RSS Feed

Monthly Archives: Decembrie 2014

12 decembrie 2012, ziua când am renăscut

16121_377367795689767_1667587313_n ” Dumnezeule, ce-am făcut? AM REUŞIT! AM REUŞIT! AM REUŞIT! Înţelegeţi că am reuşit să parcug jumătate de Europă pe jos? Să ridice mâna sus cine a crezut cu tărie în momentul plecării mele că o să ajung cu bine până la capăt. E fantastic să vezi că poţi omule, plângi fără jenă când bucuria reuşitei te apasă, descarcă-te, arată tuturor că eşti în stare să faci tot ce îţi doreşti. Fii copilul din tine şi al timpului, învaţă alfabetul fericiri! Ah, ce uşor e bagajul acum, nu îl mai simt, nici durerile nu mai există, s-a vindecat neîncrederea şi uite că totul e posibil! Să crezi mereu în steaua ta cititorule, oricine ai fi, să crezi în visele tale, aleargă spre tine prin tot ce faci, sigur vei fi şi tu acolo la linia de sosire. Alungă din sufletul tău tristeţea tinereţii pentru împlinirea propriului tău timp! Eşti OM dar speranţa păstrată e nemurire. Doreşte-ţi cu ardoare orice şi nu renunţa la nimic din ce te mulţumeşte, luptă până la capăt. Eu, aşa am făcut.

Dar staţi aşa să imortalizăm momentul…momentul unicat al vieţii mele, momentul când câţiva români, de suflet, se aflau deja adunaţi la grandiosul edificiu al împăratului Traian. Columna se înălţa spre cer acolo de aproape două mii de ani. Istoria era în faţa mea. Cineva îmi făcea cu mâna. Ah, au mai rămas doar câteva zeci de metri..ba nu…mai puţini…da, zece…şi gata…pe nişte scări de piatră, Ovidiu Burduşă, patronul hotelului In Spagna şi totodată gazda mea, venise special să mă întâmpine. (…)

Cu ochelarii de soare aşezaţi cu grijă la ochi, cumpăraţi din ce ştiu chiar în ziua aceea, mă privea o femeie frumoasă, obosită vizibil din cauza lungului drum parcurs cu trenul de mare viteză din Conegliano, nordul Italiei…era draga mea Cati… Am zâmbit…apoi, cu steagurile desfăşurate şi braţele larg deschise am stat să mi se facă o primă poză…(…) Poate peste nu ştiu câte zeci de ani, sau mai mult, după ce nu voi mai fi, cineva îşi va aminti de ” Speranţa Unui Vis”. Eu sunt un simplu muritor…dar speranţa despre care v-am tot vorbit, a rămas întreagă. (…) Gata, mă 0presc…caut ceva pe aici…oops, am o rugăminte la voi…are cineva o ţigară? Ah, da, face rău tutunul, uitasem. Şi ce ciudat, nu mai am lacrimi…am rămas doar un surâs din tot ce eram şi zău că nu vă mint. E 12 decembrie 2012, sunt în centrul capitalei italiene şi aud un glas de copil, aievea, în gând. E fata mea. ” Tati, când vii acasă? „

Dap…aşa se termină romanul meu PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, scris acum un an şi în vremea expediţiei până la Roma. Se împlinesc astăzi, 12 decembrie, fix doi ani de la acel moment, al sosirii tocmai descris în fragmentul mai sus. Acum locuiesc în Italia şi cartea este deja citită în peste 80 de localităţi italiene dar şi în Anglia, Spania, Olanda, Franţa, Austria şi mai nou, Canada. Trebuia să amintesc ce a fost atunci, azi. Tocmai am făcut-o. La bună vedere. Adi. 16510_4764025612716_843911605_n

De neuitat, pe 2 decembrie 2012 ” pribeag pe drumul viselor” în Arezzo

1044791_471694329590446_18338344_n Nu prea e loc de uitat, anumite zile, în perioada octombrie-decembrie 2012 în viaţa mea. Cu riscul să plictisesc cititorii, revin la expediţia SPERANŢA UNUI VIS prin care am mers până la Roma, pe jos din România. A piedi, cum spun italieni. 2 decembrie este o zi de asemenea specială. Este ziua când am ajuns la Arezzo, venind de undeva dinspre Florenţa- Carbonille. Este ziua când după ce am cunoscut o persoană deosebită, cu o seară în urmă, am nimerit între lacrimi şi bucurie, între suflete şi inimi tresăltând ca un freamăt de dor faţă de ce era în urma mea şi bucurie faţă de ce întâlnisem. Cu o seară în urmă, în zona Carbonille, prins de ploaie, am tras la o pensiune unde patroana unui bar alăturat mi-a spus că e un magazinaş al unor românce alături. Vă daţi seama cum m-am simţit. Eu m-am dus acolo…fata vorbea numai în italiană deşi eu m-am adresat direct româneşte…apoi când i-au plecat clienţii m-a ascultat. Era normal să aibă puţină suspiciune, văzând un individ obosit, hăituit dar fericit că o aude şi o întâlneşte deşi nu o cunoştea. O chema Gabriela Năstase. Avea o bonetă pe cap şi în câteva minute a înţeles povestea mea. I-am pus filmuleţul sugestiv pe laptop şi a înţeles. A înţeles că omul din faţa ei nu e un pierde vară ci un scriitor român care vine din ţara lui pe jos cu steagurile la vedere ale României şi Italiei, pe braţe. A înţeles că acest om simplu e de la Târgovişte şi mai apoi a înţeles să fie un SUFLET  şi de o ospitalitate neaşteptat de frumoasă. Mi-a dat să mănânc carne, în ditamai tava şi credeţi-mă că nu am făcut economie. Nu m-a lăsat până nu am mâncat tot. Apoi mi-a întins 30 de euro. ” Să fie şi de la mine să te ajute puţin”, mi-a spus. Mai mult, a venit şi Lucia sora ei, cu iubitul şi am făcut poze. Aparatul s-a stricat şi fotografiile s-au rătăcit în memoria pierdută a laptopului. La plecare, mi-a făcut câteva sandvişuri mari, imense şi a luat de pe raft tot ce credea că mă poate ajuta, portocale, apă minerală, suc. Nu o mai interesa că mi le oferă şi îşi face puţină pagubă. Eram impresionat şi abia acum află, citind aceste cuvinte, scrise aici şi acum, că a doua zi dimineaţa am plecat prin ploaie cu ochii umezi, gândindu-mă la ea şi la bunătatea ei şi rugându-mă la Dumnezeu să îi fie bine ei şi surorii şi tuturor celor dragi ei…. Trăgeam de rucsacul pe roţi, cumpărat de Corina din Bologna cu sete şi drumul era lung…zeci de kilometri până la Arezzo…Arezzo era un ocol…expediţia devia din drumul drept la insistenţele lui Eliana…Eliana se certase cumva cu Mihaela Grădinaru pe Facebook dar nu mai contează motivele. Mihaela Grădinaru după ce a citit cartea mea şi-a cerut scuze de la Eliana la ea pe profil…oamenii ştiau şi ştiu să fie frumoşi atunci când vor… Şi da, a dat la un moment dat soarele… ceva mă atrăgea spre Arezzo…nu ştiam ce…nu mai conta…rucsacul de acum tras pe rotile şi în spinare ca înainte se tocise într-o parte….era mai greu…mergeam, plângeam şi zâmbeam…eram în drum spre o comunitate de români…spre un loc necunoscut… Şi a început o furtună…m-a făcut ciuciulete cum se spune…nici ploaia nu mai reuşea să mă dea înapoi…era decembrie şi fulgera…Eliana din Arezzo m-a sunat…un şofer care-i promisese că vine cu ea spre mine să mă ducă la o festa se răzgândise…apoi a apărut alt şofer…iertare să îmi fie nu mai îmi amintesc numele…era un om de treabă….în apropiere de Arezzo a dat soarele iar…şi iar…şi într-un târziu, a apărut Eliana…ha, nu mai eram obosit…nu mai eram ud deşi apa curgea de pe mâneci…i-am zis îmbrăţişând-o şi văzând-o prima oară: – De ce n-ai spus soro că eşti aşa frumoasă? :)) Şi de atunci a rămas sora mea. M-a dus la o festa. Era de fapt sărbătoarea de Ziua Naţională sărbătorită cu întârziere de 24 de ore, era o duminică…acolo chipuri noi…doamne elegante….oameni necunoscuţi şi eu rupt de foame de la drum…de poftă…în faţă era un ecran mare pe care proiectau filme…imagini…dar în spate de tot…ditamai tăvile cu bunătăţi….la vedere…aşa că nu m-am abţinut şi m-am repezit să iau ceva: – Vă rog să aşteptaţi până după ce se termină, mi-a zis o doamnă blondă privindu-mă cu reproş. Mai târziu am aflat că o cheamă Doina Bălan şi aşa a aflat şi ea că eu eram românul care vine pe jos din ţara lui ca să cunoască străinătatea, ca să se dea mare cu steagul ţării lui…ca să le vorbească de Târgovişte. O doamnă tare vorbăreaţă şi cu dialog politic prezenta şi arăta ce şi cum. Se cântase imnul României. O pianistă mică din zonă urma să concerteze. Era Denisa Curtaşu. Pe doamna cu aere de politician am aflat că o cheamă Aurelia Ceoromila. Dar aerele erau  un paravan de fapt. A fost foarte primitoare cu mine, tare amabilă şi a fost de acord să îmi dea cuvântul ca să mă prezint la microfon dar să şi proiecteze filmuleţul cu imagini din expediţia mea. Şi am vorbit…cu lacrimi în ochi, plin de emoţie, am început să citesc mesajele păstrate pe mobil de la românii care îmi fuseseră alături…aşa s-au auzit la microfon numele lui Iancu Samson, Corina Dumitrescu, Mihaela Grădinaru şi alţii….şi oamenii au aplaudat…şi au înţeles… Mi-am făcut poze cu ei…şi-au făcut poze cu mine….o doamnă tot blondă, invita la un revelion la hotelul ei…o chema Violeta Hristu…o fiinţă tot dragă…apoi Jojo, Viorel Moldovan şi un copil mic cu ochelari dar drăgălaş au venit alături de mine…apoi Andra, copilul era al unei alte doamne, cu D  mare, Nicoleta Simion…apoi un tip solid, mamă ce m-am speriat când i-am văzut privirea prima oară…credeam că mă ia pe sus şi mă aruncă de la etaj…când colo ce să vezi…era super sensibilul Giuseppe..al Elianei..italianul de care mi-e dor şi după ce mă întorc cu spatele la el…şi nu pot să o uit nici pe Mihaela Asavei…braşoveancă super…din ce îmi amintesc… Şi a doua zi, după toate astea, Aurelia mă ducea la primarul Fanfani, vorbea tot italiană când traducea româneşte, dar haios şi amintiri uite că rămase frumoase…apoi un suflet superb…Lidia Fichiosi… care mi-a cumpărat un cărucior să pun rucsacul în el să mă deplasez mai uşor…spre Roma…mi-a scris un bileţel şi eu l-am păstrat….toţi aceşti oameni au semnat în Caietul Speranţei, au scris în el…am semnăturile lor… Mai sunt şi alte nume de amintit, de exemplu Titus…etc etc… unele nu realizează că mereu le-am pomenit…altele au înţeles să scrie frumos despre mine, să scrie frumos din talentul lor…Manuela Pană a fost prima româncă ce a scris despre  mine… mi-a citit Eliana de la distanţă mai târziu articolul ei…ea a venit de la Firenze….nu mai intru în amănunte…toţi cei de mai sus amintiţi şi nu doar ei au devenit personaje în cartea mea scrisă despre toate astea, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR… Pe 2 decembrie 2012, am cunoscut deci la Arezzo oameni printre oameni…stele care nu se sting…şi am scris repede, acest articol despre ce a fost atunci, aşa cum mă şi deplasam… VĂ MULŢUMESC MULTUMESC, DRAGILOR! Uite şi un post scriptum: toţi cei de mai sus, sunt personaje în romanul meu. Astăzi locuiesc în Italia şi deja am mai fost la ei o dată, au cumpărat toţi cartea mea, vorbesc cu majoritatea dintre ei şi nu uit nici măcar o zi să mă gândesc la acea zi şi la ei…deşi pare greu de crezut… UIte, mai jos fotografii cu semnăturile şi cuvintele câtorva dintre ei, fotografii ca şi coperta cărţii despre ce v-am povestit. 559752_373231972770016_134284160_nDSCF3745DSCF3748DSCF374612617_444949822221656_1277056829_n312740_444950155554956_1480006950_n537671_444949988888306_45117229_n999320_471687286257817_1780638684_n943762_450199628406583_305083083_n29566_373000852793128_415787824_n

%d blogeri au apreciat asta: