” Om bogat, om sărac ” pe televizorul cu lămpi. Apoi eu am început să citesc ” Crimă şi pedeapsă ” de Dostoievski sau ” Roşu şi negru ” de Stendhal şi apoi ” Singur pe lume ” şi apoi ” Scrinul negru ” al lui Călinescu şi tot aşa şi tu mamă ai început să nu prea mă mai înţelegi dar ştiai că e de bine.

Te voi iubi mereu mamă, şi cât eşti în viaţă şi când nu vei mai fi pentru că nu-i aşa, noi, purtăm sufletele noastre mereu după ce am pierdut şi uneori, după ce n-am avut. Mulţi nu au simţit nici cearta părintească, nici îmbrăţişările nici dragostea unei mame. Orfanii au ajuns mari şi ştiu asta. De aceea, sunt fericit că exişti şi voi fi fericit mereu, până dincolo de viaţa mea proprie, când îmi voi aminti că o mamă e o mamă, un tată e un tată şi în general, un părinte e icoana în care trebuie să-mi privesc respectul.

Pe curând, mamă. Te iubesc!

Puterea voinţei, fotografia şi momentul care m-au marcat pentru toată viaţa

602314_361617117264835_257902543_n

Momentul 4 noiembrie, 2012, când am rămas singur în Slovenia, renunţând la aproape toate echipamentele şi proviziile. Urma să înaintez singur, cu doar 90 de euro în buzunar. Pe 12 dec 2012 ajungeam totuşi la Roma cu steagul pe care îl vedeţi şi după care m-am întors în Slovenia vreo 4-5 kilometri în urmă. Guzi îmi făcea fotografia iar în sufletul meu era cea mai cruntă bătălie posibilă. Mă aşteptau peste 1000 de km de parcurs singur, fără bani, fără să cunosc limba şi fără să am încă un rucsac. Steagul l-am arătat ulterior într-o conferinţă de presă susţinută la primăria Târgovişte şi l-am donat Societăţii Scriitorilor Târgovişteni.

O fotografie cred eu mai mult decât relevantă. Nu îmi era uşor. Vorbesc despre expediţia interculturală iniţiată de mine ” Speranţa Unui Vis „, pe jos, traseul Târgovişte Roma. Puterea voinţei mele era peste limite aş spune. Când vrei ceva în viaţă, obţii. Ceri. Uneori primeşti, alteori nu. Cine ştie să aibă răbdare cu tine, te simte şi poate se şi felicită mai apoi, mai devreme sau mai târziu. Nu contează ce faci, contează să vrei să faci şi să încerci. Dacă eu, un om cu două paralizii la activ, cu probleme cardiace, cu probleme la ficat în trecut şi fără să fiu sportiv, am reuşit să străbat în condiţii vitrege jumătate de continent ca să duc steagul ţării mele la vedere pretutindeni şi la Roma, atunci şi voi puteţi orice. Credeţi în voi, fiţi Speranţa Unui Vis.

Am scris toate astea în cartea mea Pribeag pe drumul viselor şi cât stau prin Italia, cei de aici o iau de la mine şi din fericire, cei care o mai vor se ivesc periodic.

În fine, mai mult pentru fotografia asta cu mine am scris această postare. Mă marchează. Aşa cum mă marchează totul din acea expediţie. Dacă nu mi-au fost alături câţi mi-aş fi dorit şi cât ar fi fost cât de cât normal, în schimb, Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată.

O clipă de viaţă

O clipă de viaţă

iubitei mele, Cati, cu toată dragostea

 

Ce timp al uitării s-a scurs…

în vremea când ochii tăi mari,

luminoşi,

pătrunzători,

şi-au trecut crezul peste fiinţa mea.

Şi-atunci te-am dorit zicând doar aşa:

Nu mă uita…

 

Am desenat noi fericiri,

pe coala-aşternut,

în jurul celei mai zbuciumate inimi.

Am fredonat refrenul dorinţei,

uitând de tot, pildele suferinţei.

Nimic nu-i mai simplu în univers,

decât sinceritatea,

din acest grăbit, dar din suflet scris,

vers.

 

Ai văzut? Timpul ne-a întinerit,

la ceasul tainic al reîntâlnirii,

din vieţi când ne ştiam.

Şi mă gândeam

că totuşi, nu ne cunoşteam:

mi-am şoptit,

în sfârşit sunt iubit.

 

 Pe urma paşilor tăi petrecuţi,

am mers visând poate,

amândoi, neştiuţi.

 

De când mă ştiu,

îmi place să scriu,

poate mai stângaci uneori,

poate mai priceput,

alteori.

Ce mai contează:

am renăscut.

 

Oricum tot românu-i poet,

într-un simţământ,

pentru jalnici, azi desuet.

Aşa că am un acord,

cu ce simt în mine,

şi ţi-l vestesc:

mereu, cât trăiesc,

să te iubesc.

Vai, vor spune criticii iar,

că nu am talentul poetic,

necesar.

E rostul lor să mă certe frumos.

E rostul meu să mă cert dacă mint.

Când îţi vorbesc şi-ţi declar:
o veşnicie aş vrea să te-alint.

 Uite cum îmi surâd plete-n vânt,

şi ce de atingeri urmează, iubire,

eşti viaţă mereu, ascunsă din tine.

Iar dimineaţă de dimineaţă,

nu-i greu, să aflu ce deja azi şti bine,

ca pe o plăcută şi continuă prefaţă:

nu-s nici apus şi nici răsărit.

Scriitor nici atât. Poet? Poate-n glumă.

Sunt doar un om simplu, îndrăgostit.

E clar: urmează o clipă de viaţă,

deodată cu altă seară, nebună.

autor: Adrian Melicovici.

nov.2014

Urmăriţi aici un clip montat de mine pe proprile versuri, ale unui al poem de-al meu.

 

O scrisoare a iubirii din trecut către iubirea din prezent

imagesVSH8G0J4 Draga mea surioară, nici măcar nu ştiu dacă te mai pot numi aşa. Dar eu nu te-am uitat deşi nu mai exist de mult, mult de tot. În schimb tu, care aveai de făcut cel mai simplu lucru, să mă ţii minte aşa frumoasă cum mi se spunea că sunt te-ai schimbat. Ştiu că pe vremea mea nu existau decât poteci, cărări mărginite de flori, iarbă, pământ şi chiar bolovăniş. Când ploua, noroi. Dar ştii ceva, noroiul din vremea mea nu murdărea sufletele oamenilor. Se duceau copiii acasă, le băga mama mînuţele-n apă şi cu o cană mai mare turna de sus, ” pompă” ne amuzam noi, mai ştii? Nu, nu ştii, pentru că acum ţi-ai pierdut identitatea printre termopane şi jacuzzi, ori visele de preamărire al celor care vorbesc în numele tău. Te deplâng, surioara mea, nu te invidiez, chiar DELOC.

Tu exişti numai dacă ba există o maşină mai modernă, o casă cu tot confortul sau un tătic cu bani mulţi. Deseori şi-o mămică, o altfel de mămică. Da, şi eu eram emancipată, cum bine ştii, dar parcă prea mult te-ai transformat. De fapt, tu ar trebui să faci ceva neapărat. Să tragi de cravată domnii aceia care numesc alţi domni, patetici. Să intri mai mult în sufletele tuturor şi să le spui mereu că tu eşti prezentă pretutindeni necondiţionat. Iar dacă se doresc mai multe în doi, vin şi acelea, nu e nevoie ca numele tău să fie luat în derâdere.

Surioara mea Iubire din secolul 21, până şi tu alergi după regăsire însă regăsirea sunt EU,  aceea de acum vreo sută de ani, poate de acum cincizeci de ani, poate de mai puţin sau mai mult dar oricum, chiar şi moartă trăiesc. Înţelegi cum vine asta? Hai şi îndeamnă tinerii să mai facă avioane din hârtie, hai şi învaţă-i ce frumoasă e timiditatea primei întâlniri şi un bucheţel care nu-i aşa, ghiceşti tu că-l are strâns la spate anume pentru tine… hai spune, nu era minunat? Hai şi adu-ţi aminte surioara mea că viaţa reală e viaţa reală şi viaţa virtuală e un real ipocrit al vremurilor tale. Hei, surioară, când se mai are timp de un vals, sau o horă, sau un sărut în grabă pe băncuţa din parcul orăşelului sau la gardul căsuţei de la ţară pe înserat, din care freamătul a doi oameni, să răzbată în tot universul, ca pe vremea mea? Off…surioară…am atâtea să-ţi spun…ştiu că e greu, dar nu te mai lăsa marginalizată sau folosită doar când e instinct şi nu sentiment.

Ce Dumnezeu, lucrurile astea sunt posibile în toate epocile numelui nostru comun, IUBIREA. În încheiere, aş vrea să-ţi urez să te întorci mereu în timp, cu frumosul din prezentul tău, acela puţin care a mai rămas, poate că astfel, oamenii, se vor respecta şi iubi la toate vârstele. Ştii, nimic nu e mai frumos decât o primă întâlnire între un băiat şi o fată care se doresc dar se respectă fără grabă sau doi bătrânei care se plimbă prin parc şi se ţin atât de frumos de mână. Ai grijă, surioară, ca cei de vârsta a doua să facă puntea frumos către ce ţi-am spus acum. Cu bine, surioară. Semnează, IUBIREA DIN TRECUT. ( un text de Adrian Melicovici@2014, 7 nov.

%d blogeri au apreciat asta: